vineri, 23 octombrie 2009

Magic

Nu stiu cum am ajuns sa-l alaptez pe Tudor. Ete, m-am trezit, incognito, inaintea faptului alaptat. Pentru mine, asta inseamna o suma de constrangeri, pentru ca nu ma pot dezgoli sub nici o forma, sub nici un aspect, sau continut, in public. La mare, am angoasa costumului de baie. La medic, mi-e frig si daca-s 145 de grade afara.


Mai cu seama mi-e lehamite intr-un oras eminamente mitocan, unde oamenii se uita luuunnnggg la tine fie si numai pentru ca ai... un buldogue francez in lesa, de pilda. Dar-mite sa mai vaza si-un san dezgolit pe o banca la prima ora. Stiu, pentru copilul tau... Ete, la mine, copilul n-a batut tabu-ul, insa m-am descurcat, cum-necum.

Mai ales, necum. O data, pentru ca Tudor stie ca trebuie sa mananci putin si des. Si atunci, cand credeam eu ca e satul, ma repezeam sa-l scot afar'. Ti-ai gasit! Il gasea foamea mai abitir. Si cauta ale mai ascunse banci intr-un parc ce nu prea are asa ceva. Ma rog, nu prea e el parc, doar doua alei drepte, despartite de ceva spatiu verde. Sau, cauta bancile intunecate intr-un (alt) parc, plin de tineri fosti viitori fotbalisti, plini de transpiratie, glume proaste si testosteron.

A doua oara, pentru ca de la doua luni nu s-a mai lasat culcat pe brat, la san, ca oricare alt bebelus. Numai dupa urlete infioratoare, care sa-l sleiasca de puterile opozitiei si in caz de foame extremissima era de acord sa adeste pe bratul mama-sii. In cazurile norocoase, adormea acolo, pe brat. In ale mai putin norocoase, isi aducea aminte ca nu-i place, incepand sa se zvarcoleasca precum tiparu-n minciog. Si ia-o d'a cappo cu icnete, foame, maraiala, foame, tipete, foame, urlete, foame, urlete apoteotice, culcat pe brat. Evident, bone intransigente ma priveau curios. Evident, copiii din landourile lor nu scoteau nici un sunet; laptele vine prompto, fara sa fie nevoie sa-i culce pe vreun brat la vreun san.

Si a treia, pentru ca nu m-am prins de la bun inceput de miscarea cu esarfa. Incercam eu sa ne infasor in esarfa aia, mama ma-sii, ca n-avea si ea un creier al ei, sa ma ajute, si nimic! Nu reuseam decat s-o fac sa alunece sub Tudor, pentru ca apoi sa trag de ea, sa-l trezesc din atipeala, sa se puna pe urlat olecuta, sau s-o scap pe jos pe sub banca, de unde n-aveam cum s-o ridic, timp in care isi aducea si Tudor aminte ca e culcat pe brat (Oh, noooo!), scapa sanul din gura si se punea pe urlat.
Daaa, doamna-cu-pantaloni-din-denim-3/4-bleu-ciel-pana-cu-carut-grena-Inglesina-Zippy, incerc sa-mi otravesc copilul alaptandu-l! Notati, sa aveti ce discuta cu doamna-cu-carut-kaki-Quinny. (Copilul nu vrea sa manance, da' ea il forta! E clar ca s-a stricat laptele, baiatu' parea maricel, pe la 4 luni, asa. Pai, la varsta asta, se strica laptele, ce, io n-am patit la fel?!)

Acum, la aproape 7 luni (!), sta cumva pe brat, am invatat schema cu esarfa (uneori mai risc sa ma spanzur, da' pana acum vad c-am scapat vie), dar vine frigul! Sa vad daca ma prind si cum sa inlatur 7 foi de ceapa si 2 de cojoc...

