miercuri, 23 septembrie 2009

La plimbare, în parcare

M-am dus cu mama si cu BebeTu la zona de cumpărături Militari, adică ne-am dus după măsline la Auchan (de la o vârstă-ncolo, timpul, cheful, lipsa de alte activităţuri îţi permite să faci nazuri şi să pierzi minute bune-n trafic, cu piciorul altuia pe ambreiaj, şi să vrei măsline de la Auchan; mă rog).
La Auchan, ca peste tot în shopping centres/areas - mai puţin Ikea, unde există aşa ceva - nu se găsesc locuri speciale pentru părinţii cu copii şi accesoriile aferente. Am aflat şi eu de la alţii, mai părinţi şi mai umblaţi, că, în atari cazuri, te sui pe locurile pentru persoane cu dizabilităţi (asta o fi moda americană, unde - cică - legea federală consideră sarcina ca pe o dizabilitate temporară...?!).
Zis şi făcut. Ca prin minune, locurile respective erau libere de Cayenne, Q7, Phaeton, you name it. Goale-goluţe, râdeau la soare. Sigură pe mine, mă înfig. Nu scot cheia din contact şi un nene invălătucit cu totul într-o pufarină vişinie (un adevărat statement rapidist, dacă rapidiştii ar şti ce e acela un statement), se repede la mine. Dezarmat de indiferenţa mea la vederea uniformei supradimensionate (cred că uniformele astea erau iniţial croite pentru nişte tipi mai solizi, cum le stă bine unora de păzesc, dar în lipsa de material de calitate, sunt umplute cu ce dă Domnul), nu ştie cum să reacşioneze: să se repeadă la mine, să mă înjure, să mă ia la bastoane... Se apropie, adulmecă precum dujmanii lui, câinii, dă să deschidă gura, dar nu iese nici un sunet. Numai privirile m-ar smotoci puţin, dacă ar putea.

Mama, din maşină, mă susţine:
- Mamă, păi avem noi voie aici? De ce sunt astea libere şi nu se aşează nimeni pe ele?
- Da, mamă, avem voie, sunt special pentru noi, zic, coborându-mă din maşină, cu Chiorâş-Chiondorâş geană pe mine. Sunt pour les handicapés, mă dau mare că ştiu franceză.
- Ceeeaaa???? Cum mi-ai zis??? dovedeşte vesta vişinie achiziţia limbajului articulat.
- Nu ţi-am zis, v-am zis. Nu v-am zis în nici un fel.
Mă apuc să descarc liniştită căruţul, genţile, biberonul, copilul, mama etc-urile. Timp de 7-10 minute, vesta rapidistă nu m-a scăpat din priviri, m-a urmărit ca pe ăl mai înveterat hoţ, s-a învârtit în jurul meu precum uliul la pui, a făcut câţiva paşi în direcţia standului de căruţuri, să se asigure că nu fraudez sistemul şi chiar bag moneda să mi se elibereze căruţul.

M-am simţit apărată, în siguranţă, ocrotită de privirile aspre si bănuitoare. Îmi place la Auchan, mă mai duc. Totodată, felicit conducerea pentru instruirea desăvârşită a agenţilor de pază. Aştept cu interes momentul când vor cafti babele suspecte de terorism pe motiv că fac ambuteiaje că nu se mişcă suficient de sprinten şi copiii de grădiniţă că au scăpat biberonul cu lapte pe gresia proaspăt spălată.

luni, 14 septembrie 2009

Copilarie

Diminetile copilariei nu imbatranesc niciodata, nu fug in dupa-amieze lenese si lancezinde, nici in seri nostalgice, cu parfum matur.

Diminetile copilariei se trezesc mereu prea devreme pentru parerea lor, cu ochii mijind in soarele inocentei.

Diminetile copilariei miros a tei si a gem de caise, a paine prajita si a sanie, a covrigi si a cirese verzi in ochii nerabdatori sa le devoreze inainte de vreme.

