duminică, 27 decembrie 2009

Aveam 8 ani

Fac un exercitiu de imaginatie si, cum sunt limitata sub aspectul asta, ma opresc la imaginile din ecranizarea facuta dupa Orwell. Dadusem intamplator peste ea si mintea mea nu putuse sa-si reprezinte neaparat fidel si concret imaginile din roman, poate o oprise si un mecanism defensiv.
Am fost socata; oamenii erau sobolani, nu oameni, cu sticla in loc de ochi, pergament in loc de piele, canepa bruta in loc de haine, subzistand intr-un mediu de iasca, in loc de atmosfera.
Nu-mi mai aduc aminte multe, nici din roman, nici din film.
Zilele astea m-am intrebat mereu daca ala ar fi fost viitorul nostru daca acum 20 de ani nu mureau sute de oameni si Ceausescu nu era asasinat.
Daca, dupa modelul nord-coreean, nu aveam parte de a doua dinastie comunista a lumii.
Daca, in loc sa-l cresc azi pe Tudor, eram o femeie mutilata de avorturi, isterizata de copiii veniti prea devreme, cu astm dobandit prin crese si gradinite de ciment.
Daca, in loc de sarmale si choux a la creme, de Craciun mancam portia dobandita de fasole cu cartofi si paine, ratia prescrisa de regimul atoatestiutor. M-as fi inscris docila, absenta in coloana gamelelor, la ceea ce azi e templul risipei, la Circul Foamei-Plaza Romania, m-ar fi imbrancit vecinii de gloata, mi-ar fi fost jena-frica sa ma cert cu ei, as fi incheiat ziua gandindu-ma in lacrimi la covrigii, carnatii, cozonacii si bunicii copilariei mele.
As fi mers acasa cu gamela plina...
De aici nu mai pot continua exercitiul. Tudor doarme langa mine si mi-e peste putinta de dureros sa ma gandesc la copiii mei in lipsuri, la casa rece, la casa goala, la parintii mei traiti o viata in comunism.

Decembrie '89 nu ne-a fost destinat. A fost destinat unei imblanziri a comunismului ceausist si probabil de-asta ne trezim azi ingretosati de propunerile electorale. Daca democratia tot isi itise prezenta, macar au compromis-o, de nici cei 20 de ani 'brucanieni' n-au fost suficienti s-o spele...
Dar azi ma gandesc la acei oameni care, inocenti, cu sufletele revarsate, au sperat. Ma obsedeaza acele nume prelinse pe ecran, varstele lor, statistica seaca a mortilor, 'impuscat in abdomen, autor necunoscut', ma infioara idee ca sunt oameni plecati de cu dimineata de acasa, asteptati, plansi, disparuti, cautati cu disperare, inmormantati... Ma obsedeaza povestea unei sotii cautandu-si deznadajduita sotul, fara sa-l gaseasca pe nici o lista, pentru ca, in cele din urma, o greseala ortografica sa-i dea speranta ca, totusi, se afla printre morti! Nu pot concepe ca exista speranta de a-ti afla sotul mort!! Ca asteptarea, panica, teroarea au nascut asa un sentiment! Si ca femeia isi gaseste sotul, in cele din urma, dupa cautari si cautari si alte cautari printre sutele de morti. Ce fiinta umana, ce femeie sa aiba atata curaj, atata suflet ca, arsa pe dinuntru, sa infrunte atatea cadavre?!
Ma gandesc la parinti, la frati, la baietelul ramas cu dorul de tatal pe care nu l-a cunoscut, caci murise cand bebelusul lui avea 4 luni...
Ma gandesc la ei, la familiile lor si imi spun si as vrea sa stie si ei ca nu exista cuvant si sentiment care sa exprime ceea ce minimal s-ar putea exprima prin conventionalul 'recunostinta'. Familiilor nu le mai serveste la nimic. Au ramas cu inima fripta, torturata. Insa ei ne-au ajutat pe noi toti sa vedem lumina zilei, ne-au salvat de la condamnarea la viata de sobolan, la dezumanizare, la viata de iasca.

...

luni, 7 decembrie 2009

Zile si nooopti de foooc arzatooor

Urasc serile de duminica. Duminica seara vine inainte de diminetile de luni, de 7h30, de autobuze in care ploua, de orele de romana, de sport, de desen, de citire si scriere, de oferte de depus, CVuri de evaluat, colegi de salutat, zambete de evitat. Duminica seara inseamna cautari imaginare prin dulap, asortari abandonate imediat ce au fost potrivite, insomnii de scurta durata, alarma fixata mereu mai devreme decat ora la care ma trezesc, rezolutii ferme de maine ma culc la 11. O fragila letargie, duminica nu fac nimic, sa nu ma stric asa, inainte de luni, sa nu cumva sa obosesc inainte de a scoate nasul pe usa. Un fel de a pasi retinut, speriat, pe varfurile picioarelor, sa nu trezesc vreun tignal tiuitor.
Duminica dupa-amiaza, o trandava lancezeala, vecina cu starea de moleseala subfebrila, cu arome de cuptor incins, Album duminical si Baronul Munchausen.
Sambata... ah, SAMBATA, raiul saptamanilor mele! O zi intreaga de libertate (sau jumatate de zi, pe stil vechi, adic'lea comunist), scoala, caietele, cartile, documentatiile si telefoanele lasate-n urma, haaaat, departe! pe lunea ce sta sa vina candva, asaaaa, in departarile neguroase de peste 2 zile. Amestec de leneveala tarzie in pat, cu plimbari lungi pe unde e treaba si cautari febrile de diverse, cu aglomeratii insuportabile si mult hulite, cu revederi, imbratisari, corvezi nesuferite de aspirator si praf alungat mai acana, un dulce haos de vrute si nevrute, toate savurate cu sentimentul sublim ca nu trebuie sa ma duc niciunde, sa fac nimic, ca sunt toata numai a mea.
Vineri... ei, da, vineri e inainte de sambata si e o dulce asteptare, mereu prea lunga, sa treaca si prima, si a doua, si a treia, si ultima ora, care e, invariabil, intotdeauna, cea mai lunga.
Martea. Martea e o zi mediocra; nu e nici mijlocul saptamanii, cum e miercurea, nu e nici jocul de-a uitarea in urma si privirea inainte, catre vineri, cum e joi, nu e nici antipatica luni, e marti. E nimic, nici nu incepe, nici nu se sfarseste, nici nu se duce, nici nu vine. E timpul care parca sta-n loc, nehotarandu-se daca sa plece sau sa vie, sa se duca, sau sa steie, vorba cantecului.

Acum, imi trec toate pe langa plan. Martea e o zi de luni, alarma nu mai suna, dar ma trezesc mintenas, bio, la aceeasi ora zi de zi, ca-i sambata, ca-i luni, ca am sau nu am vreo intalnire scurta. Ramane finalul saptamanii, o bucurie impartasita. Si duminicile cu interzisul de a face ceva, orice altceva in afara de a sta.

vineri, 27 noiembrie 2009

Biscuiti din faina de orez, pentru bebelusi

Tudor e in faza in care ar trebui sa puna bazele unor deprinderi alimentare care sa-i asigure un trai sanatos, fara celulita, colacei, burta-n valuri si toti dintii pana haaaat, la nici nu vreau sa ma gandesc cati ani.
Numa' ca, desi ma stradui sa-l conving ca fructele fac bun si bine, are alta parere, ramane fixat pe lapte. Iaurt, cu tot cu imunitate si flora buna, nu e deloc interesant. Imi dreg, insa, credibilitatea cu supa-piure de legume, pe care o mananca multumit.
De curand, dupa ce acum cateva saptamani se uitase la rondelele din orez expandat ca la niste OZNuri neprietenoase, a gustat un biscuite din grau si l-a halit mintenas, acoperit de iaurt. Numa' ca graul asta are si gluten, pe care as fi vrut sa- mai aman. Asa ca, pe baza unei retete de biscuiti pt bebei din vremuri de demult, am fabricat niste biscuiti din faina de orez, pe care i-a mancat ascunsi in iaurt. Si, cum cautasem de facusem scurta la soarec asa o reteta, fara sa dau de ea, o pun aici, poate or cauta si altii, la vremea lor. As fi pus si poza, da' e mai greu de pe telefon. Oricum, ai mei au iesit amarati si totally unsexy, asa ca nu va descurajati! Purcedeti cu imcredere!
Scoateti din camara, sau dati fuga la ceva gen Plafar pentru: 12-16 linguri de supa faina de orez; 2 linguri fructoza (are capacitate de indulcire de doua mai mare decat zaharul); 1 lingura sirop din extract natural de afine (presat la rece, fara zahar, fara conservanti, nimic!); jumatate lingurita bicarbonat de sodiu (optional); jumatate limgurita scortisoara. Hai si la farma' pt doua linguri cereale orez pt bebei (pt aroma vanilata) si in portbagajul masinii pt 100-120 ml apa plata, sau lapte degresat, sau formula preparata si 2 linguri ulei.
Se amesteca toate de mai sus, incepand cu prafornitele si adaugand apoi lichidele, pana se face un aluat dubios ca textura si culoare (lipicios, nesolidar - vedeti Dvs., taman glutenul acela cu bocluc l-ar tine laolalta, gri-maroniu inchis, ptiiiuuu!), dar placut ca miros, gratie scortisoarei si vaniliei. Ramane si mirosul fainei, dar e surmontabil.
Eeii, aici ajunse (nu-i discriminare, da' nu prea-i vaz eu pe 'mnealor cu degetele minunate-n ast aluat), va veti intreba cum J*#@*#**§%* se intinde chestia, ca nu se tine! Pai, aia ii, ca nu se-ntinde! Se aduna! In guguloaie de aprox. ... Cat sa fie...? 3 cm diametru, care se modeleaza apoi sucindu-se intre palme (exact ca plastilina) in mici carnaciori pe care ii presati apoi cu un cutit cu lama lata, sau spatula, sa fie cat mai subtiri. Tineti minte sa pudrati cu faina mainile, spatula si suprafata pe care presati carnaciorii
Astfel storcositi, ii asezati in tava si ii coaceti in cuptor la 150-160 de grade pana credeti ca-s gata. Eu nu stiu cat au stat cu totul, ca am ametit si eu, si ei, cat i-am zapacit cu cronometrul ala!
Odata facuti, ii puteti pisa si adauga in iaurt, sau fructe. Dac-aveti curaj, le puteti da si-n manuta, in speranta ca ii roade. Dupa ce am vazut metodele de interventie in caz de inec alimentar pe care le sugereaza Nea Spock dupa ce a sugerat sa dau bebelui si alimente mai putin maruntite, eu ma limitez la morcovi si orice nu poate fi faramitat decat la cutit :D.
Hai diversificare!

marți, 17 noiembrie 2009

Nestiut

Cine ma cunostea acum 6 ani, cunostea o tanara plina de istericale, goala de rabdare, excesiv de impulsiva, de-a dreptul insuportabila diminetile si in conditii de presiune. Mai ales cu cei de langa mine.
Au trecut cateva zeci de luni, cateva momente de-a dreptul taios de dureroase, un da, cateva ecografii, milioane de intrebari, primele zile din cei 27 de ani (atunci) ai vietii mele petrecute in spital - nu orice spital, ci maternitate - si am ajuns sa cedez, sa nu impart si sa inmultesc cu doi orice fir de puf ridicat de pe jos, sa ma ridic din pat fara cracneala cand nu mai pot de sale si de somn, sa zambesc diminetile, chiar cand ma dor pleoapele de nesomn, sa calculez unde inghesoi inca o pereche nepurtata de pantofi, sa am rabdare si cu altii, pentru el, o mogaldeata mica si doar c-un dinte.
Brusc, eu nu mai sunt nici Liana, nici frumusico, nici uratanie, sunt mama, sau mamo, sau mami. Iar el nu mai e nici tu, nici C, nici dragule, e tata, sau tati, sau tato.