Intre timp, vad copii care cresc de la doua luni cu bone. Copii care sunt crescuti de bunici, cu parintii in Italia, care la 2 luni s-au plimbat deja cu avionul si au varsat considerabila la profitul Nestle (sa zicem). Sau aud (caz real, parol!) de copil intarcat la o luna, de o mama carierista-wanna-be, care vrea sa-si reia serviciul la 2-3 luni ale lui bebe. Si vad carduri de mame care agita formula si biberoanele. Mame relaxate, fara privirile alea absconse in cautare de intimitate pe banci mai abitir decat adolescentii in plina explozie hormonala, in pauza de chiul metodic, mame care ies din casa cand si cum au chef, care nu trebuie sa aiba inteligenta lui Saligny, sa faca proiectii si calcule, sa anticipeze momentul, incarcarea, descarcarea, rezistenta la frecare si alaptare. Mame care mai beau si-o cafea, mai fumeaza si-o tigara, noroc ca nu-s nici cafegioaica, nici fumatoare. Si copii mai mici de varsta decat al meu, hraniti cu sarg din formule magice si care iau in greutate de doua ori mai bine. Tudor, cu chiu, cu vai, a mai luat 1-200 de grame pe luna, de la 4-5 luni. Astilalti iau constant. Si mananca si morcov, si mar, si branza, si iaurt, si pe mama, si pe tata, si pe bunica, daca se infurie.

Tudor... Hmm, trebuie luat cu frumosul. Daca e cu noroc, mananca bine dupa ce se scoala, din prima. Daca nu, e nevoie de mecanisme diplomatice. Si de tact. Si de rabdare. Si de magie! Magia aia, sa prinzi momentul: sa nu fie satul, dar nici infometat, sa nu fie obosit, dar nici somnoros, sa nu fie plictisit, dar nici curios. Daca e ori una, ori alta, am rupt caruta fericirii! Supa se aseaza frumos pe hainele lui, in parul mama-sii, oriunde, mai putin in stomacul tintei. Si mama tintei ramane cu lingurita picata, dezarmata, fraiera si de caruta.

Uite, d-aia nu socializez eu cu mame-n parc. Pentru ca se uita incurcate la mine cand afla ca alaptez, pentru ca povestile lor suna mereu mai bine decat ale mele, pentru ca Tudor are 6 luni jumate, nu 5, si si nu e bolnav, God dam' it!!

Da, asta e un articol de mama frustrata la adresa celor care nu sunt, care pot merge sa manance dolce con latte cu prietenii mai tineri, fara sa se teama ca-i vor traumatiza cu alaptatul, care se pot vedea cu colegi din facultate, fara sa calculeze cat le va ajunge biberonul pritocit de cu dimineata pentru marea revedere...


But there's also the fun side: apa nu e niciodata prea rece/fierbinte, nu te dai cu capul de usa bucatariei la 5 dimineata, biberonul e mereu steril. Si mai e si... Tudor se uita-n sus, catre mine. Nu se-ndura sa zambeasca din gura, dar zambeste din ochi, larg. Apoi, pentru ca-i zambesc si eu, zambeste si cu gura. Strengareste, pe furis, grabit, ca e ocupat ;-). Zambeste cu ochii si cu gingiile fara dinti. Cu ochii mari, limpezi, albastri, asortati cu gene pe masura.








Gluga

O mama americana a scris o carte, "I'd trade my husband for a housekeeper". Un fel de the truth behind paradise. N-am de ce sa ma plang si stiu ca e strigator la cer sa auzi o mama tanara ca se simte ca-ntr-un rezervor de apa, cu ea, creierul ei, sub nivelul apei.
Sunt zile in care cu asta ma identific: un acvariu paralelipipedic, stramt, in care stau in picioare, cu fata turtita de sticla, incghesuita, cu apa inundandu-ma deasupra crestetului capului. Oameni se duc si vin, trec pe dinaintea si pe dinapoia mea, pe deasupra si pe dedesubt, iar eu nu.
Sunt dupa-amiezi in care nu vreau sa vina nehotarata ora 6, nici seara, nici dimineata, nici amiaza, copilul nici nu doarme, nici chef de joaca pasnica nu mai are. Ora la care metrourile gem de populatie, iar traficul mugeste surd.
Sunt ore la care ma uit lung in surogatul de parc la inflatia de carucioare banale, cele mai multe urate. Mame stau ciopor in jurul unei banci. Imi urasc incapacitatea de a socializa, de a ma interesa de varsta si obiceiurile digestive ale altor mandreti de mame. Si stau si imi citesc cu abnegatie cartea, sau revista, alergand de trei ori peste aceleasi randuri, fara sa pricep ceva.
Sunt momente in care ma simt ecervelata, momente in care nu-mi vine sa ma mai intorc acasa, momente in care mi-as dori sa fuuuug, sa am, sa ma simt.
Mi-e foame si mi-e sete si as manca un mar, o para, o pruna, un morcov, tot ce am prin casa si la care nu ajung, pentru ca uit, uit, uit si apoi sunt lenesa, lenesa, lenesa. Mi-e pofta sa citesc si nu gasesc o carte, cartea, deschid 2, 3, 5 si le las din mana imprastiate la capatai. Si as dormi fara rost.
Ma mistuie zarva de prosoape, frunzele scurgandu-se uscat din crizanteme, praful din baie, mirosul de viata murata la bidon, meschinaria chibriturilor locuite, darele urate ale fostilor proprietari, cadourile de nunta scorojite, cu naturi statice proaste.Si peste toate, praf citadin.
Fug la mama, dar ne povestim cate lingurite, cate scutece, cate tipete, cate somn, cate baie, cu multe diminutive.