Diminetile copilariei sunt mofturoase, lenevesc in pat, ascund un zambet in perdeaua de zapada si alinta fruntile candide.

Diminetile copilariei deseneaza nesigur, in creionul candorii, viitorul zambaret si calm, in culorile laptoase ale imaginatiei crude.

Diminetile copilariei plang cu sughituri din motive infantile si cumplit de serioase, se intarata impotriva drumului pietros, pornesc la drum indoite si revin tresaltand intr-o raza intarziata.

Diminetile copilariei sunt insorite si increzatoare, n-au motive a se tulbura, nici furtuni mistuitoare. Sunt clare, repezite si zvapaiate, alearga catre un orizont departe, nestiut, dar sigur si calin.

Diminetile copilariei sunt spanzurate de mana bunicii, sunt cu strangeri discrete de mana si cu o multime nememorabila de "Sa nu..."

Le-am pastrat pe toate si le retraiesc in fiecare privire inundata de lumina, in fiecare licar primavaratic, in pasii saltati, in intrebarile lipsite de raspuns, in nesiguranta sufletului, in dorul inefabil...

Le-am pastrat pentru a ma intoarce la ele, tanjind, mereu cand ma trezesc a inflori...

Tu le-ai pastrat intr-un ascuns val al subconstientului...? Iti zambesc ochii albastri de altadata, blondele sprancene; iti mangaie crestetul mainile muncite, pe care nu le simti, nu mai sunt acolo, dar... le-ai trait?

Si pleaca fredonand aroma primaverii...

vineri, 11 septembrie 2009

Bucurestii in septembrie

Parcul gol de dimineata (vremea plimbarii cateilor a trecut, cea a carucioarelor sta sa crape) imi trezeste mirosurile si amintirile unei toamne racoroase si palpitate, din care am iesit cam ciufulita, dat de care-mi aduc aminte cu placere si nostalgie.
Pfffft, gata cu parcul, sunt in masina, pe sub ceea ce va fi pasajul Basarab, acum un sens giratoriu facut cu parapeti din plastic. Stau si astept sa-mi faca si mie unul pomana sa am loc in sensul giratoriu. Eu sunt politicoasa in genere, nu stiu sa injur, mi-e jena sa ma bag in fata, mi-e jena sa ridic tonul etc etc.
Si soarta ma rasplateste: prin stanga uruie o camioneta (Toyota, cred), din care 5 insi surescitati imi arata semne, urla, maraie, icnesc, vehiculeaza bagari si scoateri. De furie ca imi asteptam randul la prioritate si erau nevoiti sa stea dupa mine. Asta tot era bine, ca vorbele tot le mai inghiti, da' ce ma faceam daca se materializa intentia soferului de a ma face terci? Ce se intampla daca intimidarea se transforma in realitate, si, in loc sa plezneasca parapetul de plastic, ma pleznea pe mine? Daca acum, in loc de a-mi incrucisa picioarele sub mine, le atarnam in stativi d-aia medicali...? Daca, in loc sa-i fac baie copilului, stateam pe telefon cu mama si cu Livia, sa le spun ce si cum sa faca...
Liviu Mihaiu povesteste la Guerilla despre politete, despre Piata Universitatii, despre romantismul societatii romanesti nouazeciste, despre cum incepe politetea de la gramatica, despre Tutea si cantitate versus calitate...
D-uh!!!

Zile si luni

Plecand de la intrebarea unei prietene, pe messenger (e mai greu sa ma vad cu oamenii in mod organizat in perioada asta; cel mult, ma intalnesc intamplator cu ei, cand traversez strada) "Ce mai face bebeTu?", ma gandeam la zilele noastre impreuna.



Afara nu s-a luminat, insa nici mult nu mai e. Sufla usor inspre mine, care ma tin pe muchia patului sa nu ma pravalesc.