Desi oricine poate sa explice ce e acela un copil, desi orice DEX indexeaza cuvantul copil, ce face si ce leaga un copil e de neexplicat, de nescris, de necuprins, mai ales.
Si te iubesc e o conventie uzata pentru noi, de-acum.

miercuri, 11 noiembrie 2009

Reducerea contaminarii cu H1N1

Cateva indicatii de bun-simt pentru reducerea contaminarii cu H1N1:

Indicatii pentru reducerea contaminarii cu gripa noua:


Singurele cai de patrundere in organism a virusului gripei noi sunt narile si gura/gatul. In mediul global in care traim cu totii, este aproape imposibil sa evitam contactul cu H1N1, in ciuda tuturor precautiilor. Nu contactarea virsului H1N1 in sine este o problema, ci proliferarea sa.

Atata vreme cat sunteti sanatos si nu prezentati nici un simptom H1N1, pentru a evita proliferarea, agravarea simptomelor si dezvoltarea unor contaminari asociate, cateva masuri foarte simple pot fi luate (mai degraba decat sa va concentrati pe stocarea antiviralelor Tamiflu, sau N95):

1. spalarea frecventa a mainilor (subliniata in toate comunicatele oficiale).


2. nu va atingeti fata cu mainile. Rezistati oricaror tentatii de a va atinge orice parte a feteo (in afara cazului cand doriti sa mancati sau sa va spalati).


3. Faceti de doua ori pe zi gargara cu apa sarata calduta (daca nu aveti incredere in sare, folositi Listerine sau Peroxid de hidrogen). Proliferarea H1N1 in cavitatea nazala/gat si manifestarea simptomelor specifice se produce dupa 2-3 zile de la contaminarea initiala. Simpla gargara previne proliferarea. Intr-un fel, gargara are acelasi efect asupra individului sanatos pe care Tamiflu il are asupra celui contaminat. Nu subestimati aceasta masura preventiva simpla, ieftina si puternica.


4. Similar cu punctul 3 de mai sus, curatati-va narile cel putin o data pe zi cu apa sarata calduta sau peroxid de hidrogen. Suflarea usoara a nasului si curatarea ambelor nari cu betisoare sterile inmuiate in apa sarata calduta sunt foarte eficiente in reducerea contaminarii.


5. Intariti-va imunitatea prin consumul de alimente bogate in vitamina C (citrice). Daca trebuie sa suplimentati ingestia de vitamina C prin tablete, asociati-le cu Zinc, pentru o mai buna absorbtie.


6. Beti cat mai multe lichide calde (ceai, cafea etc.). Ingerarea de lichide calde are acelasi efect ca si gargara descrisa mai sus, dar in directie opusa. Lichidele antreneaza virusii din gat catre stomac, unde nu pot supravietui, nici prolifera, sau face nici un rau.


Sursa: pagina de intranet de la birou, Halnet

vineri, 6 noiembrie 2009

http://salveazasteluta.wordpress.com/updates/

Cu ajutorul prietenilor cunoscuti si necunoscuti, cu totii inimosi si saritori, Steluta a strans suma necesara pentru operatie.

Se spune ca romanii nu au cultura caritatii, a ajutorului catre aproape. Nu stiu de-i asa, insa banii pentru Steluta au fost stransi intr-o saptamana. 52.000 de euro in 8 zile. Bani de la prieteni, colegi de birou, colegi de firma, colegi de retea, prieteni ai prietenilor si prieteni ai colegilor si oameni pe care nu i-a intalnit si nu-i va intalni niciodata.

Steluta, iti tinem pumnii!

Cum am ajuns aici

Nu m-am omorat citind carti, pentru ca eu nu sunt deloc genul mamos. Imi plac copiii, insa nu sunt genul care sa stie sa se poarte cu ei.
M-am pomenit insarcinata si am rasfoit si intrebat incolo si-ncoace. Inainte cu vreo luna de a naste, am constientizat ca voi deveni micul-dejun, pranzul, cina, gustarile, felul 1, 2 si 3 pentru un dovlecel mai mare, asa. M-a apucat groaza. Ma uitam in sinea mea la sanii mei si ma lua asa un sentiment de intrebare+jena+disconfort+...


Bine, eram toata numai un disconfort, ma mir ca nu ma sarea lumea pe strada, in loc sa ma ocoleasca si ca mai paseam, in loc sa ma rostogolesc
[Paranteza mare: dimensiunile nu au fost exagerate, am luat 13 kg peste greutatea initiala, aproape toate concentrate in burta, respectiv lichidul amniotic, care a cam fost mult, si in jurul ei, pe solduri. Insa, sentimentul devenise greu de suportat. Ridicatul din pat, dormit noapte de noapte cu figura-n tavan, semirostogolul de pe o parte pe alta, faptul ca orice puneam pe mine ma facea sa arat precum Queen Anne - transalanticul -, paltonul negru pe care nu-l mai suportam, glezne de dimensiunile unui mar generos, degetele concurand cu polonezii din galantare]


... + dimensiumea sanilor, ca uitasem a doua cea mai mare problema. Nu mi-a placut, cu sanii mari! Inca de cand m-am simtit insarcinata, nu-mi placea cum vin rochiile, stand sa plezneasca. Apoi, la nunta, toata lumea (fete, sic!) ma felicita pentru decolteul meu. Pe care, daca stiam ca-i pe asa, l-as fi ascuns, dar era deja prea tarziu. Abia pe la 4 luni ale lui Tudor am reusit sa fiu multumita de felul in care se aseaza in tricouri. Ca de felul in care se aseaza pe sub tricouri nu sunt :D.


Alaptat


Bon, cu gandurile gri in suflet, m-am trezit "dezumflata". Si cu o maaare dorinta de a face o baie in cada plina cu apa, eu, care prefer intotdeauna dusul.
Si cu Tudor lipit de pieptul meu, in noaptea de la geam mijind spre dimineata. Nici eu, nici el nu stiam deloc ce sa facem. Incercam sa-mi amintesc ce zicea prin carti, ca sustinere, ca pozitie corecta, ca mama ma-sii, ce-i aia pozitie corecta???!!! Evident, nimeni din spital nu considera ca o mama are nevoie de ajutor. Daca asistentele de la obstetrica au fost foarte OK, cele de la neonatologie pareau foooaaarte ocupate mereu prin alte parti decat unde era nevoie de ele. Am intrebat, mi s-a spus in doi peri; urmatoarele intrebari au ramas fara andrisant, pentru ca ar fi trebuit sa cotrobai prin toate saloanele sa gasesc fiinta neonatoloaga. Ma rog.


Cu sau fara pozitie corecta, am ajuns in foarte scurt timp la rani. Nu rele, nu povesti horror cu sange, insa dureroase si neplacute. Am urlat o singura data :D. In rest, am dat cu Garmastan si am urat faptul ca trebuia sa nu pun nimic peste el. Am urat senzatia de textila lipita de Garmastan. Yucsss! M-am trezit cu niste frisoane oribile intr-o noapte. Imi clantaneau dintii de credeam ca zgaltai tot blocul, toata placa tectonica pe care sta sudul Romaniei!
Dar l-am iubit pe Garmastan si, in egala masura, pe mameloanele cele mai mici Avent pentru ca m-au scapat de dureri si lacrimi. Cu tot cu sentimentul de vinovatie ca-mi hranesc copilul 12 ore intr-o zi cu mamelonul ala din plastic, ca il bulversez cu laptele care se aduna acolo si nu-l lasa sa faca pauza; am supravietuit amandoi, si eu, si el.


In afara de momentul varicelei mele, n-am avut emotii. Tudor mananca san oricand are el chef; dupa 2 luni jumatate, puteam ghici un oarece program de veghe-somn ziua, ca noaptea dormea bine oricum. Asadar, a inceput sa doarma in timpul zilei in jur de ora 12-1. Cate 2-3 ore, segmentate de cate una-doua mese adormit.
N-am reusit sa numar cate mese de lapte are pe zi. El a mancat mereu putin si des, mi-a restrans foarte tare iesirile, pt ca nu sunt in stare sa-l alaptez la terasa, la bowling, in parc. O vreme, am fost frustrata. Acum, mi-a mai trecut :).
Dupa doua luni jumatate, n-a mai mancat decat culcat in pat. Nu-i mai placea deloc sa stea culcat pe brat, dadea din manute si picioruse precum un gandacel cazut pe spate, chiraia, urla, se invinetea si protesta cum stia el mai eficient. Asa ca incercam sa evit cat mai mult mesele in afara casei.


Ca sa-l pot scoate in parc mai mult, aveam grija sa-i "fac" un biberon cu lapte in fiecare dimineata dupa ce ne trezeam, sa ne ajunga cat ne plimbam, el dormind cate 40 de minute-o ora, eu furand cateva pagini de roman. Acum mi-e o lehamite imensa de pompa de san, de muls, incat am ajuns sa ma incumet sa-mi inlatur jacheta la 7 grade in parc, spre bucuria si somnul lui.

Colici


In primele luni, regurgita teribil. Nu eructa niciodata cand il puneam pe umar; cand a inceput sa aiba colici (pe la o luna), i-am dat pentru catva timp Infacol. Infacolul asta scotea zdravan gazele, dar nu atenua crizele de plans. Deloc. De altfel, cu colicii astia mai aveam sa ajungem la un saman indian, dupa ce am cumparat orice produs de pe piata care promite marea cu sarea. Mama mea ...


Paranteza patrata: nu stiu daca a mai observat cineva - intotdeauna intr-o situatie neplacuta, un bucluc, mamele sunt cele care sufera mai mult, cel mai mult, foarte mult, lor le este insuportabil de greu sa vada si un deget umflat, operat, tumefiat (desi e al meu si ma doare de-mi ies ochii din orbite si m-a durut tot liceul), si o suferinta amoroasa (desi inima si sufletul meu sunt franjuri, tot ea simte mai tare), si un copil colicos (desi e al meu, tot mama mea sufera mai tare pt copilul meu). Inchis paranteza patrata.


Cum spuneam, mama mea a insistat sa ajungem la homeopat, ca ea nu mai suporta sa vada copilul chinuindu-se la mine-n brate. Homeopat careia i-am istorisit si cum nu am fost eu alaptata, si cum m-am certat cu tata-sau in sarcina, si cand, si care, si de ce, si de unde, si a conhis (ha! stiu ca "a concluziona" e un barbarism) ca nu prea sunt colici tipice. Ne-a dat niste bilute, inchise cu parcimonie intr-un pliculet, pe care am avut eu grija sa le imprastii pe parchet dupa vreo doua zile de administrare.
Erau dulci, vezi bine, ca Tudor le ingurgita cu placere. Acuma, si cu ele, si fara ele, colicii tot ii treceau. Pe la 3 luni am cam scapat de crizele de plans din amurg si ne-am vazut mai departe de viata.