Asta sunt eu in eu in unele dupa-amiezi tarzii. Suport greu repetabilitatea fiecarei zi, singuratatea, absenta cuiva cu care sa pot vorbi, sa fie al meu, sa avem viata noastra. Nu cineva pe care sa-l fur vietii sale, cu sotul, prietenul, cartile ei.
Si ma loveste dintr-o data, cand ma uit amuzata la un copil care supravietuieste fara sa urle cu gluga hanoracului peste ochi. Si ma gandesc brusc ca asa sunt si eu, am o gluga pe ochi, gluga prin care intra toata apasarea zilelor lungi si singure si nici o raza de vanilie...

Uite, d-aia-mi rod eu unghiile. Din nou

Dar trece pana maine :-).

Si m-am tuns fix azi; nu merge, nu ma consoleaza. Sa ma si vopsesc...? Sa-mi fac unghiile la picioare cu rosu...? Stiiuu, sa plec intr-o mini-vacanta, fara sot, da, sa ma - cum se spune? - rasfat. Not a chance!

miercuri, 21 octombrie 2009

Aventuri medicale (2)

Enterocolita a pornit intr-o duminica seara tarziu, cand ma pregateam sa intru in baie. Il aud tusind si-l gasesc tot ud. Bietul, daduse afara tot ce mancase in seara aia, un biberon de cereale. Dadea sa rada la mine, dar spasmele stomacului nu-l lasau, il incurcau si mai avea cand si cand cate un episod de vomat. In total, 5 in mai putin de 45 de minute.