Peste cateva clipe (de fapt, jumatati de ora), doi ochi limpezi, mari, clari ma privesc curios din jos. Apoi, doua picioruse incep sa zvacneasca ritmic in aer. Ochii privesc in continuare insistent in sus. La cea mai mica reactie, gingiile goale rad cu gura pana la urechile mici si albe. Nu mai am scapare, e dimineata, e 7, copilul asta e punctual, e antiteza 100% a lui taica-sau. Foiala, zbenguiala, se pune pe burta, impinge in genunchi, tipa, geme, maraie. Dupa cereale, lapte, parc, mancare, adoarme iarasi.


Cand se trezeste, rade, se pune pe burta, bataie din cap, musca din cearsaf, il iau, il pun sa sada, sustinut de mine, apoi tipa (de placere), tipatul se transforma in plans de foame, ma duc sa- i fac cereale cu lapte, strange cu incapatanare buzele, ca nu vrea lingurita, ii transfer cerealele in biberon, le mananca si apoi da din picioare, se pune pe burta, se joaca cu Livia, il iau pe sus la baie, iar zbenguaiala, isi roade mainile, inghite apa de la dus, il infasor in creme si salopeta de pijama, se mai joaca iar, mai mananca un pic si se culca.
Si asa au trecut 5 luni cu zilele lor cu tot, unele mai palpitante, altele mai nedumerite si vor trece atatia ani, pana voi avea ocazia sa fi uitat cum ii statea parul, cum avea chelie in spate si cum se agata de mine, infometat.

miercuri, 9 septembrie 2009

Meloman

"Marieeee, mariiieee, ia sa-mi spui tu mie... unde-ai fost azi-noapteeeeiii..."
Vecinul de deasupra. Treaz, te poti intelege cu el.
Altfel, noua ne-a spat usa, crezand ca e a lui, ne-a pus coji de pepene pe presul de la intrare (cine mai stie de ce), mama l-a luat cu matura, iar politia, cu duba, de nenumarate ori si cu pumnul, de aceleasi nenumarate ori.
Alcoolic, comportament cu alunecari psihotice (cred eu) cand e beat (vocabular scarbos, zbierete, urlete, initiative belicoase fata de administrator, vecinii care si-au inchiriat loc de parcare etc.), si-a terorizat sotia si copiii in tinerete, un ochi de sticla.
De 2-3-4 ori pe saptamana, cad trage la masea si nu mai zbiara, asculta acelasi play-list obsesiv: Tudor Gheorghe cu Maria lui, ala cu pusca lata, Gabriel Dorobantu in prostie, si o tarantula, smuff! tarantela. Glasul dogit, zbierat, etilizat, se adauga fals si ingrozitor peste al "artistului".
La inceput, m-am amuzat. Apoi, m-a contrariat. Ulterior, m-a plictisit si enervat. Am ajuns si la exasperare. Acum calculez raze, traiectorii, distante, mai sa-mi arunc jumatatea din A-CAD: proiectez plonjarea unui pepene/ghiveci/dovleac in teasta Chiorului.
Ce e de necrezut e ca exista o femeie intre doua varste, ca si el, sa-i suporte telefoanele si prezenta, sa se joace de-a amorul tarziu cu Quasimodo alcoolic...