Simturi


Pe la o luna jumatate-doua, a inceput sa urmareasca cu privirea. Pana atunci, mama ma intreba cam de fiecare data cand venea in contact cu privirea lui daca vede. Mi-a ordonat sa intreb doctorita la ce varsta vede, ca ea nu mai poate de grija, sa nu aiba copilul ceva. Bineinteles, copilul era in limite normale.
Nu mult dupa ce a inceput sa urmareasca cu privirea, a inceput sa zambeasca, inainte de a implini 3 luni. Statea mama cu aparatul foto pe el ca paparazzi pe Brangelini.


Cine nimereste bulversat aici, o sa se intrebe la ce bun ce scriu eu aici. Fiind primul copil, neplanificat, picat in viata mea cand eram cu acu-n coasta, faceam rochia de mireasa, de a trebuit sa schimb model si dimensiuni, sa cer voie sa dantuiesc si sa zbor cu avionul, n-am stiut nimic. Mi-am pus circa un milion de intrebari, plus ale mamei, care frizeaza bilionul, "o fi normal?", "altii tot asa fac?" "sa intrebi, mama, doctorita". Evident, cand al meu dormea si manca haotic, altii de varsta lui avea program gata stabilit, cu orar de masa, somn, pauza si concediu. Cand al meu se tumefia in colici, altii zburdau, cand al meu se trezeste de 4 ori pe noapte, altii dorm snur de la 9 seara la 10 dimineata (ce-or fi mancand, nu stiu).
Cand spun acum ca doarme cu mine, primesc priviri infiorate, ingrozite si indecent preocupate pentru independenta lui si initmitatea mea de cuplu. Lasand la o parte lipsa de educatie si bun simt a celor care se preocupa de viata mea, o prietena mi-a spus: Daca stai sa te gandesti cat de repede cresc si vor tot mai multa independenta, faptul ca doarme cu tine pana la 5 ani ti se pare chiar putin. Si da, ma gandesc si eu ca n-am vazut om de 20 de ani sa doarma cu mamica-n pat. Iar eu am dormit cu mama pana in clasa I si mama traieste bine-mersi si azi.
Sa mai spun si ca are 7 luni si altii la varsta asta (inclusiv sora-mea si cu mine) incep antrenamentul penyru olita, iar el n-are nici o treaba...? Nu mai spun, o las pentru alta data.

luni, 2 noiembrie 2009

www.salveazasteluta.wordpress.com

Steluta e prietena Liviei. Are 30 de ani si un diagnostic de 'cavernom cerebral tip meduza'.
Pana mai ieri, era ca Livia si ca mine. Tanara, vesela, ocupata cu jobul, cauta sa-si cumpere o casa cu sotul, incerca sa aiba un copil.
O stare acuta de rau si ameteli au dus-o de urgenta la spital. Curand, a venit si diagnosticul cu nume atat de neobisnuit.
N-am auzit niciodata despre asa ceva si, de altfel, sunt putini care sa fi auzit, fiind un tip rar intalnit de tumoare cerebrala.
E localizata intre creierul mare, cerebel si glanda hipofiza, e mare si ii afecteaza echilibrul si autonomia. Si dimensiunea ei avanseaza periculos, e nevoie de operatie rapida, fiecare zi pana la ea insemnand un risc pentru viata Stelutei.
Putini au auzit de atare diagnostic, si mai putini sunt medicii care se incumeta sa-l opereze. Bineinteles, nici unul in Romania. Optiunile Stelutei sunt Zurich, sau Hanovra. Ambele conditionate de cei 52 000 de euro, fara care nu poate intra in sala de operatie. La care se adauga transport de specialitate, cazare, ingrijire postoperatorie...
Sotul, familia, prietenii, colegii, prietenii prietenilor si ai colegilor alearga contra ceasului si a meduzei sa o salveze pe Steluta pe http://www.salveazasteluta.wordpress.com/.
Steluta e fiecare dintre noi, cu vise, planuri, idei, iubire, familie... Are nevoie de ajutor repede, tumoarea nu-i permite sa stranga banii s-o opereze. Eu m-am gandit pentru prima data 'si daca eram eu...?' Nu gasesc raspuns.
Va rog, ajutati-o pe Steluta sa gaseasca raspunsul repede si cu bine!

vineri, 23 octombrie 2009

Magic

Nu stiu cum am ajuns sa-l alaptez pe Tudor. Ete, m-am trezit, incognito, inaintea faptului alaptat. Pentru mine, asta inseamna o suma de constrangeri, pentru ca nu ma pot dezgoli sub nici o forma, sub nici un aspect, sau continut, in public. La mare, am angoasa costumului de baie. La medic, mi-e frig si daca-s 145 de grade afara.


Mai cu seama mi-e lehamite intr-un oras eminamente mitocan, unde oamenii se uita luuunnnggg la tine fie si numai pentru ca ai... un buldogue francez in lesa, de pilda. Dar-mite sa mai vaza si-un san dezgolit pe o banca la prima ora. Stiu, pentru copilul tau... Ete, la mine, copilul n-a batut tabu-ul, insa m-am descurcat, cum-necum.

Mai ales, necum. O data, pentru ca Tudor stie ca trebuie sa mananci putin si des. Si atunci, cand credeam eu ca e satul, ma repezeam sa-l scot afar'. Ti-ai gasit! Il gasea foamea mai abitir. Si cauta ale mai ascunse banci intr-un parc ce nu prea are asa ceva. Ma rog, nu prea e el parc, doar doua alei drepte, despartite de ceva spatiu verde. Sau, cauta bancile intunecate intr-un (alt) parc, plin de tineri fosti viitori fotbalisti, plini de transpiratie, glume proaste si testosteron.

A doua oara, pentru ca de la doua luni nu s-a mai lasat culcat pe brat, la san, ca oricare alt bebelus. Numai dupa urlete infioratoare, care sa-l sleiasca de puterile opozitiei si in caz de foame extremissima era de acord sa adeste pe bratul mama-sii. In cazurile norocoase, adormea acolo, pe brat. In ale mai putin norocoase, isi aducea aminte ca nu-i place, incepand sa se zvarcoleasca precum tiparu-n minciog. Si ia-o d'a cappo cu icnete, foame, maraiala, foame, tipete, foame, urlete, foame, urlete apoteotice, culcat pe brat. Evident, bone intransigente ma priveau curios. Evident, copiii din landourile lor nu scoteau nici un sunet; laptele vine prompto, fara sa fie nevoie sa-i culce pe vreun brat la vreun san.

Si a treia, pentru ca nu m-am prins de la bun inceput de miscarea cu esarfa. Incercam eu sa ne infasor in esarfa aia, mama ma-sii, ca n-avea si ea un creier al ei, sa ma ajute, si nimic! Nu reuseam decat s-o fac sa alunece sub Tudor, pentru ca apoi sa trag de ea, sa-l trezesc din atipeala, sa se puna pe urlat olecuta, sau s-o scap pe jos pe sub banca, de unde n-aveam cum s-o ridic, timp in care isi aducea si Tudor aminte ca e culcat pe brat (Oh, noooo!), scapa sanul din gura si se punea pe urlat.
Daaa, doamna-cu-pantaloni-din-denim-3/4-bleu-ciel-pana-cu-carut-grena-Inglesina-Zippy, incerc sa-mi otravesc copilul alaptandu-l! Notati, sa aveti ce discuta cu doamna-cu-carut-kaki-Quinny. (Copilul nu vrea sa manance, da' ea il forta! E clar ca s-a stricat laptele, baiatu' parea maricel, pe la 4 luni, asa. Pai, la varsta asta, se strica laptele, ce, io n-am patit la fel?!)

Acum, la aproape 7 luni (!), sta cumva pe brat, am invatat schema cu esarfa (uneori mai risc sa ma spanzur, da' pana acum vad c-am scapat vie), dar vine frigul! Sa vad daca ma prind si cum sa inlatur 7 foi de ceapa si 2 de cojoc...

Intre timp, vad copii care cresc de la doua luni cu bone. Copii care sunt crescuti de bunici, cu parintii in Italia, care la 2 luni s-au plimbat deja cu avionul si au varsat considerabila la profitul Nestle (sa zicem). Sau aud (caz real, parol!) de copil intarcat la o luna, de o mama carierista-wanna-be, care vrea sa-si reia serviciul la 2-3 luni ale lui bebe. Si vad carduri de mame care agita formula si biberoanele. Mame relaxate, fara privirile alea absconse in cautare de intimitate pe banci mai abitir decat adolescentii in plina explozie hormonala, in pauza de chiul metodic, mame care ies din casa cand si cum au chef, care nu trebuie sa aiba inteligenta lui Saligny, sa faca proiectii si calcule, sa anticipeze momentul, incarcarea, descarcarea, rezistenta la frecare si alaptare. Mame care mai beau si-o cafea, mai fumeaza si-o tigara, noroc ca nu-s nici cafegioaica, nici fumatoare. Si copii mai mici de varsta decat al meu, hraniti cu sarg din formule magice si care iau in greutate de doua ori mai bine. Tudor, cu chiu, cu vai, a mai luat 1-200 de grame pe luna, de la 4-5 luni. Astilalti iau constant. Si mananca si morcov, si mar, si branza, si iaurt, si pe mama, si pe tata, si pe bunica, daca se infurie.

Tudor... Hmm, trebuie luat cu frumosul. Daca e cu noroc, mananca bine dupa ce se scoala, din prima. Daca nu, e nevoie de mecanisme diplomatice. Si de tact. Si de rabdare. Si de magie! Magia aia, sa prinzi momentul: sa nu fie satul, dar nici infometat, sa nu fie obosit, dar nici somnoros, sa nu fie plictisit, dar nici curios. Daca e ori una, ori alta, am rupt caruta fericirii! Supa se aseaza frumos pe hainele lui, in parul mama-sii, oriunde, mai putin in stomacul tintei. Si mama tintei ramane cu lingurita picata, dezarmata, fraiera si de caruta.

Uite, d-aia nu socializez eu cu mame-n parc. Pentru ca se uita incurcate la mine cand afla ca alaptez, pentru ca povestile lor suna mereu mai bine decat ale mele, pentru ca Tudor are 6 luni jumate, nu 5, si si nu e bolnav, God dam' it!!

Da, asta e un articol de mama frustrata la adresa celor care nu sunt, care pot merge sa manance dolce con latte cu prietenii mai tineri, fara sa se teama ca-i vor traumatiza cu alaptatul, care se pot vedea cu colegi din facultate, fara sa calculeze cat le va ajunge biberonul pritocit de cu dimineata pentru marea revedere...


But there's also the fun side: apa nu e niciodata prea rece/fierbinte, nu te dai cu capul de usa bucatariei la 5 dimineata, biberonul e mereu steril. Si mai e si... Tudor se uita-n sus, catre mine. Nu se-ndura sa zambeasca din gura, dar zambeste din ochi, larg. Apoi, pentru ca-i zambesc si eu, zambeste si cu gura. Strengareste, pe furis, grabit, ca e ocupat ;-). Zambeste cu ochii si cu gingiile fara dinti. Cu ochii mari, limpezi, albastri, asortati cu gene pe masura.