M-am speriat tare, mai ales ca era destul de moale in mainile mele si orice incercam sa pun pe el se yransforma in prosop. Am aterizat nauca si, mai ales, neinspirata, la Grigore Alexandrescu. Unde l-am chinuit, saracul, cu lumina de spital, cu radiografie la stomac (de doua ori, ca prima data nu ne-am priceput sa-l tinem), cu 3-4 doctori perindandu-se pe-acolo, sa vada ce are. In fine, cu montat branula pe undeva, pe unde au apucat asistentele.
Am fost cat de calma se poate, mi-am tinut firea exemplar (nu pt ca m-as lauda, dar pentru ca ma cunosc si stiu de ce sunt in stare cand ma paste necunocutul) si m-am pomenit cu mustrarea inutila si obraznica a uneia dintre asistente:
Mamica, daca nu va calmati, o sa va rog sa iesiti afara si-l tine tata.
Hai, nu zau! Tatal matale, sau care tata? Ca daca te referi la tatal lui bebe, sfatul meu e sa va razganditi, ca nici n-o sa stiti ce v-a lovit, dupa 3 vene sparte si paturica plina de sange; mi-e ca mare diferenta intre iepurii vanati pe camp si voi alergate pe holurile spitalului nu va fi. Ele intrasera, de fapt, in panica, nereusind sa gaseasca o vena care sa nu se sparga, erau deja sub presiune cu doi parinti atenti la ce faceau cu mainile micutului. I-au infasurat branula in vreo doi kilometri de leucoplast si, la insistentele mele absurde, o atela, sa ii tina bratul rigid, sa nu-l intepe acul. S-au uitat la mine ca la un OZN. Cred ca-mi sclipeu ochii, de fericire.
Recoltat sange si hidratat prin branula.
Ridicau din umeri rand pe rand. Prima zi de morcov n-avea cum sa fie, nici cerealele cu mar. Absenta scaunului (helaaauuu, copilul tocmai incepea sa manance diversificat) + voma ii baga in ceata. Dar ne-au asigurat ca n-are nimic chirurgical.
Si iata-ne intr-un pat la Chirurgie amandoi. Slava Domnului pentru pat, nu era patut pentru copil in care sa ma scofalcesc si eu in jurul lui bebe; pat normal, pentru o persoana si slava Domnului ca nu au fost paturi libere la Pediatrie, sa ne pricopsim de-acolo cu o colectie colcaitoare de virusi.
Lunga noapte, am asteptat dimineata cum n-am asteptat in viata mea, copil fiind, sa vina Mosul, sau tortul de ziua mea!
Care dimineata a sosit: nu putem pleca fara certificatul de nastere al copilui! Pana cand il mai tin nealaptat? Dr. urmeaza sa vina, dar cand anume nu e nimeni sa ma lamureasca.
Copilul isi smulge branula de pe brat si, exagerat de politicos si timid, in stilul meu, rog o asistenta sa vina sa faca ceva. Intamplator, asistenta sefa.
Aaa, pai adio, a smuls-o! arunca dispretuitor, smucind copilul: Ce-ai, ma, ce-ai facut?! se rasteste acru si aspru la el.
Am vazut milioane de OZNuri umblandu-mi prin cap, prin ochi, prin vene. M-a luat cu ameteala in 2 milisecunde. Copil de 6 luni si ii vorbesti asa??!! In spital de pediatrie??? Urma un mini-scandal, dar Tudor a dezarmat-o, ranjind cu gingiile lui stirbe pana la urechi si-napoi. Si m-a dezarmat si pe mine. Cred ca-l fac negociator.
Au urmat vreo 2-3 ore de debandada. Din auzite, am inteles cum se numeste doctorul in a carui responsabilitate picaseram. Pentru ca nu s-a prezentat cand l-a vazut. L-a pipait zdravan peste tot, a pus intrebari, nu s-a lamurit ce si cum. Am intrebat daca analizele sunt gata. Ati recoltat? Unde?
- Aici.
- Cand?
- Azi-noapte, la internare.
- Aha. N-are nimic chirugical.
A iesit pe usa, fara larevedere.
Am fost informata deo o infirmiera simpatica sa schimb salonul. Unde un copil de un an, frumos de pica, se catara pe mama lui (contabila-RU de mai jos), se punea in cap, cu fundul in sus, in jos, pe perna, pe sub perna, pe balon, peste balon, pentru ca era infometat de cu seara, trezit de la 5 ca intra la 9 in operatie si spre ora 1 nu aparuse nici un chirurg sa-l opereze. Numai o anestezista care a avut grija s-o trateze de sus pe mama, sa-i spuna ca e anemic si are probleme cu plamanii si, in ciuda faptului ca mama parea preocupata de copil, iar acesta ingrijit si iubit, sa-i reproseze ca nu-l duce la medic, ca nu are grija de el, ca e pe alta lume.
- Pai, si in conditiile astea, il mai operez?
- Treaba Dvs., doamna.
- Va intreb ca sunteti specialist.
- Si daca sunt, ce? Faceti ce credeti, e copilul Dvs. Semnati aici, ca ati luat la cunostinta riscuri etc.
- Si sunt riscuri?
- Pai, sunt. Ar putea fi.
- Care?
- Alea care sunt, doamna, la orice operatie.

De aici am pierdut filmul. Mai aveam un pic si ma urcam pe pereti. Nu inainte de a auzi de la tigancusa de-si alapta copilul de 1 an si 4 luni ca a certat-o asistenta de noapte ca inca-l mai alapteaza!!!

Am tot asteptat sa apara iarasi faimosul doctor. Insa, totul functioneaza in spitale in functie de vizita si dom' profesor. TRecura si-astea, apare medicul in cauza, care ma asigura inca o data ca nu are nimic chirurgical.
Si cu asta, am atins limita suportabilitatii si mi-am luat talpasita. Not so fast! Alearg-o pe mama cu certificatul copilului, ca altfel ma tineau acolo. Asteapta dupa vizita, sa treaca dom' profesor in revista toate cazurile. Semneaza ca iesi din spital contrar avizului medicului. Roaga-te sa vina cineva sa scoata branula.
- Sa stiti ca analizele nu vi le da, ca iesiti la cerere.
- ????!!!
- Da' (cu subinteles) va pot scrie eu pe o hartie rezultatele - asistenta-sefa cea adorabila.

Am semnat, mi-a mazgalit, i-am dat in sila subintelesul si m-am dus la medicul copilului. Care a vazut din prima, din alea 5 mazgalituri pe dosul unei retete, ca e o infectie undeva. Ce n-au vazut un medic si o asistenta-sefa timp de 5-6 ore. Dar, nu zic, m-au asigurat ca n-are nimic chirurgical. Nu o data, de trei ori!