marți, 8 septembrie 2009

Dor

N-aveam mai mult de 5-6 ani. Soră-mea era deja la şcoală, mă “bucuram” de întreaga atenţie a bunicilor mei. Între ghilimele, pentru că atentia bunicii putea fi foarte, hmmm, coercitivă, mai ales când o zbarceam cu vreo boacănă; nici măcar nu mai eram două, să împărţim vina frăţeşte şi complice.
Mă plictiseam, lipsită de zâmbetul cu ochi albaştri al soră-mii. Mi-era dor de ea, mă foiam, voiam ba la mama, ba la ţara, bunicul se săturase să mă care la sfârşit de săptămână la mama, plânsă c-o las în urma pe bunica, şi plânsă la întoarcere că mă despart de soră-mea.
Era primavara la mijloc, când liliacul n-a înflorit încă, brebeneii s-au trecut şi pădurea nu mai e o întindere de galben şi alb, ci un început de verde întunecat.
Bunicu-meu a fost pădurar. Venea acasa julit de arbuşti şi crengi uscate şi mărăcini ascunşi, pleca dis-de-dimineaţă la “marcaj” (a cărui semnificaşie n-am ştiut-o niciodată), însoţit de alţi bărbaţi înalţi (la 4-5 ani tot adulţii îs inalţi) şi, cel mai adesea, uscaţi ca şi el, se ducea de-acasă când noi ne pregăteam să mergem la culcare, să facă “pândă” în pădure şi nu rareori se întorcea “scărmănat” (cum spunea bunică-mea) de cei pe care se ducea să-i pândească să nu fure pădurea.
În copilărie, în fiecare primavară, mergeam în pădure, în trupe mai numeroase sau mai restrânse, să maltratăm cu mânuţele noastre mici şi neîndemanatice tulpini nehotărâte de micşunele şi brebenei şi lipicioase flori ale Paştelui. În mintea noastră, odată cu tulpiniţa smulsă dintre frunzele uscate, păstram şi parfumul, şi culoarea, şi primşvara pădurii. Acasă, le vâram repede în păhăruţe cât mai mici, cât mai pline cu apă, în speranţa – deşartă! – că vor “ţine”. Le pândeam restul după-amiezii şi ne trezeam dimineaţa cu gândul şi ochii la ele, scurse peste marginea paharului.
N-a trecut mult şi m-am lecuit. Mergeam la pădure să alerg, să mă umplu de praf, să mă ciupească ţânţarii, să fug de-acasă, să tropăi neobservată în izvorul rece, să văd micşunele iţite din straturi de toamne trecute, dar nu le mai luam cu mine. Le lăsam acolo, între frunzişurile calde.
Sş fi fost mai, sau aprilie, mi-aduc aminte de o după-amiază călduţă, plină de soare şi gâze multe în aer, eu – cel mai probabil – bosumflată ca-n toate pozele copilariei mele, julindu-mă prin curte. Bunică-mea, sătulă, săraca, de mutrele mele, cred că m-a plasat lui bunicu-meu, să mă ducă de-acasă. Iar el m-a aburcat pe portbagajul bicicletei lui “Ideal” (parcă-i zicea), făcându-mă atentă să nu apropii picioarele de spiţele roţii şi a luat drumul către “moşia” lui, pădurea. M-am concentrat cât am putut, ca de obicei, să nu vâr picioarele în razele în mişcare continuă. De la o vreme, le simţeam inţepenite, mă furnica oboseala şi strângeam din dinţi să nu le dau drumul.
M-a coborât la liziera pădurii, în iarba înaltă, mişcătoare şi gâdilicioasă peste ciorapii mei trei sferturi şi am umblat amândoi fără vorbă, eu în urma lui, serios şi tăcut, cel mai probabil neras (si cel mai probabil bunica-mea îl mustrase acasă că pleacă aşa la drum), înalt şi îmbrăcat în verde, neam cu pădurea.
Şi îmi răsare şi-acum bucuria nestăpânită de-atunci, muuulţi-muulţi-mulţi mărgăritari, pe care i-am cules eu singură, un mănunchi de nu-l puteam cuprinde cu mâinile (cât de mic trebuie să fi fost!), un miros duios, curgător, învăluitor, peste tot, puternic, pe care nu l-am regăsit de peste 20 de ani. I-am dus acasa şi i-am păstrat triumfătoare multă vreme într-o oală de lut, gândidu-mă cu bucurie şi mândrie la soră-mea, ce-aveam să-i mai povestesc eu drumeţia mea exclusivistă în inima verdelui, dincolo chiar de “casa pădurii”! Cea mai frumoasă amintire a copilăriei mele, a bunicului meu, a primăverilor mele!
Bunicu-meu nu mai e, sunt 18 ani de când s-a dus şi mie mi-e mai dor acum de el decât oricând. O poiană albă, într-o pădure neagra, apucată pe-o potecă uscată, tăcută, din vremea dimineşilor leneşe, cu soare difuz şi încă prietenos.
Pădurea e aceeaşi şi azi, aş crede. N-am mai fost acolo probabil din aceeaşi perioadă lipsită de grija trezitului de dimineaţă.