Gluga

O mama americana a scris o carte, "I'd trade my husband for a housekeeper". Un fel de the truth behind paradise. N-am de ce sa ma plang si stiu ca e strigator la cer sa auzi o mama tanara ca se simte ca-ntr-un rezervor de apa, cu ea, creierul ei, sub nivelul apei.
Sunt zile in care cu asta ma identific: un acvariu paralelipipedic, stramt, in care stau in picioare, cu fata turtita de sticla, incghesuita, cu apa inundandu-ma deasupra crestetului capului. Oameni se duc si vin, trec pe dinaintea si pe dinapoia mea, pe deasupra si pe dedesubt, iar eu nu.
Sunt dupa-amiezi in care nu vreau sa vina nehotarata ora 6, nici seara, nici dimineata, nici amiaza, copilul nici nu doarme, nici chef de joaca pasnica nu mai are. Ora la care metrourile gem de populatie, iar traficul mugeste surd.
Sunt ore la care ma uit lung in surogatul de parc la inflatia de carucioare banale, cele mai multe urate. Mame stau ciopor in jurul unei banci. Imi urasc incapacitatea de a socializa, de a ma interesa de varsta si obiceiurile digestive ale altor mandreti de mame. Si stau si imi citesc cu abnegatie cartea, sau revista, alergand de trei ori peste aceleasi randuri, fara sa pricep ceva.
Sunt momente in care ma simt ecervelata, momente in care nu-mi vine sa ma mai intorc acasa, momente in care mi-as dori sa fuuuug, sa am, sa ma simt.
Mi-e foame si mi-e sete si as manca un mar, o para, o pruna, un morcov, tot ce am prin casa si la care nu ajung, pentru ca uit, uit, uit si apoi sunt lenesa, lenesa, lenesa. Mi-e pofta sa citesc si nu gasesc o carte, cartea, deschid 2, 3, 5 si le las din mana imprastiate la capatai. Si as dormi fara rost.
Ma mistuie zarva de prosoape, frunzele scurgandu-se uscat din crizanteme, praful din baie, mirosul de viata murata la bidon, meschinaria chibriturilor locuite, darele urate ale fostilor proprietari, cadourile de nunta scorojite, cu naturi statice proaste.Si peste toate, praf citadin.
Fug la mama, dar ne povestim cate lingurite, cate scutece, cate tipete, cate somn, cate baie, cu multe diminutive.

Asta sunt eu in eu in unele dupa-amiezi tarzii. Suport greu repetabilitatea fiecarei zi, singuratatea, absenta cuiva cu care sa pot vorbi, sa fie al meu, sa avem viata noastra. Nu cineva pe care sa-l fur vietii sale, cu sotul, prietenul, cartile ei.
Si ma loveste dintr-o data, cand ma uit amuzata la un copil care supravietuieste fara sa urle cu gluga hanoracului peste ochi. Si ma gandesc brusc ca asa sunt si eu, am o gluga pe ochi, gluga prin care intra toata apasarea zilelor lungi si singure si nici o raza de vanilie...

Uite, d-aia-mi rod eu unghiile. Din nou

Dar trece pana maine :-).

Si m-am tuns fix azi; nu merge, nu ma consoleaza. Sa ma si vopsesc...? Sa-mi fac unghiile la picioare cu rosu...? Stiiuu, sa plec intr-o mini-vacanta, fara sot, da, sa ma - cum se spune? - rasfat. Not a chance!

miercuri, 21 octombrie 2009

Aventuri medicale (2)

Enterocolita a pornit intr-o duminica seara tarziu, cand ma pregateam sa intru in baie. Il aud tusind si-l gasesc tot ud. Bietul, daduse afara tot ce mancase in seara aia, un biberon de cereale. Dadea sa rada la mine, dar spasmele stomacului nu-l lasau, il incurcau si mai avea cand si cand cate un episod de vomat. In total, 5 in mai putin de 45 de minute.

M-am speriat tare, mai ales ca era destul de moale in mainile mele si orice incercam sa pun pe el se yransforma in prosop. Am aterizat nauca si, mai ales, neinspirata, la Grigore Alexandrescu. Unde l-am chinuit, saracul, cu lumina de spital, cu radiografie la stomac (de doua ori, ca prima data nu ne-am priceput sa-l tinem), cu 3-4 doctori perindandu-se pe-acolo, sa vada ce are. In fine, cu montat branula pe undeva, pe unde au apucat asistentele.
Am fost cat de calma se poate, mi-am tinut firea exemplar (nu pt ca m-as lauda, dar pentru ca ma cunosc si stiu de ce sunt in stare cand ma paste necunocutul) si m-am pomenit cu mustrarea inutila si obraznica a uneia dintre asistente:
Mamica, daca nu va calmati, o sa va rog sa iesiti afara si-l tine tata.
Hai, nu zau! Tatal matale, sau care tata? Ca daca te referi la tatal lui bebe, sfatul meu e sa va razganditi, ca nici n-o sa stiti ce v-a lovit, dupa 3 vene sparte si paturica plina de sange; mi-e ca mare diferenta intre iepurii vanati pe camp si voi alergate pe holurile spitalului nu va fi. Ele intrasera, de fapt, in panica, nereusind sa gaseasca o vena care sa nu se sparga, erau deja sub presiune cu doi parinti atenti la ce faceau cu mainile micutului. I-au infasurat branula in vreo doi kilometri de leucoplast si, la insistentele mele absurde, o atela, sa ii tina bratul rigid, sa nu-l intepe acul. S-au uitat la mine ca la un OZN. Cred ca-mi sclipeu ochii, de fericire.
Recoltat sange si hidratat prin branula.
Ridicau din umeri rand pe rand. Prima zi de morcov n-avea cum sa fie, nici cerealele cu mar. Absenta scaunului (helaaauuu, copilul tocmai incepea sa manance diversificat) + voma ii baga in ceata. Dar ne-au asigurat ca n-are nimic chirurgical.
Si iata-ne intr-un pat la Chirurgie amandoi. Slava Domnului pentru pat, nu era patut pentru copil in care sa ma scofalcesc si eu in jurul lui bebe; pat normal, pentru o persoana si slava Domnului ca nu au fost paturi libere la Pediatrie, sa ne pricopsim de-acolo cu o colectie colcaitoare de virusi.
Lunga noapte, am asteptat dimineata cum n-am asteptat in viata mea, copil fiind, sa vina Mosul, sau tortul de ziua mea!
Care dimineata a sosit: nu putem pleca fara certificatul de nastere al copilui! Pana cand il mai tin nealaptat? Dr. urmeaza sa vina, dar cand anume nu e nimeni sa ma lamureasca.
Copilul isi smulge branula de pe brat si, exagerat de politicos si timid, in stilul meu, rog o asistenta sa vina sa faca ceva. Intamplator, asistenta sefa.
Aaa, pai adio, a smuls-o! arunca dispretuitor, smucind copilul: Ce-ai, ma, ce-ai facut?! se rasteste acru si aspru la el.
Am vazut milioane de OZNuri umblandu-mi prin cap, prin ochi, prin vene. M-a luat cu ameteala in 2 milisecunde. Copil de 6 luni si ii vorbesti asa??!! In spital de pediatrie??? Urma un mini-scandal, dar Tudor a dezarmat-o, ranjind cu gingiile lui stirbe pana la urechi si-napoi. Si m-a dezarmat si pe mine. Cred ca-l fac negociator.
Au urmat vreo 2-3 ore de debandada. Din auzite, am inteles cum se numeste doctorul in a carui responsabilitate picaseram. Pentru ca nu s-a prezentat cand l-a vazut. L-a pipait zdravan peste tot, a pus intrebari, nu s-a lamurit ce si cum. Am intrebat daca analizele sunt gata. Ati recoltat? Unde?
- Aici.
- Cand?
- Azi-noapte, la internare.
- Aha. N-are nimic chirugical.
A iesit pe usa, fara larevedere.
Am fost informata deo o infirmiera simpatica sa schimb salonul. Unde un copil de un an, frumos de pica, se catara pe mama lui (contabila-RU de mai jos), se punea in cap, cu fundul in sus, in jos, pe perna, pe sub perna, pe balon, peste balon, pentru ca era infometat de cu seara, trezit de la 5 ca intra la 9 in operatie si spre ora 1 nu aparuse nici un chirurg sa-l opereze. Numai o anestezista care a avut grija s-o trateze de sus pe mama, sa-i spuna ca e anemic si are probleme cu plamanii si, in ciuda faptului ca mama parea preocupata de copil, iar acesta ingrijit si iubit, sa-i reproseze ca nu-l duce la medic, ca nu are grija de el, ca e pe alta lume.
- Pai, si in conditiile astea, il mai operez?
- Treaba Dvs., doamna.
- Va intreb ca sunteti specialist.
- Si daca sunt, ce? Faceti ce credeti, e copilul Dvs. Semnati aici, ca ati luat la cunostinta riscuri etc.
- Si sunt riscuri?
- Pai, sunt. Ar putea fi.
- Care?
- Alea care sunt, doamna, la orice operatie.

De aici am pierdut filmul. Mai aveam un pic si ma urcam pe pereti. Nu inainte de a auzi de la tigancusa de-si alapta copilul de 1 an si 4 luni ca a certat-o asistenta de noapte ca inca-l mai alapteaza!!!

Am tot asteptat sa apara iarasi faimosul doctor. Insa, totul functioneaza in spitale in functie de vizita si dom' profesor. TRecura si-astea, apare medicul in cauza, care ma asigura inca o data ca nu are nimic chirurgical.
Si cu asta, am atins limita suportabilitatii si mi-am luat talpasita. Not so fast! Alearg-o pe mama cu certificatul copilului, ca altfel ma tineau acolo. Asteapta dupa vizita, sa treaca dom' profesor in revista toate cazurile. Semneaza ca iesi din spital contrar avizului medicului. Roaga-te sa vina cineva sa scoata branula.
- Sa stiti ca analizele nu vi le da, ca iesiti la cerere.
- ????!!!
- Da' (cu subinteles) va pot scrie eu pe o hartie rezultatele - asistenta-sefa cea adorabila.

Am semnat, mi-a mazgalit, i-am dat in sila subintelesul si m-am dus la medicul copilului. Care a vazut din prima, din alea 5 mazgalituri pe dosul unei retete, ca e o infectie undeva. Ce n-au vazut un medic si o asistenta-sefa timp de 5-6 ore. Dar, nu zic, m-au asigurat ca n-are nimic chirurgical. Nu o data, de trei ori!

Ce-a fost in capul meu, sa ma duc la spital de stat? Tocmai asta, ca nu am nimic in cap uneori, in momente de presiune; ca nu-s organizata, ca nu stiam unde sa ma duc mai repede, ca in mintea mea se amestecau povesti fara legatura si tot asa. Dar nu mai calc pe-acolo. Singura treaba buna a fost ca l-au rehidratat si ca am vazut cu ce avem de-a face in continuare: cu o loterie. Sanatatea e, in tara asta, o loterie. Mai rau e ca, pentru unii, e ruleta ruseasca :-(((.

marți, 20 octombrie 2009

Aventuri cu medici (1)

Cum spuneam mai jos, Tudor a avut un scurt si ne-grav episod de enterocolita. Pana la 6 luni, cea mai grava situatie din viata noastra impreuna a fost o suspiciune de varicela la mine (sic!), cand Tudor avea 2 luni, varsta la care varicela suna destul de neplacut, dincolo de grija de a nu se scarpina.


