sâmbătă, 16 martie 2013

Meschinarii

Sunt asociala, nu caut contactele sociale cu dinadins, ci ma limitez la cele verificate ani de-a randul si confirmate. Imi ia foarte putin sa-mi placa sau sa-mi displaca un om. Si daca-mi displace, cel mult imi devine tolerabil, dar nu mi s-a intamplat niciodata sa-mi devina prieten. 
Se vede ca-s asa cum sunt, nu sunt genul catre care oamenii sa vina deschisi si lejeri. Sunt genul de persoana care sta in banca ei, nu e sufletul petrecerii si judeca destul de mult o situatie pana sa se arunce in ea. De cele mai multe ori, dupa judecata, imi vine in mine un "La ce bun?"
Faptul ca am avut-o intotdeauna pe sora-mea m-a facut sa nici n-am nevoie crancena de prietenii. Ea nu e o prietena, e un alter-ego. E ceea ce ar fi putut fi un prieten imaginar, cu diferenta ca e reala :-). Am avut-o mereu, m-am bazat mereu pe ea, ne-am jucat, am mers peste tot impreuna, ne-am incaierat, ne-am despartit, dar nu ne-am dezamagit niciodata.
Atitudinea si sora-mea m-au ferit de dezamagiri in relatiile de prietenie.Faptul ca nu m-am aruncat cu capul inainte sa ma imprietenesc cu unii si cu altii si ca am pastrat langa mine numai pe cei care au ales sa ramana a facut sa nu ma umplu de barfe inutile si otravite si situatii jenante. 
Evident, m-or fi barfit si pe mine unii si altii si mai m-or fi barfind si azi. Insa nu ma intereseaza. 
Sunt, insa, amarata sa vad cat de rai is oamenii in a caror imediata vecinatate traiesc. Oameni trecuti prin viata, ajunsi la o varsta la care propriii copii le-au turnat si nepoti se preteaza la niste situatii de toata mizeria umana. Barfe, rautati, meschinarii. Imi intra-n casa cu zambet mieros si daruri precum cele ale grecilor si stau si ma intreb ce le iese pe gura cand isi dau telefoane cu altii. Aud ce si cum pot vorbi despre cei ce le ajuta cand si cand, minor sau major si mi-amintesc ca si eu le-am ajutat asa cum am putut. Si culmea e ca, stiind ce le poate pielea, tot imi starnesc mila si inca le mai ajut. 
Ma intreb ce suflet negru si scofalcit sa ai, sa toci marunt-marunt cu, sau fara motiv, sa te amesteci in vietile altora, sa le otravesti cu spuse vrute si nevrute. Sa ai grija ca, intr-un fel sau altul, acele vorbe sa ajunga ocolit la cei dragi lor, sa-i intristeze in clipele majore ale vietii lor. Ma intreb dac-o fac intentionat, sau gratuit, daca nu le duce capul, sau le duce prea departe. 
Barfe de cartier, de clasa, de copii si adolescenti am vazut si mi se par simple jocuri. Dar am mari probleme in a integra rautati si invidii la varste mature, spre batranete, cand oamenii ar trebui sa priveasca seren si detasat si sa se bucure pentru reusita apropiatilor si a celor mai tineri decat ei.
Sau, n-o fi asa si bat eu campii. 

duminică, 10 martie 2013

Fiecare pre telefonul lui

Am inaugurat sezonul cald, ne-am dus ieri la terasa. Acuma, e clar ca primavara asta e timpurie si mintenas vom fi dezamagiti, si noi, si comersantii, cand iarna a mai arunca o privire-doua in urma. Insa, una peste alta, weekendul ce taman a trecut ne-am bucurat cu totii, uimiti ca mai exista si vreme de balerini, nu numai de cizme.

Cum spuneam, am scos nasul din casa. Ne-am asezat cu copila la o terasa la margine de Herastrau. In jur, lume de toate felurile, dar mai ales fumatori. Fumatori cu si fara copii. Pe-astia fara, ii inteleg, treaba lor, nu stiu ce e aia. Pe-aia cu, imi vine greu sa-i descifrez. Pe mine ma scandalizeaza cand fumeaza unu' langa copiii mei si imi fac procese de constiinta daca mergem intr-un loc unde se fumeaza (azi-dimineata, la French Bakery, de-un par egzampla), chiar daca fumul nu e pregnant. Iar ei stau si-o ard fara probleme in nasul propriilor copii.