Ce-a fost in capul meu, sa ma duc la spital de stat? Tocmai asta, ca nu am nimic in cap uneori, in momente de presiune; ca nu-s organizata, ca nu stiam unde sa ma duc mai repede, ca in mintea mea se amestecau povesti fara legatura si tot asa. Dar nu mai calc pe-acolo. Singura treaba buna a fost ca l-au rehidratat si ca am vazut cu ce avem de-a face in continuare: cu o loterie. Sanatatea e, in tara asta, o loterie. Mai rau e ca, pentru unii, e ruleta ruseasca :-(((.

marți, 20 octombrie 2009

Aventuri cu medici (1)

Cum spuneam mai jos, Tudor a avut un scurt si ne-grav episod de enterocolita. Pana la 6 luni, cea mai grava situatie din viata noastra impreuna a fost o suspiciune de varicela la mine (sic!), cand Tudor avea 2 luni, varsta la care varicela suna destul de neplacut, dincolo de grija de a nu se scarpina.


M-am pomenit in vinerea dinaintea Rusaliilor (nu intamplator Rusaliile sunt un amanunt) cu niste globule rosii si o nevoie de scarpinis, ceva teribil. Fiind deja 11 noaptea, m-am raportat la Municipal. Mai mare rasu', eu cu niste bube razlete printre accidente de masina, trante intre baietii de cartier si gravide cu contractii alarmante.


Evident, daca nu era my significant one, aveam tooooate sansele de a apuca dimineata la usa triajului, pentru ca eu nu sunt in nici un caz genul sa ma infig inainte, iar triaj inseamna sa separe cazurile in functie de gravitate si necesitate. Cinci bube mancaricioase nu prea semnaleaza prioritate...


In fine, un doctor tanar cu picioarele apropiate sus (:D) se protapeste inaintea mea si intreaba ce am. Mmm, pai... mi-au aparut bubele astea.
- Cand?
- Adineauri. Si ma mananca si mi-e teama, ca am un copil de doua luni si-l alaptaez si... dau sa incep cu explicatiile, de parca-l interesa pe nenea ala ce indrugam eu acolo.
 - Si esti insarcinata iar? cu o unda de dispret in glas
??????????!!!!!!!!!! Facuse medicina, or what??? Ii spun ca am copil de DOUA luni si el ma intreaba daca sunt iar insarcinata??!! Cand sa am timp sa fac un copil, cand eu nici nu ma dezinsarcinasem bine.


Eniuei, ajung la sefa. Care, distanta si superioara, ma informeaza scurt si sec ca e varicela.
??!!!!! Pai, eu am mai facut varicela, la 8 ani.
Si ce daca? Si eu am facut la 15 si la 35... Du-te la Matei Bals, la Infectioase.
Are stetoscop de gat, i se spune sefa, e la camera de garda a unuia dintre cele mai mari spitale din Bucuresti, o cred si ma pornesc la Matei Bals, aflat in plin stardom, ca e cu gripa porcina la Realitatea TV. O doctorita tanara si care ar fi putut fi simpatica, daca significant one nu facea glume, confirma diagnosticul pus la Municipal, numai dupa ce aude ce zisesera acolo. Pana sa-i spun, m-a tras in sus de brate, s-a uitat pe unde ziceam eu ca am bube, fara a se uita in cap, in gura, in locuri d-astea de vacanta pentru varicele. Imi da nu mai stiu ce si intreb si eu, ca Nae: Da' eu alaptez, are ceva?
Aa, nu, n-are nimic.
Pai, si daca ia si cel mic?
Pai, probabil are imunitate de la Dvs.
Pai, cum asa? Eu de-abia am facut.
I-ati transmis prin alaptare imunizarea si oricum varicela nu e grava la bebelusi.
Si analize, ceva, sa fiu sigura ca am/ nu am?
Pai, pana marti nu lucreaza nici un laborator, nici macar alea private, ca e liber luni. (aici se introduce amanuntul Rusalii)