M-am pomenit in vinerea dinaintea Rusaliilor (nu intamplator Rusaliile sunt un amanunt) cu niste globule rosii si o nevoie de scarpinis, ceva teribil. Fiind deja 11 noaptea, m-am raportat la Municipal. Mai mare rasu', eu cu niste bube razlete printre accidente de masina, trante intre baietii de cartier si gravide cu contractii alarmante.


Evident, daca nu era my significant one, aveam tooooate sansele de a apuca dimineata la usa triajului, pentru ca eu nu sunt in nici un caz genul sa ma infig inainte, iar triaj inseamna sa separe cazurile in functie de gravitate si necesitate. Cinci bube mancaricioase nu prea semnaleaza prioritate...


In fine, un doctor tanar cu picioarele apropiate sus (:D) se protapeste inaintea mea si intreaba ce am. Mmm, pai... mi-au aparut bubele astea.
- Cand?
- Adineauri. Si ma mananca si mi-e teama, ca am un copil de doua luni si-l alaptaez si... dau sa incep cu explicatiile, de parca-l interesa pe nenea ala ce indrugam eu acolo.
 - Si esti insarcinata iar? cu o unda de dispret in glas
??????????!!!!!!!!!! Facuse medicina, or what??? Ii spun ca am copil de DOUA luni si el ma intreaba daca sunt iar insarcinata??!! Cand sa am timp sa fac un copil, cand eu nici nu ma dezinsarcinasem bine.


Eniuei, ajung la sefa. Care, distanta si superioara, ma informeaza scurt si sec ca e varicela.
??!!!!! Pai, eu am mai facut varicela, la 8 ani.
Si ce daca? Si eu am facut la 15 si la 35... Du-te la Matei Bals, la Infectioase.
Are stetoscop de gat, i se spune sefa, e la camera de garda a unuia dintre cele mai mari spitale din Bucuresti, o cred si ma pornesc la Matei Bals, aflat in plin stardom, ca e cu gripa porcina la Realitatea TV. O doctorita tanara si care ar fi putut fi simpatica, daca significant one nu facea glume, confirma diagnosticul pus la Municipal, numai dupa ce aude ce zisesera acolo. Pana sa-i spun, m-a tras in sus de brate, s-a uitat pe unde ziceam eu ca am bube, fara a se uita in cap, in gura, in locuri d-astea de vacanta pentru varicele. Imi da nu mai stiu ce si intreb si eu, ca Nae: Da' eu alaptez, are ceva?
Aa, nu, n-are nimic.
Pai, si daca ia si cel mic?
Pai, probabil are imunitate de la Dvs.
Pai, cum asa? Eu de-abia am facut.
I-ati transmis prin alaptare imunizarea si oricum varicela nu e grava la bebelusi.
Si analize, ceva, sa fiu sigura ca am/ nu am?
Pai, pana marti nu lucreaza nici un laborator, nici macar alea private, ca e liber luni. (aici se introduce amanuntul Rusalii)

Cum deja se facuse 1 noaptea, m-am dus acasa, linistita. Inainte de cantatul cocosilor, m-am trezit sa gugal dupa infant chicken pox si varicelle nourrisson. M-a luat ameteala. Varicela pulmonara, zona zoster la cbebelusi??!! Si oricum aia de pe forumuri erau toti mai mari ca Tudor!
Am stat ca pe jar pana la o ora decenta pentru a suna pediatrul. Care mi-a confirmat varicela pulmonara si banuiala ca trebuie sa ma separ 10 zile (!!!!!!!!!) de bebeTu. O sa ii dati Nan 1, atatea linguri la atatia mililitri, il lasati la bunci si intre timp incercati sa mentineti secretia de lapte si sa speram ca, la capatul celor 10 zile... etc etc etc
M-a apucat jalea. Am dat telefoane, am scris pe mail, pe unde am putut, ce ma fac eu? Plecand de la Sabina ma indoctrinasem cu alaptarea, iar cel mai rau a fost ca eram eu sigura, de la mine, ca experienta cu alaptarea n-o sa fie atat de scurta si drastica.
Copilul se pusese pe urlart de foame, eu stateam si-mi curgeau lacrimi bovine, mama il tinea departe de mine, iar Nan-ul ala nu-i pria deloc.
ORIBIL, oribil sentiment: mama il hraneste cu biberonul, copilul se codeste, iar eu stau si ma uit neputincioasa, de la distanta.
In tabloul dramatic, mama ma trimite la Victor Babes. Unde o doctorita intre varste, sictirita si plictisita de a-si petrece weekendul prelungit in garda, ma suceste, ma scarpina, ma casca, ma pipaie prin cap, se uita dupa rosu-n gat si, uimita, declara ca nu e varicela. O fi orice-o fi, dar nu e varicela. Si virusul n-a trecut in lapte atata vreme cat n-am facut febra. O fi vreun virus, dar nu varicela.

Am lasat incolo Nanul si biberonul si jalea si cu ceva teama in suflet, am continuat sa dormim unul langa altul pe canapeaua mamei. N-a facut varicela si nici eu n-am mai avut pusee.
A fost nevoie de 5 medici (inca doi saptamana urmatoare) sa ajung la concluzia ca cel mai bine ma ghidez eu dupa mine. Dr. Naumescu, de la Spitalul Scarlat Longhin mi-a deslusit intoleranta cu pricina.

Burdihane

Degeţica scrie la ea pe blog un fel de articol pro-memoria. Despre speranţa de acum 20 de ani şi ce s-a ales de ea. Despre cum credea ca va fi şi cum a coborât din acel înalt.

Eu n-am crezut că va fi, dar constat acum ce este. Constat că, aşa ca anul trecut, devin cetăţean în atenţia unor necunoscuţi care-mi promit o grămadă de chestii pe care nu ar trebui nimeni să le promită, să le negocieze şi vehiculeze, ci să existe, pur şi simplu.
Pentru că dacă azi, acum, suntem aici e pentru că aceşti necunoscuţi s-au promovat şi inter-promovat între ei, până au ajuns să ocupe tot ce era de ocupa, să controleze tot ce era de controlat în aşa fel încât toţi banii să intre în buzunarele lor, indiferent cum, sau de unde. Infrastructură, cultură, sănătate, demnitate, bătrâneţe toate sunt înghesuite în buzunarele unor inşi care au avut obrazul infinit de gros si coatele înfiorător de ascuţite şi s-au cocoţat, prin abjecţie şi mizerie umană, în salcia de unde privesc condescendent la masa amorfă care, şi dacă ar vrea, nu mai are cum să reacţioneze.
Orice orificiu e bine şi temeinic astupat. Orice urmă de bun-simţ, sau de interes şi pentru altceva decât propriul burdihan e anihilată din faşă, cu sârg, nimic şi nimeni nu pătrunde în mediul anaerob al burdihanelor. Timp de cincizeci de ani comunişti şi 20 haotici nulităţile s-au sprijinit unele pe altele să pună mâna pe bani, pe avantaje, pe grămadă, pe ciolan. Politica, la noi, e o sursă, e SURSA de bani, de îmbuibare, de nepăsare, de auto-încercuire într-o bulă de bunăstare nesimţită şi nemeritată. O bunăstare nesimţită care dă capacitatea şi lipsa de jenă de a discuta în termeni statistici despre sărăcie, de a promite la nesfârşit firescul cu aerul de a fi descoperit leacul împotriva cancerului, de a înghesui în buzunare în văzul lumii, pretinzând că serveşti patria şi pe cetăţenii ei. Adică, pe alegători.
Dezastru scrie peste tot; nu există putere şi opoziţie, există numai o masă care se luptă pentru pole-position la furăciune şi propagarea mizeriei umane. Nu există mişcare sindicală, există numai şantaj de cea mai joasă speţă spre dezavantajul solidarităţii profesionale. Nu există politici care să asigure funcţionarea societăţii, există un mare haos. Sănătate, învăţământ, siguranţă publică, dreptate socială, justiţie, servicii publice. Peste tot, e mare mirare dacă ţi se vorbeşte decent. În rest, ştacheta coboară în mod constant.
Dacă era o vreme când se mai putea bănui o intenţie de a prosti masele spre a le domina, acum nici măcar interesul ăsta nu mai e. Pentru că masele sunt oricum dominate, pentru că nu au nici un mijloc de reacţie. Burdihanele s-au asigurat că orice supapă e bine controlată şi, mai ales, bine sigilată. Odată ce pleacă ai noştri, vin ai nostri, ce rost mai are să te sinchiseşti de mase? Haosul din învăţământ nu traduce intenţia malefică de a prosti boborul, ci, pur şi simplu, haosul minţilor de ne guvernează, incapacitatea endemică de a găsi soluţii, nepăsarea cruntă şi nulitatea. Mizeria din sănătate nu e pentru a ne îmbolnăvi spre a ne cocoşa, ci e rezultatul guvernării unor minţi a căror unică preocupare e propriul burdihan.
România e asemeni unui organism cu un mare şi mereu tot mai neîncăpător burdihan. Creierul, ficatul, sistemul nervos, sistemul circulator, toate suferă, se atrofiază, putrezesc încet, pentru că totul merge către burdihanul supradimensionat.
Geoană, Băsescu, Oprescu, Antonescu toţi vor să facă în continuare parte din acest burdihan soios şi malign. Nici unul, nici un partid nu-şi propune să aloce a milioana parte din pârghiile de le-ar avea la îndemână prin guvernare cetăţenilor. Nu, TOŢI se gândesc numai la umplerea burdihanelor. Şi când va ieşi Antonescu, iar Boc se va găsi în opoziţie, îi va fi în egală măsură bine, lui, ca şi lui Geoană, sau Oprescu, pentru că intestinul gros tot din burdihan face parte, ca şi cel subţire...

duminică, 11 octombrie 2009

Tudor a avut un episod scurt de enterocolita. Primul copil, prima situatie mai serioasa, prima voma, in miez de noapte, am aterizat la camera de garda la Grigore Alexandrescu.
Situatia spitalului, jenanta. Asistenta-sefa de la Chirurgie (la Pediatrie nu mai erau paturi, slava Cerului!), un pit-bull mic si rau de tot. Pe romaneste, o scarba.
Astea sunt, insa, alte povesti.
In salon sunt 5 mame (de la usa spre geam): genul contabila-economista-jurista-contopista personal (ceva de genul asta, oricum) tanara, blondina, scuturata; genul tanara-de-la-tara/provincie mai scuturata, tanara, epuizata de prea mult spital; eu (genul primei blondine, fara a fi blonda, in plus, cam timida si prea relaxata pt spitalul ala); genul tigancusa-din-Slatina; genul de-lenga-Bucuresti-corpolenta-trecuta-de-prima-tinerete-guraliva-ungii rosii cu vopseaua sarita, copil cu pantalonasi din mohair.
Copiii, intre 5 luni (guraliva corpolenta) si 3 ani (tanara de la tara/provincie). Tigancusa isi alapteaza oachesul cretuliu, de 1 an si 4 luni. Toate celelalte mame din salon m-au intrebat pe rand, auzind ca suntem acolo pentru ca Tudor a vomitat (inca nu stiau ca e enterocolita):
Ce lapte-i dai/dati? L-a schimbat cumva? Io i-am dat (variante) Nan, Milumil, Humana si-alte-chestii-pe-care-nu-le-am-retinut.
El e inca alaptat, raspundeam, fastacita putin.

Concluzia mamei, cateva ore mai tarziu:
Vezi, mai, mama, tu si cu tigancusa, vai de capul tau!