Ma rog, passons.

Problema pe care mi-o pun de multe ori se refera la motivul pentru care ies oamenii impreuna si incing telefoanele apoi. Fie ca frichine taciscrinul, fie ca nu-l dezlipesc de ureche, stau unul-doi-trei la masa si nu interactioneaza cu cei prezenti fizic, ci au tot timpul de raspuns altora, aiurea.

Ieri, cel putin, m-am zgait (ca o doamna ce ma aflu) la cateva binoame de amici: doua tinere, una plictisit-amuzata, cealalta intens absenta si un pic scarbita stateau cu ceva desert si bauturi dinainte. Prima, maslinie, a  doua bruneta, cu tenul palid, de-un sic gotic. Maslinuta se amuza cu telefonul, isi privea interlocutorul de-i scria ba superior, ba contrariat, insa amuzata. Gotica privea in gol dinainte si ducea, cand si cand, o lingurita la gura, fara nici o expresie. Nu era nici bun, nici rau desertul acela, nu merita nici o recenzie mimica. Din cand in cand, oachesa ii mai arunca vreo vorba. Gotica isi muta privirea un pic mai la dreapta ei, spre oachesa, fara sa se uite de-a dreptul la ea. Nu zicea nimic, nu isi schimba expresia fetei.
Intre timp, oachesa apela, sau raspundea unui apel. Sau copia un numar dintr-un telefon cu taste intr-un aifon albisor. Sau derula cu degetul pe ecranul aifonului. Sau orice implica manevrarea unuia dintre telefoane.
In cele din urma, au plecat, oachesa cu nasu-n telefon, gotica pasind absent in urma ei.

La o masa mai incolo, doi tineri agitati. Unul, bun cunoscator de italiana, ii explica amicului de masa ca un anume cuvant are mai multe sensuri, aratand complice spre prohabul pantalonului. Nu stiu cat a priceput amicul, ca profesorul ad-hoc a sarit de pe scaun, gesticuland in sensul "la asta trebuie sa raspund". Si a disparut printre palcurile de arbusti. Amicul a ramas sa caste gura la nervosii ce paraseau parcarea turand inutil motoarele la viteze mici.
Si tot asa a decurs masa celor doi - cand amicul dadea sa inceapa o poveste, aluilalt ii bipaia, sau suna telefonul si trebuia sa raspunda. Pasa-mi-te, omul are afaceri stringente chiar si duminica dupa-amiaza.

O alta problema pe care mi-o pun e multimea de "Cutare a fost la Sala Polivalenta cu cutarica" de le vaz pe Facebook. Sau "Cutare e la dentist". Sau "Cutare joaca poker in cutare loc". Ma intreb, oamenii astia, cand ies cu prietenii la terasa, cand se duc sa vada un film, cand joaca bambilici in spatele blocului, cand se duc sa duca gunoiul, cand probeaza un chilot de baie la H&M dau repede un check in pe foursquare ala, sau cum ii zice?! Adica, nu te mai ia valul ca faci nu stiu ce, treba neaparat sa afle natiunea ca tu faci acel lucru?!
Ma gandeam la treaba asta cand rontaiam azi-dimineata o tarta - adica, eu, acum, in timp ce infig furculita in bucata asta de foietaj fin, ar trebui sa bag repede un check in, sa afle boborul ca imi potolesc foamea...? Sau, in timp ce desurubez furtunul din locsorul lui cald peste iarna, sa scriu colo, la gazeta de perete, ca ma loazirez in propria gradina fermecatoare de vara...
E un gest nefiresc pe care nu mi-l explic: in loc sa faci chestia aia, scrii ca o faci... Pentru ca am scris si eu ca sunt in cutare loc, cu cutare si cu cutare, cand eram intr-o delegatie in Ardeal, venisem de la birou si asteptam sa fie si colegele gata, sa mergem sa mancam ceva. Momentul ala cand nici sa te apuci sa citesti ceva nu-ti vine, ai terminat de vorbit acasa sa afli cat a mancat copilu' la pranz (tu intrebasesi simplu, ce face, dar ti se raspunde ce-a mancat. Nu-i bai), te-ai schimbat, te-ai spalat si esti - avand copil :D - mai rapid ca ailalti si treba sa-ti omori timpul. Sau cand esti la masa cu o singura persoana, persoana merge la toaleta si frichini telefonul, ca sa nu te zgaiesti in gol la ailalti consumatori, lovit de sindromul "Sigur o stiu de undeva!"