Cum deja se facuse 1 noaptea, m-am dus acasa, linistita. Inainte de cantatul cocosilor, m-am trezit sa gugal dupa infant chicken pox si varicelle nourrisson. M-a luat ameteala. Varicela pulmonara, zona zoster la cbebelusi??!! Si oricum aia de pe forumuri erau toti mai mari ca Tudor!
Am stat ca pe jar pana la o ora decenta pentru a suna pediatrul. Care mi-a confirmat varicela pulmonara si banuiala ca trebuie sa ma separ 10 zile (!!!!!!!!!) de bebeTu. O sa ii dati Nan 1, atatea linguri la atatia mililitri, il lasati la bunci si intre timp incercati sa mentineti secretia de lapte si sa speram ca, la capatul celor 10 zile... etc etc etc
M-a apucat jalea. Am dat telefoane, am scris pe mail, pe unde am putut, ce ma fac eu? Plecand de la Sabina ma indoctrinasem cu alaptarea, iar cel mai rau a fost ca eram eu sigura, de la mine, ca experienta cu alaptarea n-o sa fie atat de scurta si drastica.
Copilul se pusese pe urlart de foame, eu stateam si-mi curgeau lacrimi bovine, mama il tinea departe de mine, iar Nan-ul ala nu-i pria deloc.
ORIBIL, oribil sentiment: mama il hraneste cu biberonul, copilul se codeste, iar eu stau si ma uit neputincioasa, de la distanta.
In tabloul dramatic, mama ma trimite la Victor Babes. Unde o doctorita intre varste, sictirita si plictisita de a-si petrece weekendul prelungit in garda, ma suceste, ma scarpina, ma casca, ma pipaie prin cap, se uita dupa rosu-n gat si, uimita, declara ca nu e varicela. O fi orice-o fi, dar nu e varicela. Si virusul n-a trecut in lapte atata vreme cat n-am facut febra. O fi vreun virus, dar nu varicela.

Am lasat incolo Nanul si biberonul si jalea si cu ceva teama in suflet, am continuat sa dormim unul langa altul pe canapeaua mamei. N-a facut varicela si nici eu n-am mai avut pusee.
A fost nevoie de 5 medici (inca doi saptamana urmatoare) sa ajung la concluzia ca cel mai bine ma ghidez eu dupa mine. Dr. Naumescu, de la Spitalul Scarlat Longhin mi-a deslusit intoleranta cu pricina.

Burdihane

Degeţica scrie la ea pe blog un fel de articol pro-memoria. Despre speranţa de acum 20 de ani şi ce s-a ales de ea. Despre cum credea ca va fi şi cum a coborât din acel înalt.