LE: Mama glumea fata de ponderea natural versus artificial in hranirea sugarilor bebelusilor in Romania. ("Sugari" sunt - nu-i asa - cei care sunt alaptati, cred). Mama nu e impotriva alaptatului, nici pentru intarcarea la 3 luni...

miercuri, 23 septembrie 2009

La plimbare, în parcare

M-am dus cu mama si cu BebeTu la zona de cumpărături Militari, adică ne-am dus după măsline la Auchan (de la o vârstă-ncolo, timpul, cheful, lipsa de alte activităţuri îţi permite să faci nazuri şi să pierzi minute bune-n trafic, cu piciorul altuia pe ambreiaj, şi să vrei măsline de la Auchan; mă rog).
La Auchan, ca peste tot în shopping centres/areas - mai puţin Ikea, unde există aşa ceva - nu se găsesc locuri speciale pentru părinţii cu copii şi accesoriile aferente. Am aflat şi eu de la alţii, mai părinţi şi mai umblaţi, că, în atari cazuri, te sui pe locurile pentru persoane cu dizabilităţi (asta o fi moda americană, unde - cică - legea federală consideră sarcina ca pe o dizabilitate temporară...?!).
Zis şi făcut. Ca prin minune, locurile respective erau libere de Cayenne, Q7, Phaeton, you name it. Goale-goluţe, râdeau la soare. Sigură pe mine, mă înfig. Nu scot cheia din contact şi un nene invălătucit cu totul într-o pufarină vişinie (un adevărat statement rapidist, dacă rapidiştii ar şti ce e acela un statement), se repede la mine. Dezarmat de indiferenţa mea la vederea uniformei supradimensionate (cred că uniformele astea erau iniţial croite pentru nişte tipi mai solizi, cum le stă bine unora de păzesc, dar în lipsa de material de calitate, sunt umplute cu ce dă Domnul), nu ştie cum să reacşioneze: să se repeadă la mine, să mă înjure, să mă ia la bastoane... Se apropie, adulmecă precum dujmanii lui, câinii, dă să deschidă gura, dar nu iese nici un sunet. Numai privirile m-ar smotoci puţin, dacă ar putea.

Mama, din maşină, mă susţine:
- Mamă, păi avem noi voie aici? De ce sunt astea libere şi nu se aşează nimeni pe ele?
- Da, mamă, avem voie, sunt special pentru noi, zic, coborându-mă din maşină, cu Chiorâş-Chiondorâş geană pe mine. Sunt pour les handicapés, mă dau mare că ştiu franceză.
- Ceeeaaa???? Cum mi-ai zis??? dovedeşte vesta vişinie achiziţia limbajului articulat.
- Nu ţi-am zis, v-am zis. Nu v-am zis în nici un fel.
Mă apuc să descarc liniştită căruţul, genţile, biberonul, copilul, mama etc-urile. Timp de 7-10 minute, vesta rapidistă nu m-a scăpat din priviri, m-a urmărit ca pe ăl mai înveterat hoţ, s-a învârtit în jurul meu precum uliul la pui, a făcut câţiva paşi în direcţia standului de căruţuri, să se asigure că nu fraudez sistemul şi chiar bag moneda să mi se elibereze căruţul.

M-am simţit apărată, în siguranţă, ocrotită de privirile aspre si bănuitoare. Îmi place la Auchan, mă mai duc. Totodată, felicit conducerea pentru instruirea desăvârşită a agenţilor de pază. Aştept cu interes momentul când vor cafti babele suspecte de terorism pe motiv că fac ambuteiaje că nu se mişcă suficient de sprinten şi copiii de grădiniţă că au scăpat biberonul cu lapte pe gresia proaspăt spălată.

luni, 14 septembrie 2009

Copilarie

Diminetile copilariei nu imbatranesc niciodata, nu fug in dupa-amieze lenese si lancezinde, nici in seri nostalgice, cu parfum matur.

Diminetile copilariei se trezesc mereu prea devreme pentru parerea lor, cu ochii mijind in soarele inocentei.

Diminetile copilariei miros a tei si a gem de caise, a paine prajita si a sanie, a covrigi si a cirese verzi in ochii nerabdatori sa le devoreze inainte de vreme.

Diminetile copilariei sunt mofturoase, lenevesc in pat, ascund un zambet in perdeaua de zapada si alinta fruntile candide.

Diminetile copilariei deseneaza nesigur, in creionul candorii, viitorul zambaret si calm, in culorile laptoase ale imaginatiei crude.

Diminetile copilariei plang cu sughituri din motive infantile si cumplit de serioase, se intarata impotriva drumului pietros, pornesc la drum indoite si revin tresaltand intr-o raza intarziata.

Diminetile copilariei sunt insorite si increzatoare, n-au motive a se tulbura, nici furtuni mistuitoare. Sunt clare, repezite si zvapaiate, alearga catre un orizont departe, nestiut, dar sigur si calin.

Diminetile copilariei sunt spanzurate de mana bunicii, sunt cu strangeri discrete de mana si cu o multime nememorabila de "Sa nu..."

Le-am pastrat pe toate si le retraiesc in fiecare privire inundata de lumina, in fiecare licar primavaratic, in pasii saltati, in intrebarile lipsite de raspuns, in nesiguranta sufletului, in dorul inefabil...

Le-am pastrat pentru a ma intoarce la ele, tanjind, mereu cand ma trezesc a inflori...

Tu le-ai pastrat intr-un ascuns val al subconstientului...? Iti zambesc ochii albastri de altadata, blondele sprancene; iti mangaie crestetul mainile muncite, pe care nu le simti, nu mai sunt acolo, dar... le-ai trait?

Si pleaca fredonand aroma primaverii...

vineri, 11 septembrie 2009

Bucurestii in septembrie

Parcul gol de dimineata (vremea plimbarii cateilor a trecut, cea a carucioarelor sta sa crape) imi trezeste mirosurile si amintirile unei toamne racoroase si palpitate, din care am iesit cam ciufulita, dat de care-mi aduc aminte cu placere si nostalgie.
Pfffft, gata cu parcul, sunt in masina, pe sub ceea ce va fi pasajul Basarab, acum un sens giratoriu facut cu parapeti din plastic. Stau si astept sa-mi faca si mie unul pomana sa am loc in sensul giratoriu. Eu sunt politicoasa in genere, nu stiu sa injur, mi-e jena sa ma bag in fata, mi-e jena sa ridic tonul etc etc.
Si soarta ma rasplateste: prin stanga uruie o camioneta (Toyota, cred), din care 5 insi surescitati imi arata semne, urla, maraie, icnesc, vehiculeaza bagari si scoateri. De furie ca imi asteptam randul la prioritate si erau nevoiti sa stea dupa mine. Asta tot era bine, ca vorbele tot le mai inghiti, da' ce ma faceam daca se materializa intentia soferului de a ma face terci? Ce se intampla daca intimidarea se transforma in realitate, si, in loc sa plezneasca parapetul de plastic, ma pleznea pe mine? Daca acum, in loc de a-mi incrucisa picioarele sub mine, le atarnam in stativi d-aia medicali...? Daca, in loc sa-i fac baie copilului, stateam pe telefon cu mama si cu Livia, sa le spun ce si cum sa faca...
Liviu Mihaiu povesteste la Guerilla despre politete, despre Piata Universitatii, despre romantismul societatii romanesti nouazeciste, despre cum incepe politetea de la gramatica, despre Tutea si cantitate versus calitate...
D-uh!!!

Zile si luni

Plecand de la intrebarea unei prietene, pe messenger (e mai greu sa ma vad cu oamenii in mod organizat in perioada asta; cel mult, ma intalnesc intamplator cu ei, cand traversez strada) "Ce mai face bebeTu?", ma gandeam la zilele noastre impreuna.



Afara nu s-a luminat, insa nici mult nu mai e. Sufla usor inspre mine, care ma tin pe muchia patului sa nu ma pravalesc.

Peste cateva clipe (de fapt, jumatati de ora), doi ochi limpezi, mari, clari ma privesc curios din jos. Apoi, doua picioruse incep sa zvacneasca ritmic in aer. Ochii privesc in continuare insistent in sus. La cea mai mica reactie, gingiile goale rad cu gura pana la urechile mici si albe. Nu mai am scapare, e dimineata, e 7, copilul asta e punctual, e antiteza 100% a lui taica-sau. Foiala, zbenguiala, se pune pe burta, impinge in genunchi, tipa, geme, maraie. Dupa cereale, lapte, parc, mancare, adoarme iarasi.


Cand se trezeste, rade, se pune pe burta, bataie din cap, musca din cearsaf, il iau, il pun sa sada, sustinut de mine, apoi tipa (de placere), tipatul se transforma in plans de foame, ma duc sa- i fac cereale cu lapte, strange cu incapatanare buzele, ca nu vrea lingurita, ii transfer cerealele in biberon, le mananca si apoi da din picioare, se pune pe burta, se joaca cu Livia, il iau pe sus la baie, iar zbenguaiala, isi roade mainile, inghite apa de la dus, il infasor in creme si salopeta de pijama, se mai joaca iar, mai mananca un pic si se culca.
Si asa au trecut 5 luni cu zilele lor cu tot, unele mai palpitante, altele mai nedumerite si vor trece atatia ani, pana voi avea ocazia sa fi uitat cum ii statea parul, cum avea chelie in spate si cum se agata de mine, infometat.

miercuri, 9 septembrie 2009

Meloman

"Marieeee, mariiieee, ia sa-mi spui tu mie... unde-ai fost azi-noapteeeeiii..."
Vecinul de deasupra. Treaz, te poti intelege cu el.
Altfel, noua ne-a spat usa, crezand ca e a lui, ne-a pus coji de pepene pe presul de la intrare (cine mai stie de ce), mama l-a luat cu matura, iar politia, cu duba, de nenumarate ori si cu pumnul, de aceleasi nenumarate ori.
Alcoolic, comportament cu alunecari psihotice (cred eu) cand e beat (vocabular scarbos, zbierete, urlete, initiative belicoase fata de administrator, vecinii care si-au inchiriat loc de parcare etc.), si-a terorizat sotia si copiii in tinerete, un ochi de sticla.
De 2-3-4 ori pe saptamana, cad trage la masea si nu mai zbiara, asculta acelasi play-list obsesiv: Tudor Gheorghe cu Maria lui, ala cu pusca lata, Gabriel Dorobantu in prostie, si o tarantula, smuff! tarantela. Glasul dogit, zbierat, etilizat, se adauga fals si ingrozitor peste al "artistului".
La inceput, m-am amuzat. Apoi, m-a contrariat. Ulterior, m-a plictisit si enervat. Am ajuns si la exasperare. Acum calculez raze, traiectorii, distante, mai sa-mi arunc jumatatea din A-CAD: proiectez plonjarea unui pepene/ghiveci/dovleac in teasta Chiorului.
Ce e de necrezut e ca exista o femeie intre doua varste, ca si el, sa-i suporte telefoanele si prezenta, sa se joace de-a amorul tarziu cu Quasimodo alcoolic...