Dar am impresia ca majoritatea nu o face cand asteapta in masina, sau intr-o camera anosta de hotel, sau in intermezzo-ul unei intalniri, ci chiar in miezul, in mijlocul situatiei. Cred ca prima grija e, de fapt, sa scoata telefonul sa check in si apoi vedem noi ce-o mai fi. Omu' ala-si cere scuze c-a-ntarziat, ca traficul, ca seful, c-ala mic si tu butonezi cu zel: "Stai, stai umpic sa gasesc asta, unde suntem aci? De ce dreaq nu-mi apare pe telefon? Auzi, o fi uaierles gratis aici, ca nu-mi intra GPSu'?""

Si eu, care-mi pierd telefonul printre canapele... Noi sa fim sanatosi!

vineri, 8 martie 2013

Cand am fost eu angajator

Citind articolul scris de Ioana despre experienta cu bona trimisa prin agentie, mi-am amintit si eu de prima bona a lui Tudor.

Noua nu ne-a trimis-o agentia. Era prima data cand eu angajam un om, mi-a recomandat-o o prietena - T. (bona noastra) era prietena cu bona copiilor ei.
Am vorbit la telefon, ne-a invitat la ea, am discutat, a ramas ca va primi 950 de lei pe luna, 6 ore pe zi. A vrut banii saptamanal, ca doar e acelasi lucru, nu? Ca-s 238 pe saptamana, sau 470 pe juma' de luna, sau 950 cu totul, ce mai conta? Numai ca rareori erau 238, cel mai des erau 250. De regula erau 250.

Era ok cu copilul, el era si mititel si foarte cumintel, singura problema de o punea era faptul ca urla cand se despartea de mine.
In schimb, vorbea, mai, tata, de ma dureau pe mine falcile! Stiam nu numai cum o chema pe fosta angajatoare, dar si ce flori ii placeau - trandafirii corai -, ce faianta alesese pentru bucatarie, ce dressing avea, in care-si imbraca chilotii dantelati, cum lucra ea la X banca etc etc. Ba, stiam si despre angajatorii surorii ei, unde-si fac vacantele, ce profesie au socrii, despre vecina cutare ca are un sot care cutare, despre sotia mult prea tanara a unui fost premier ca e mitocanca si tot asa. Si, mai ales, stiam despre dumneaei ca e cinstita si umblata la multe case.

Cu copilul banui ca se purta bine, pentru ca era in vizor. Parcul aproape de casa, multi cunoscuti pe traseu, in parc si-n fata blocului. Mai ales "Doamna Profesoara", o pensionara foarte in varsta, amorezata de Tudor, care mergea dupa ea in parc, sa-l vada cum se joaca. Mai tarziu am priceput de ce prietenia lor initiala s-a transformat complet dupa 2 luni: lui T. i-ar fi placut sa nu-i sufle "Babone" in ceafa.
Apoi, eu plecam si veneam absolut aleator. Ma lasa acasa, ii spuneam ca plec si ma gasea neplecata, cand se intorcea din parc. Plecam, spuneam ca nu vin pana la 4 si ma intorceam intr-o ora. Apoi, mai erau si mama, si mama sotului, care apareau si ele, cand si cand.

