duminică, 5 aprilie 2015

Cand eram vecina cu profa de mate

Aveam 11 ani si eram in clasa a 5-a. Pana atunci, matematica nu mi se paruse grea, nu aparusera necunoscutele si polinoamele si alte delicii. Locuiam in blocul 42, in Crangasi si mergeam la scoala 202, alaturi de alti copii din cartier, colega mea de banca imi era chiar vecina de deasupra. Tot in blocul 42 locuia si una dintre profele de la clasa. 
Eram un copil dintre cei care, la final de an, iesea intre primii, pe propriile merite, frustrat ca parintii nu se bagau in seama cu diriginta, sau cu parintii copiilor-vedeta, mereu paduchi in frunte in comitii si comitete care se ocupau de atat de importantele aspecte ale vietii de scolari, cadourile de 1, 8 martie si ziua "doamnelor". De la clasa a 5-a, cele mai importante deveneau diriginta, profa de mate si aia de romana, ca doar aveam o admitere de dat. 
Intr-o dupa-masa cu soare, ma pomenesc la tabla, in fata clasei, rezolvand un exercitiu la mate. Timida cum eram si atunci, am zbarcit-o si am gresit ordinea operatiilor. Mintenas, vocea inalta si tremurata a profei ma intreaba daca-s sigura de rezultatul meu. Pai, nu eram, evident, da' n-am avut curaj sa ingaim. Si, pentru ca n-am avut curaj sa fiu, sau sa nu fiu sigura, jap! O palma peste obrazul stang! Asa, doar ca sa ma asigur ca nu eram sigura. Nu era prima palma din viata mea, dar era prima din scoala, prima peste obraz, prima luata in fara clasei intregi. 
Evident, palma a fost urmata de o sesiune de "shaming" comunistoid, ca la clasa a 5-a nu cunosc chestiuni elementare, precum ordinea operatiilor si mirare mare despre cum de ma considera alti profi un elev "viabil". M-am dus acasa morcovita, necajita si arsa se rusine. Nu le-am spus alor mei.
Stau sa ma intreb: doamna profesoara si-o fi pus, vreo secunda, problema ca locuiam la scara vecina? Ca parintii mei o salutau cand o intalneau la coltul blocului? Ca eram si eu fiica unui tata si a unei mame, asa cum erau si baietii dumneaei? Ca fiecare dintre elevii ei, pe care ii lovea (pe unii mai zdravan decat pe mine), aveau parinti? Care ar fi putut reactiona? Dar, cei putini care ar fi reactionat, n-o faceau, pentru ca nu aflau; avea dumneaei grija sa le induca indolentilor si nesimtitilor ca mine vina de a nu fi cunoscut ordinea operatiilor. Iar aceasta ignoranta, evident, in mintea noastra, ne facea egali cu zero chiar in fata propriilor parinti. 
Deunazi, am aflat ca a avut un atac cerebral, sau ceva asemanator; mama o compatimea trista, dar apreciativa, ca are vointa etc. 
Ma gandeam, la ce m-ar interesa...? De ce mi-as irosi emotiile compatimind un om care a abuzat, subtil, generatii de-a randul? 
M-as duce s-o intreb, ce-o facea sa se poarte asa cu noi? Ce ar simti, daca nepotilor ei i s-ar intampla asta la scoala? "Vi se parea normal sa ne disciplinati pe noi, la clasa, daca nu reuseati cu baietii Dvs., acasa? Va frustra ideea ca parintii altora nu sunt profesori, dar au reusit sa aiba copii mai constiinciosi decat ai Dvs.?" I-as spune ca, in ochii mei, nu face nici cat o ceapa degerata. O profa pensionara care si-a modelat elevii prin umilinta, un om pe care-l tin minte doar pentru ca mi-a ars o palma. Nu pentru ca mi-a explicat vreun polinom de grad doi pe care sa-l stiu si acum, nu pentru ca stia sa corecteze un triunghi glumind relaxat, indiferent de situatie, cum facea proful Ghita, ci pentru un esec al ei transferat mie. 
Mi-e sila de oamenii astia si ma intreb de ce mi-am mai dat silinta s-o salut cand am mai intalnit-o in ultimii ani, de 2-3 ori. Nu merita nici o apa de ploaie, decat daca si-ar fi cerut scuze de la noi toti, cei pe care i-a umilit si nu i-a invatat matematica. Desi asta e imposibil.