marți, 8 septembrie 2009

Dor

N-aveam mai mult de 5-6 ani. Soră-mea era deja la şcoală, mă “bucuram” de întreaga atenţie a bunicilor mei. Între ghilimele, pentru că atentia bunicii putea fi foarte, hmmm, coercitivă, mai ales când o zbarceam cu vreo boacănă; nici măcar nu mai eram două, să împărţim vina frăţeşte şi complice.
Mă plictiseam, lipsită de zâmbetul cu ochi albaştri al soră-mii. Mi-era dor de ea, mă foiam, voiam ba la mama, ba la ţara, bunicul se săturase să mă care la sfârşit de săptămână la mama, plânsă c-o las în urma pe bunica, şi plânsă la întoarcere că mă despart de soră-mea.
Era primavara la mijloc, când liliacul n-a înflorit încă, brebeneii s-au trecut şi pădurea nu mai e o întindere de galben şi alb, ci un început de verde întunecat.
Bunicu-meu a fost pădurar. Venea acasa julit de arbuşti şi crengi uscate şi mărăcini ascunşi, pleca dis-de-dimineaţă la “marcaj” (a cărui semnificaşie n-am ştiut-o niciodată), însoţit de alţi bărbaţi înalţi (la 4-5 ani tot adulţii îs inalţi) şi, cel mai adesea, uscaţi ca şi el, se ducea de-acasă când noi ne pregăteam să mergem la culcare, să facă “pândă” în pădure şi nu rareori se întorcea “scărmănat” (cum spunea bunică-mea) de cei pe care se ducea să-i pândească să nu fure pădurea.
În copilărie, în fiecare primavară, mergeam în pădure, în trupe mai numeroase sau mai restrânse, să maltratăm cu mânuţele noastre mici şi neîndemanatice tulpini nehotărâte de micşunele şi brebenei şi lipicioase flori ale Paştelui. În mintea noastră, odată cu tulpiniţa smulsă dintre frunzele uscate, păstram şi parfumul, şi culoarea, şi primşvara pădurii. Acasă, le vâram repede în păhăruţe cât mai mici, cât mai pline cu apă, în speranţa – deşartă! – că vor “ţine”. Le pândeam restul după-amiezii şi ne trezeam dimineaţa cu gândul şi ochii la ele, scurse peste marginea paharului.
N-a trecut mult şi m-am lecuit. Mergeam la pădure să alerg, să mă umplu de praf, să mă ciupească ţânţarii, să fug de-acasă, să tropăi neobservată în izvorul rece, să văd micşunele iţite din straturi de toamne trecute, dar nu le mai luam cu mine. Le lăsam acolo, între frunzişurile calde.
Sş fi fost mai, sau aprilie, mi-aduc aminte de o după-amiază călduţă, plină de soare şi gâze multe în aer, eu – cel mai probabil – bosumflată ca-n toate pozele copilariei mele, julindu-mă prin curte. Bunică-mea, sătulă, săraca, de mutrele mele, cred că m-a plasat lui bunicu-meu, să mă ducă de-acasă. Iar el m-a aburcat pe portbagajul bicicletei lui “Ideal” (parcă-i zicea), făcându-mă atentă să nu apropii picioarele de spiţele roţii şi a luat drumul către “moşia” lui, pădurea. M-am concentrat cât am putut, ca de obicei, să nu vâr picioarele în razele în mişcare continuă. De la o vreme, le simţeam inţepenite, mă furnica oboseala şi strângeam din dinţi să nu le dau drumul.
M-a coborât la liziera pădurii, în iarba înaltă, mişcătoare şi gâdilicioasă peste ciorapii mei trei sferturi şi am umblat amândoi fără vorbă, eu în urma lui, serios şi tăcut, cel mai probabil neras (si cel mai probabil bunica-mea îl mustrase acasă că pleacă aşa la drum), înalt şi îmbrăcat în verde, neam cu pădurea.
Şi îmi răsare şi-acum bucuria nestăpânită de-atunci, muuulţi-muulţi-mulţi mărgăritari, pe care i-am cules eu singură, un mănunchi de nu-l puteam cuprinde cu mâinile (cât de mic trebuie să fi fost!), un miros duios, curgător, învăluitor, peste tot, puternic, pe care nu l-am regăsit de peste 20 de ani. I-am dus acasa şi i-am păstrat triumfătoare multă vreme într-o oală de lut, gândidu-mă cu bucurie şi mândrie la soră-mea, ce-aveam să-i mai povestesc eu drumeţia mea exclusivistă în inima verdelui, dincolo chiar de “casa pădurii”! Cea mai frumoasă amintire a copilăriei mele, a bunicului meu, a primăverilor mele!
Bunicu-meu nu mai e, sunt 18 ani de când s-a dus şi mie mi-e mai dor acum de el decât oricând. O poiană albă, într-o pădure neagra, apucată pe-o potecă uscată, tăcută, din vremea dimineşilor leneşe, cu soare difuz şi încă prietenos.
Pădurea e aceeaşi şi azi, aş crede. N-am mai fost acolo probabil din aceeaşi perioadă lipsită de grija trezitului de dimineaţă.

luni, 7 septembrie 2009

Curaj

Avem un copil, cum procedam...?
N-am stiut nici o clipa sa raspund la intrebarea astak itita undeva pe la finalul lunii iulii 2008. Mi-au trecut prin cap "doctor, analize, casa, camera, dureri, jena, fiziologic (OMG, spaima mea a mai mare!!)", dar nu mi-am imaginat nici o secunda cum e un copil mic. Nu mi-am imaginat nici cum sunt eu.
N-am stiut niciodata sa interactionez cu copiii. Mici, mari, deloc. Mi-a iesit uneori sa ma joc de-a floraria, sa-i plimb, sa ma interesez prosteste si sablonard de varsta, gradinita/scoala, parintii lor. Nu mi-au iesit niciodata scalambaielile "Tze fatze baiatul? Papa baiatul? Tze papa baiatul?" Ma gandeam mereu ca "baiatul" isi da seama ca sunt om in toata firea si ochii mari si mirati nu inseamna o minte inocenta si avida de forme si culori, ci o minte mirata, stupefiata si speriata ca un om in toata firea face ca toata bazaconiile.
Pe timpul sarcinii, ma gandeam ca 9 luni inseamna tot timpul din lume sa aflu o gramada despre copil. Verificam lunar dimensiunile si am inceput sa ma sperii cand mi-am dat seama ca, daca n-ar fi ascunse de burta, sau daca burta ar fi fost din sticla, deja ar fi sesizabil. Si imi spuneam "cam cat un castravete/ papusa Ancuta (din copilaria mea)/ pisoi ud". "6 aprilie 2009" mi se parea un termen rezonabil cat sa invat pentru un examen pe care atatia pare ca l-au trecut. Unii chiar de mai multe ori. "2009" mi se parea "anul viitor", nu insemna ca au ramas 7, 6, 5 luni, ci un an intreg, in mintea mea.
Ma duceam la o doctorita calma, detasata, plina de timp sa fumeze tigari care sa-i intarzie prezenta la consultatie de fiecare data. O doctorita care se imagina obstetrician la Giulesti, dar nu folosea timpul corect: fusese odata, la momentul cand discuta cu mine, aceasta calitate incetase. Si intentiona sa revina in sala de nasteri. Intre trecut si intentional, facea o pauza, exersand cu mine,
Linistea ei ma agita. Si ma stresam ca oaia, pentru nimicuri: mersul la analize, la ecograf, incercarile de a gasi o doctorita. Mi se parea ca ma prinde 6 aprilie 2009 cu doctorita inchipuita de la Giulesti. Ma suparam pe (hai sa-i spunem asa) jumatatea mea ca era absent fizic si psihic, dar nu stiam exact ce sa-i cer sa faca pentru mine si agitatia mea.
Imi cresteau hainele pe mine, toti in jurul meu complotau si-mi spuneau ca arat minunat, ca nu m-am ingrasat deloc, eu evitam (ca, de altfel, toata viata mea) cantarul, ma urcam pe cel oficial si faceam calcule, sa-mi iasa media. Eram stresata ca am deja +10 fata de T indice 0. Nu mai eram "tu", eram "voi". Nu mai eram Liana, sau sora-ta, sau "fiica-ta", sau "nevasta-mea", eram "mamico/mamica". Nu mai stiam sa mai vorbesc altceva decat "cat mai ai/mai poti" si, pentru avizati, "unde/cand/cu cine nasti".
La birou, oricine ma intalnea ma intreba "cand intri in concediu/cat mai vii la birou". Martie 2009 mi se parea din cu totul alt orizont temporal decat contemporaneitatea.
Noptile, devenise o aventura sa ma intorc de pe-o parte pe cealalta. Burta m-ar fi facut sa arat ca un balansoar pentru copii, daca m-as fi asezat sa dorm pe ea.
Si au trecut 9 luni, si am cumparat in graba si carucior, si patut, si biberoane, si am gasit si o doctorita foarte buna, si m-a durut, si am invatat sa ma "tzatzai" cu copiii, sa le zambesc in parc, si am acum iarasi greutatea de la T indice 0.
Au trecut cele 9 luni si suntem amandoi, impreuna. Ma urmarise tot timpul timp de 9 luni. Daca m-as fi pregatit dinainte, as fi scapat de ea?
Nu-mi mai e frica.

joi, 3 septembrie 2009

Maţe-fripte de Moll

Astă-toamnă (probabil prin septembrie, că era cald încă), într-o duminică, pe la 11 dimineaţa, ne-am dus la Mall. Parcarea goală, soare cât cuprinde, dacă n-ar fi fost atâta beton, ar fi fost chiar plăcut.
Musiu dă să parcheze foooarte aproape de intrare, dar i se interzice. OK, era un loc marcat pentru persoane cu nevoi speciale, se duce mai încolo.
Un alt domn parchează pe acel loc, paznicul îl vede dupa ce primul se dăduse jos din maşina şi se repede cu interdicţia. Omul se pregătea sa-şi descarce din maşină căruciorul, soţia cu copilul în braţe şi alte angarale de arsenal părintesc. Amândoi îi arată că, în lipsa locurilor pentru cei ce au copii, se pot folosi locurile destinate celor cu nevoi speciale.
Omul în uniforma, nici pomeneală! Nu şi nu, nu se poate, mergeţi mai încolo (asta însemnând 2 locuri de parcare mai încolo). Acuma, în condiţii mai favorabile, două locuri e nimica-toată, dar oamenii erau cu copil, cu bagaje, incepuseră să se desfăşoare, aveau nevoie de mai mult spaţiu, pe care, eventual, l-ar fi pierdut la plecare, cu maşina încadrată de două 4x4 inevitabile la Mall.
Părinţii încearcă să-i evoce omului de ordine (?!) o discuţie avută cu managementul stabilimentului şi cum li s-a permis să folosească aceste locuri speciale; omul negru nu voia să admita nimic!

Pentru că el cunoştea soliditatea argumentului său: "Nu se poate, dom'le, ăsta e locu lu badigardu' de la cazinou!!!" Îhî, chiar aşa, badigard, un tip cu ceafa groasă, cu mâini (cel putin teoretic) puternice, cu picioare zdravene, cât să fugă dupa trişori şi coate-goale, sau să se proptească în mutra vreunui fraier cu ochelari şi părul pe ochi, un tip cu trupul plin de circumvoluţiuni care să compenseze absenţa celor de pe creier. Nicicum vreun tracasat de obstacolele întâlnite la tot pasul în lumea făcută numai pentru ăi sănătoşi. Un tip - chipurile - pentru care parcurgerea a 300m e nimica toată, n-are nevoie să parcheze la intrare.
Ba, este salariat al unei coşmelii care - cel puţin teoretic - trăieşte de pe urma clienţilor, iar acelea erau locuri pentru clienţi.
Am rămas gură-cască, eu, ca şi cei doi părinţi. Şi m-am trezit şi eu întrebând, ca Nea Ion: Bine, da' badigardu' chiar nu se poate deplasa fix două locuri mai alăturea?? Lăsând la o parte considerentele absolut evidente ale situaţiei: un angajat al unui stabiliment chiriaş are mai multe drepturi decât clienţii! Un tip solid, plin de muşchi, are nevoie de loc de parcare în buza intrării, că nu ştii ce amărăştean are nevoie de-un pumn în coaste în regim de urgenţă şi cele trei minute consumate pentru traversarea parcării se pot dovedi fatale.