Relatia noastra a fost caraghioasa. Acum imi dau seama ca sunt multe lucruri care azi imi par enormitati. Cand eram acasa amandoua, se tinea dupa mine si povestea (ei, nici nu era greu, aveam doua camere, practic) de zor, stiute si nestiute. Intr-o dimineata, m-a gasit gatind o omleta pentru tatal baiatului si frate-sau. A comandat una si pentru ea. Am ramas un pic in aer, insa musiu s-a uitat la mine cu o figura "Hai, nu fii, ii e si ei pofta" si m-am apucat de spart oua, cat ea se juca in sufragerie cu copilul. Mi-am gatit la un moment dat niste paste. Am invitat-o si pe ea, a mancat si mi-a cerut restul pentru acasa, ca-i placusera mult. I le-am dat si pe seara am repetat schema pentru sot. A doua zi mi-a spus ca i le-a dat fetei de la ziare, cu care se intelege bine, ii face diverse servicii.
Apoi, nu cred ca, in sase luni, sa fi fost 6 zile adunate in care sa fi plecat cu mana goala la final de program. Fie ca veneam acasa de la piata, fie ca scoteam din frigider, imi cerea fie o piersica, o caisa, o chifla ("Eei, Liana, sa nu crezi ca sunt lacoma, sau n-am bani sa-mi iau. Nuu, sunt pofticioasa. Am la fructeee, da' le arunc, ca nu le mananc!") Nu prea se face sa ai obraz gros sa il stropsesti sa te slabeasca.
Desi purta cu vreo... multe numere mai mult decat mine, insfaca hainele de nu-mi mai trebuiau, ca le ducea sora-sii, pentru nora. Mi-a cerut sa-i cumpar o camasa de la C&A, vazuse la nu-stiu-cine si cum eu ma duceam pe la mall... Am luat-o, a dus-o acasa si mi-a adus-o a doua zi, ca nu-si permite, de fapt, cheltuiala, ca are de platit sejurul la bai, ca nu stie ce-a fost in capul ei. Era frumoasa, foarte frumoasa si de cand nu-si mai cumparase ceva nou, ca ea tot de la SH si-a luat (da' alea bune, nu d-astea de cartier), insa nu si-o permite. I-am facut-o cadou, fara nici un motiv. Dupa care mi-a cerut si banii pe doua saptamani de concediu in avans, ca pleca si n-avea bani de buzunar. I-am dat 500 si mi-a promis ca-mi da restul din primul salariu dupa ce revine. Lasa, a uitat, 20 de lei, mare scofala!
Ne intelesesem sa calce pentru copil si camasile pentru sot, cand are timp. Uneori avea timp, alteori n-avea, ca dormea cand soseam eu acasa, doar nu era sa se-ncurce cu detalii.
La vremea aia, ne straduiam cat puteam sa gatam cu casa, sa ne mutam. Era incantata de ideea ca va lucra la curte. Mi-a facut planul de angajari - are o prietena care gateste senzational, o alta care e buna la curatenie si numa' bine, si o manichiurista-n Rosu, taman aproape de mine, sa vina o data pe saptamana sa ma aranjeze cum trebuie (ca prea umblam ingramadita). Si, pentru al doilea copil, eventual venea si sora-sa la mine, ca nu se poate sa ai grija de doi copii cu varste diferite in acelasi timp, e solicitant tare. Mie nu-mi ramanea decat sa ma angajez pe mine full-time ca manager de resurse umane, la intreprinderea Gospodina, ce avea sa devina casa mea.
Si, intr-o buna zi de noiembrie friguros, mi s-a luat. Am inceput sa caut pretexte. Mi l-a oferit pe primul. Era frig, inghetasera sinele lui 41 si s-a vazut nevoita sa ia un taxi. Tot timpul a glumit cu copilul ca trebuie sa-i deconteze taxiul. La finalul zilei, mi-a varat bonul sub nas si mi-a precizat ca a lasat si bacsis 3 lei. I-am amintit de restul pentru banii de concediu, care acopereau cu supra-masura taxiul ei. Ah, da, nu mai stie, dar daca eu zic, sigur e ca mine! Sigur-sigur, ea nu-si mai aduce aminte si, in general, nu uita, c-o suna si surorile sa le aminteasca diverse ce uitasera ele, dar eu sunt mai tanara si probabil ca ei i-a scapat, cand a numarat banii, desi rareori se inseala, pentru ca e atenta, tocmai pentru ca nu vrea sa insele pe nimeni...
In aceeasi perioada, prietena care mi-o recomandase mi-a sugerat sa calculez eu cati bani ii dadusem pana atunci, pe cele sase luni. Da, asa era, pentru ca lunile nu erau luni, ci o inlantuire de saptamani, la finalul celor sase luni, ii platisem in plus jumatate de salariu lunar. Nu ca ar fi fost un capat de tara, insa socoteala fusese 950 pe luna, 12 luni, fara al 13-lea salariu, ca-n companiile de stat!
M-am hotarat sa spun stop joc si am anuntat-o ca isi va primi banii lunar. Nu m-a bagat in seama. Insa, cand, pe 2 decembrie, si-a primit banii numai pe ultimele 3 zile din noiembrie, n-a inteles. I-am explicat si tot n-a inteles. Si, cand a inteles, s-a facut foc si para! Ea fusese in case mari si nu i s-a pretins sa se conformeze cu programul de plati al angajatorilor! Pe ea n-o interesau banii nostri si cum ii gospodaream, ea voia plata saptamanala, ca avea cheltuielile si socotelile ei! Ca, de stia asa de la inceput, nu mai venea! Mi-a replicat, la orice incercare a mea de a o face sa priceapa, ca pe ea nu o interesam noi si aranjamentele noastre, pe ea o intereseaza sa-si primeasca banii asa cum vrea si ii trebuie. A plecat ravasita de furie, multumindu-i ca i-am facut sarbatorile (urmau cele de iarna) frumoase. Si, probabil, m-a asteptat s-o chem spasita, sa-mi comande omlete, paste si fructe, la desert.