Eu n-am crezut că va fi, dar constat acum ce este. Constat că, aşa ca anul trecut, devin cetăţean în atenţia unor necunoscuţi care-mi promit o grămadă de chestii pe care nu ar trebui nimeni să le promită, să le negocieze şi vehiculeze, ci să existe, pur şi simplu.
Pentru că dacă azi, acum, suntem aici e pentru că aceşti necunoscuţi s-au promovat şi inter-promovat între ei, până au ajuns să ocupe tot ce era de ocupa, să controleze tot ce era de controlat în aşa fel încât toţi banii să intre în buzunarele lor, indiferent cum, sau de unde. Infrastructură, cultură, sănătate, demnitate, bătrâneţe toate sunt înghesuite în buzunarele unor inşi care au avut obrazul infinit de gros si coatele înfiorător de ascuţite şi s-au cocoţat, prin abjecţie şi mizerie umană, în salcia de unde privesc condescendent la masa amorfă care, şi dacă ar vrea, nu mai are cum să reacţioneze.
Orice orificiu e bine şi temeinic astupat. Orice urmă de bun-simţ, sau de interes şi pentru altceva decât propriul burdihan e anihilată din faşă, cu sârg, nimic şi nimeni nu pătrunde în mediul anaerob al burdihanelor. Timp de cincizeci de ani comunişti şi 20 haotici nulităţile s-au sprijinit unele pe altele să pună mâna pe bani, pe avantaje, pe grămadă, pe ciolan. Politica, la noi, e o sursă, e SURSA de bani, de îmbuibare, de nepăsare, de auto-încercuire într-o bulă de bunăstare nesimţită şi nemeritată. O bunăstare nesimţită care dă capacitatea şi lipsa de jenă de a discuta în termeni statistici despre sărăcie, de a promite la nesfârşit firescul cu aerul de a fi descoperit leacul împotriva cancerului, de a înghesui în buzunare în văzul lumii, pretinzând că serveşti patria şi pe cetăţenii ei. Adică, pe alegători.
Dezastru scrie peste tot; nu există putere şi opoziţie, există numai o masă care se luptă pentru pole-position la furăciune şi propagarea mizeriei umane. Nu există mişcare sindicală, există numai şantaj de cea mai joasă speţă spre dezavantajul solidarităţii profesionale. Nu există politici care să asigure funcţionarea societăţii, există un mare haos. Sănătate, învăţământ, siguranţă publică, dreptate socială, justiţie, servicii publice. Peste tot, e mare mirare dacă ţi se vorbeşte decent. În rest, ştacheta coboară în mod constant.
Dacă era o vreme când se mai putea bănui o intenţie de a prosti masele spre a le domina, acum nici măcar interesul ăsta nu mai e. Pentru că masele sunt oricum dominate, pentru că nu au nici un mijloc de reacţie. Burdihanele s-au asigurat că orice supapă e bine controlată şi, mai ales, bine sigilată. Odată ce pleacă ai noştri, vin ai nostri, ce rost mai are să te sinchiseşti de mase? Haosul din învăţământ nu traduce intenţia malefică de a prosti boborul, ci, pur şi simplu, haosul minţilor de ne guvernează, incapacitatea endemică de a găsi soluţii, nepăsarea cruntă şi nulitatea. Mizeria din sănătate nu e pentru a ne îmbolnăvi spre a ne cocoşa, ci e rezultatul guvernării unor minţi a căror unică preocupare e propriul burdihan.
România e asemeni unui organism cu un mare şi mereu tot mai neîncăpător burdihan. Creierul, ficatul, sistemul nervos, sistemul circulator, toate suferă, se atrofiază, putrezesc încet, pentru că totul merge către burdihanul supradimensionat.
Geoană, Băsescu, Oprescu, Antonescu toţi vor să facă în continuare parte din acest burdihan soios şi malign. Nici unul, nici un partid nu-şi propune să aloce a milioana parte din pârghiile de le-ar avea la îndemână prin guvernare cetăţenilor. Nu, TOŢI se gândesc numai la umplerea burdihanelor. Şi când va ieşi Antonescu, iar Boc se va găsi în opoziţie, îi va fi în egală măsură bine, lui, ca şi lui Geoană, sau Oprescu, pentru că intestinul gros tot din burdihan face parte, ca şi cel subţire...

duminică, 11 octombrie 2009

Tudor a avut un episod scurt de enterocolita. Primul copil, prima situatie mai serioasa, prima voma, in miez de noapte, am aterizat la camera de garda la Grigore Alexandrescu.
Situatia spitalului, jenanta. Asistenta-sefa de la Chirurgie (la Pediatrie nu mai erau paturi, slava Cerului!), un pit-bull mic si rau de tot. Pe romaneste, o scarba.
Astea sunt, insa, alte povesti.
In salon sunt 5 mame (de la usa spre geam): genul contabila-economista-jurista-contopista personal (ceva de genul asta, oricum) tanara, blondina, scuturata; genul tanara-de-la-tara/provincie mai scuturata, tanara, epuizata de prea mult spital; eu (genul primei blondine, fara a fi blonda, in plus, cam timida si prea relaxata pt spitalul ala); genul tigancusa-din-Slatina; genul de-lenga-Bucuresti-corpolenta-trecuta-de-prima-tinerete-guraliva-ungii rosii cu vopseaua sarita, copil cu pantalonasi din mohair.
Copiii, intre 5 luni (guraliva corpolenta) si 3 ani (tanara de la tara/provincie). Tigancusa isi alapteaza oachesul cretuliu, de 1 an si 4 luni. Toate celelalte mame din salon m-au intrebat pe rand, auzind ca suntem acolo pentru ca Tudor a vomitat (inca nu stiau ca e enterocolita):
Ce lapte-i dai/dati? L-a schimbat cumva? Io i-am dat (variante) Nan, Milumil, Humana si-alte-chestii-pe-care-nu-le-am-retinut.
El e inca alaptat, raspundeam, fastacita putin.

Concluzia mamei, cateva ore mai tarziu:
Vezi, mai, mama, tu si cu tigancusa, vai de capul tau!

LE: Mama glumea fata de ponderea natural versus artificial in hranirea sugarilor bebelusilor in Romania. ("Sugari" sunt - nu-i asa - cei care sunt alaptati, cred). Mama nu e impotriva alaptatului, nici pentru intarcarea la 3 luni...