Un circumvoluţionist al trupului, un tip de trage de fiare săptămânal (chipurile) are nevoie de loc de parcare privilegiat, din cauza dimensiunilor muşchilor, probabil. S-o fi extrăgând cu greutate din automobil, mă întreb?
O familie cu copil, cărucior şi alte agregate se poate duce să parcheze şi pe calea ferată, cine-i pune să umble cu copilu' la Mall duminică dimineaţa, când nu-i nici ţipenie? Ce tupeu e ăla, să vrei să parchezi pe locul respectabilului badigard de la cazinou, tu, părinte, păduche al naţiunii cinstite de Mall?!
Şi apoi se face vâlvă mare că un derbedeu a fost bumbăcit de badigarji la ei acasă, la Moll! Păi, ce, Mollu' e pentru oricine se trezeşte duminică dimineaţa că vrea să halească un cartof scump cu brânză?! Eee, ba bine că da! E al badigarjilor şi al urmaşilor urmaşilor badigarjilor în veci amin!

Dialogul surzilor



Îi fac baie lui bebe şi constat că body-ul menit pentru 3 luni îi vine tocmai bine abia la 5. Ceea ce mă duce cu gîndul la unchiul lui dinspre tată, care are cam aceeaşi înălţime ca şi mine. Inacceptabil, din punctul meu de vedere. Un bărbat, în visele mele, e vizibil abia de la 1,78m în sus.
Zic să-i semnalez şi lui tată-său temerea, să luăm măsuri până nu e prea târziu şi-l sun. Acesta este – evident – în maşină, la volan, pe drumurile patriei, după ore întregi de şedinţe in consilii locale păduchioase, conduse de domni trecuţi de prima tinereţe şi, poate, şi inteligenţă, care nu sunt fericiţi acasă, căci evită pe cât pot să ajungă acolo la ore decente. Şi se răzbună şi pe cei cu care lucrează, nelăsându-i nici pe aceştia să fugă la familii.
Dialog:
- Tata, să ştii că bebe seamănă cu frate-tău.
- Da? Cum?
- Da. Păi, i-am pus pe el cămăşuţa pentru 3 luni şi abia la 5 îi vine bine.
- Foarte bine că-i vine bine.
- That”s not the point! Ideea e că e mititel pentru vârsta lui.
- De ce?
- Păi, pentru că nu e prea crescut. De-aia ziceam că seamănă cu frate-tău. Trebuie să-l dăm la sport.
- Aşa repede??!
- Nu acum, când mai creşte. Să alegem un sport să-l lungească.
- De ce?
- Ca să nu rămână bondoc.
- Păi cine-a zis că e bondoc?
- N-am zis eu că mă tem să nu semene cu V.?!!
- Cum să semene cu V., de ce??!

Moment în care m-am dat bătută. Cam aşa ne înţelegem noi, à la Caragiale.

duminică, 30 august 2009

Veşnica uimire


Acum ceva vreme eram surprinsă de părinţii care-şi exprimau avatarurile sarcinilor şi ale creşterii de tineri prunci. Între timp, am ajuns şi eu să îmi re-socotesc viaţa în funcţie de o mogâldeaţă care habar nu are ce mişcări şi schimbări a produs...

Şi vorbeam eu aşa pe messenger cu o prietenă de-şi savurează libertatea de ne-mamă şi ne-soţie într-o capitală europeană (dar ne-UE) cu trăsături perfecte şi m-a întrebat cum e să fii mamă?

Chiar, cum o fi? Tehnic vorbind, e eminamente fiziologic şi instinctual.

Un bebe mănâncă, doarme, zâmbeşte din ce în ce mai mult pe măsură ce creşte, are activităţi digestive pe dublu-sens. Dacă în poză există şi un tată care munceşte 36 de ore pe zi şi tot nu-i ajunge timpul, o mamă are toate şansele să i se atrofieze centrul vorbirii şi, eventual, al gândirii, cu totul. Să trăiască prin automatisme.

Mai e şi stereotipă situaţia asta de mamă. O dată, pentru că se întâmplă aceleaşi şi aceleaşi lucruri, cu mici variaţii. Ba chiar, unui bebe variaţiile îi pot produce stres şi, daca el e stresat, atunci nici alţii să n-aibă linişte!

A doua oară, pentru că m-am înspăimântat când am ieşit primele dăţi în parc şi de atunci nu-mi mai trece, ba chiar parcă se amplifică spaima: mamele sunt o armată!! Sunt multe, sunt din ce în ce mai multe. Înainte de 9 dimineaţa, nu le prea vezi; însă, odată ce se ridică soarele mai bine, umplu aleile, băncile umbroase şi locurile de joacă. Arsenalul, la purtător. În afară de mogâldeaţă şi cărucior, biberoane, şerveţele, borcănaşe, bavete, lavete, scutece, elefant/dinozaur/şoarece cu aripi şi roţi (??!), zornăitoare, cafea, ţigară, voce, prietenă cu aproximativ acelaşi arsenal în spinare. Câte una, când şi când, o carte. Zbârnâaie, vorbesc, fac 3 lucruri în acelaşi timp, încarcă generos profitul companiilor de telefonie mobilă povestind ce gângurit a mai scos ochiosul din cărucior.

În afară de conotaţiile auto-ironice, voir un pic sarcastice, e, pur şi simplu, minunat. Inexplicabil de minunat. Un sentiment care nu se poate descrie, mereu repetabil, cu fiecare fiinţă care se naşte şi care dă naştere, dar mereu copleşitor de atotputernic, de intim, de complice. Un sentiment a cărui descriere n-ar reuşi decât să umple de platitudini interlocutorul, a cărui descriere n-ar convinge pe nimeni să se apuce să aibă propria gânguritoare, dar un sentiment care, odată experimentat, nu te duce cu gândul la nimic din ceea ce ai trăit. Te poartă către mirări continue şi puternice, totale. Mirare care nu va trece niciodată. Mamele (poate şi taţii) rămân veşnic mirate... Eu, una, mă mir continuu. Si e doar începutul :-).

miercuri, 22 iulie 2009

Politia sarcinii

Brusc, dupa ce a aparut un copil in viata mea, toti cei din jur sunt experti in cresterea si educarea pruncilor. Ca e patronul de la parter, vecinul de palier, doamna intre doua varste de si-a nascut copiii acum 30 de ani, sau babuta garbovita, sa tot bata 80, tooooti stiiiiuuu ei taaaare bine cum devine treaba.
Eu, recunosc, nu stiu. N-am mai crescut copii, n-am citit cine stie ce literatura de specialitate; nu de alta, dar bunica mea, un om plin de bun-simt, are o vorba: Invatasi pana te prostisi si vorba asta, “coroborata” cu nebunia de m-apucase in primele saptamani de viata ale copilului de a respecta intocmai indicatiile diferite a trei medici diferiti mi-a aratat ca, traiul din carti si dupa spusele altora e reteta sigura de oiste-n gard.
Legea bunului simt personal si justa linie de mijloc should do it. Daca mi-e frig, e posibil ca si lui sa-i fie frig, daca are tot atatea straturi de haine ca si mine. Idem pentru caldura, apa calda si altele.
Dar, dar, zic, se gaseste tooot timpul cate cineva sa ofere o sugestie si sa stie mai bine decat mine, sa compenseze lipsa mea de experienta printr-un plastic mod de a zugravi viitorul meu alaturi de copii. Si uite asa, aflu de la persoane care au petrecut 3 ore in doua zile cu mine si copilul faptul ca l-am invatat in brate (???!). De altfel, avertismentul asta il aud constant DE CAND S-A NASCUT COPILUL. Deja fac urticarie. Sau paranoie, nu sunt sigura.
Sau ca acele crize de plans cu invinetire, cateva ore pe zi, inainte de culcare nu s-au terminat. Nuuu, exista si un al doilea sezon de colici (???!), “asculta la mine, ca am doi baieti si stiu”. Pai, daca respectivul domn are habar de ritmul copiiilor lui cum are si tatal copilului meu, e clar: stie despre colici cum ma pricep eu la fizica cuantica.
Mi se sugereaza sa-i dau “ceiut” ca “poate n-ai lapte destul, mama, si nu se satura”, cand copilul are doua saptamani, mananca bine si e fericit. Sau lamaie, pentru sughit.
Ooo, o alta alergie a mea e DEOCHIUL!!! Cred ca romanii sunt obsedati de doua lucruri: curentul si deochiul. Pe roman il doare stomacul, capul, genunchiul, degetul mic si nara stanga pentru ca l-a tras curentul. In aceeasi masura, un sugar plange nu pentru ca nu are alt mod de a transmite oboseala, foame, indispozitie, curiozitate etc., ci pentru ca e deochiat si musai trebuie descantat. Descantec de vine cu mustrare pentru mama-sa ca nu l-a umplut de rosu la iesirea din casa.
Toate, incoronate de o dimineata calda de iulie, in care iesisem cu copilul de gat si mama dupa mine, dimineata in care o doamna in varsta, la colt de strada, necunoscuta complet, ne-a mustrat scurt: “Trebuia sa-i puneti ceva pe cap” WTF??!! Eu, complet necunoscut, ma amestec in felul in care oarecine isi imbraca odrasla cand iese din casa??!!
Cele mai interesante momente sunt date de interactiunea cu politia sarcinii, cum m-a lamurit o prietena. Cine e politia sarcinii? Pai, acele mame de odinioara, care acum au copii ditai vlajganii de 30+, care inca stiu cel mai bine cum se face/poarta/naste/creste un copil, ca doar ce, n-am crescut si eu unul/doi/trei, dupa caz. Ei, politistele astea sunt experte in tot si orice, au intotdeauna cele mai valide opinii, cele mai bune solutii si cele mai avizate idei. Daca dai bebele cu crema, e fie prea multa, fie prea putina; daca il iei in brate, gata, il inveti in brate (am zis ca e favorita mea), daca ai grija la ce mananci, in urma experientelor horror, ti se face scurt si rapid lista alimentelor permise – evident, salata verde, din cauza careia copilul a refuzat o zi intreaga sa manance iti e recomandata; si sarmalele. Evident, politia sarcinii e experta in tooot ce misca, n-a facut niciodata nici o greseala (desi unele se vad cu ochiul liber in carentele de educatie ale progeniturilor) si are multe “Da’ de ce”-uri pe limba.
Obligatoriu, politia sarcinii e plina de superstitii, pe care le exerseaza in permanenta pe copilul meu!
Ii multumesc lui Dumnezeu ca mama n-a fost admisa la Academia Politiei Sarcinii. Pare-mi-se, soacrele sunt cele mai pregatite pentru domeniul asta.