joi, 7 martie 2013

Medlife si dezinteresul pentru clienti

Later edit:


Stmata doamna Serban,

Va multumim pentru cele semnalate, feedback-ul primit de la pacientii nostri este foarte important pentru noi si ne ajuta la imbunatatirea serviciilor oferite.
Ne cerem scuze pentru situatia descrisa si pentru atitudinea doamnei asistente. Am luat legatura cu persoanele implicate, inclusiv managementul Clinicii Grivita si toate aceste aspecte vor fi remediate.
Va asiguram ca Medlife face eforturi permanente pentru a asigura servicii de cea mai buna calitate si a veni in intampinarea nevoilor clientilor nostri.

Cu cea mai aleasa consideratie,


Din capul locului, recunosc, sunt o baba comunista. Ma plang. Cand ceva nu e cum mi-a promis fauritorul, sau furnizorul, ma plang. M-am plans la OPC ca n-a venit Urban sa-mi ia gunoiul (*). Ma plang frecvent la Politia Rutiera, prin telefon, ca e haos in intersectie, ca nu merg semafoarele etc. (trebuie sa recunosc, raspund frumos la telefon si-mi ureaza si o zi buna - chit ca incepe prost, in trafic!), la Primarie, de caini si tot asa.

Acestea fiind spuse, dac-am zis de bine de Medlife acum... 3-4 (?) luni, sa zic si de rau. Copilul al mare a dat in enteroviroza. Adica, o boala din aia de-l face sa se scoale urland, in creierii diminetii (cum se face ca e tot cuminte si bolnav fiind si nu urla noaptea, nu stiu), cu febra >40.6! Stam, ne sucim, il doare burta, e apatic, haida, la medic cu el! Toarna caruta de bani peste tejghea, insfaca prescriptiile, cumpara nebuniile si haida-napoi, acasa.

Cu ocol, sa lasam proba pentru analize. Bietul copil era intr-o stare jalnica. Febril din cale afara, tranzitul intestinal era atat de dinamic, ca nu-l mai putea controla. Consecinta a fost ca s-a scapat pe el urat, cand asteptam in fata camerei pentru recoltari de probe biologice, cum se zice la TV.

Doamna asistenta a iesit din cabinetul ala de recoltari, s-a uitat la noi cu o figura "Mda, ce nasol, bine ca nu mi se intampla mie!" si mi-a raspuns fix la cele doua intrebari pe care i le-am adresat:
1. Aveti pampers nr mai mare, 5, sau 6 (nici nu stiu daca exista 6)?
- Mmm, nu, n-am decat doi (se uitase in dulap).
2. Unde pot sa-l spal, care e toaleta cea mai apropiata?
- Acolo, dupa nu-stiu-ce, sau aici, in capat de tot, pe usa aia.

Zapacita si grabita, i-am pus portofelul si hartia cum ca platisem in mana si m-am repezit cu copilul in baie. Ma asteptam sa gasesc un oaresce confort contemporan intr-o toaleta a unei clinici medicale private. Inalte asteptari! Pe colacul WCului trena o formatiune dubioasa. In jur, nici un obiect de mobilier in afara de chiuveta, WC si dispensere de diverse, obiect pe care sa asez, eventual, haine, sau sa-l asez pe el. Nici macar un carlig amarat, sa-mi atarn haina si esarfa. Am stat sa ma adun, derutata, cu copilul urland "spala-ma, spala-ma, mama!" si incercand sa gasesc un mod decent prin care sa-l curat fara sa umplu toata baia de probe biologice cu potential contaminant foarte serios.
N-am gasit. Fie ce-o fi, o sa-l asez pe capacul colacului de WC! Ce sa asezi, cand l-am inchis, a luat-o la fuga inspre dreapta, ca se tinea numa-ntr-un surub! Am plasat copilul langa chiuveta, zic sa-l spal si sa-l sterg. Cu ce sa-l sterg, dispenserul de servetele pentru maini era gol. Zic sa-i dau jos nadragii, cumva. Ce sa-i dau, ca pe jos era ud, baltoaca de-a dreptul, pe langa virusul nostru gastric, mai luam te miri ce si de la ei!
Noroc ca mai aveam un 6% baterie, i-am chemat tatal de pazea fata in masina, sa ma ajute.
Intr-un final, am reusit sa il curat si m-am dus sa intreb pe asistenta cea saritoare unde plasez scutecul infam. Linistita, mi-a spus sa-l las in toaleta. Si acolo l-am lasat si numa' sper sa fi sterilizat cineva baia aia temeinic, sa nu se fi umplut si altii de gastroenterita, ca Tudor.

Acuma, stau si eu si ma intreb: e normal ca, intr-o clinica medicala privata de se umfla-n pene cu orice ocazie, baia din sectia de pediatrie sa nu cuprinda nici macar o masuta de infasat? Dispenserele de consumabile sa fie gata goale la ora 9 dimineata? La aceeasi ora 9 a.m. sa prezinte un colac de WC rupt si murdar si o podea uda-fleasca? Sa nu aiba scutece de orice dimensiune, pentru urgentele copiilor?

I-am intrebat si pe ei, printr-un mail transmis luni dupa-amiaza. Doua zile jumate si n-a raspuns nimeni, nici serverul yahoo ca serverul expeditorului a respins mailul pe motiv de casuta inexistenta, nici andrisantul, ca a primit mailul si-l va analiza. Probabil ca se va intampla ca acum doi ani, cand le-am facut o sesizare pe site. A ajuns in neant, la nimeni si n-am primit nici un raspuns.

Ce le reprosam atunci? Ca regimul a-glutenic nu e egal cu regimul anti-diareic, ca timp de 3 zile cat a stat internat, l-au umflat cu orez si carne fiarta si paine prajita chioara. Eu le spuneam ca poate manca orice nu contine gluten, ei ziceau "Dadada" si tot aia primeam. Da, o fi infinit mai bine decat la stat, dar si serios, foarte serios mai scump!

________________________
(*) Cine s-o mai plange la OPC, de plangere sa i se usuce mana! M-am plans eu in scris, pe mail, la dragutul de OPC. Peste fo' 3 luni, asa, imi soseste un aviz postal, cum sa ma prezint pentr-o recomandata. Cu placere in suflet, ma gandesc ca surprize d-astea epistolare imi face doar Fiscul, cand crede de cuviinta ca 80 de lei ai lor sunt mai importanti decat 800 ai mei. Dar, stim cu totii ca de moarte si Fisc nu-i scapare, asa ca ma reped, intr-o dupa-masa ploioasa, cu burta la gura, la OP, sa vaz ce e.
Era raspunsul OPCului la sesizarea referitoare la Urban!!! Adica eu le scriu pe mail in iulie si ei imi raspund cu postalionul in octombrie! Buna afacere. Eficient.