luni, 7 septembrie 2009

Curaj

Avem un copil, cum procedam...?
N-am stiut nici o clipa sa raspund la intrebarea astak itita undeva pe la finalul lunii iulii 2008. Mi-au trecut prin cap "doctor, analize, casa, camera, dureri, jena, fiziologic (OMG, spaima mea a mai mare!!)", dar nu mi-am imaginat nici o secunda cum e un copil mic. Nu mi-am imaginat nici cum sunt eu.
N-am stiut niciodata sa interactionez cu copiii. Mici, mari, deloc. Mi-a iesit uneori sa ma joc de-a floraria, sa-i plimb, sa ma interesez prosteste si sablonard de varsta, gradinita/scoala, parintii lor. Nu mi-au iesit niciodata scalambaielile "Tze fatze baiatul? Papa baiatul? Tze papa baiatul?" Ma gandeam mereu ca "baiatul" isi da seama ca sunt om in toata firea si ochii mari si mirati nu inseamna o minte inocenta si avida de forme si culori, ci o minte mirata, stupefiata si speriata ca un om in toata firea face ca toata bazaconiile.
Pe timpul sarcinii, ma gandeam ca 9 luni inseamna tot timpul din lume sa aflu o gramada despre copil. Verificam lunar dimensiunile si am inceput sa ma sperii cand mi-am dat seama ca, daca n-ar fi ascunse de burta, sau daca burta ar fi fost din sticla, deja ar fi sesizabil. Si imi spuneam "cam cat un castravete/ papusa Ancuta (din copilaria mea)/ pisoi ud". "6 aprilie 2009" mi se parea un termen rezonabil cat sa invat pentru un examen pe care atatia pare ca l-au trecut. Unii chiar de mai multe ori. "2009" mi se parea "anul viitor", nu insemna ca au ramas 7, 6, 5 luni, ci un an intreg, in mintea mea.
Ma duceam la o doctorita calma, detasata, plina de timp sa fumeze tigari care sa-i intarzie prezenta la consultatie de fiecare data. O doctorita care se imagina obstetrician la Giulesti, dar nu folosea timpul corect: fusese odata, la momentul cand discuta cu mine, aceasta calitate incetase. Si intentiona sa revina in sala de nasteri. Intre trecut si intentional, facea o pauza, exersand cu mine,
Linistea ei ma agita. Si ma stresam ca oaia, pentru nimicuri: mersul la analize, la ecograf, incercarile de a gasi o doctorita. Mi se parea ca ma prinde 6 aprilie 2009 cu doctorita inchipuita de la Giulesti. Ma suparam pe (hai sa-i spunem asa) jumatatea mea ca era absent fizic si psihic, dar nu stiam exact ce sa-i cer sa faca pentru mine si agitatia mea.
Imi cresteau hainele pe mine, toti in jurul meu complotau si-mi spuneau ca arat minunat, ca nu m-am ingrasat deloc, eu evitam (ca, de altfel, toata viata mea) cantarul, ma urcam pe cel oficial si faceam calcule, sa-mi iasa media. Eram stresata ca am deja +10 fata de T indice 0. Nu mai eram "tu", eram "voi". Nu mai eram Liana, sau sora-ta, sau "fiica-ta", sau "nevasta-mea", eram "mamico/mamica". Nu mai stiam sa mai vorbesc altceva decat "cat mai ai/mai poti" si, pentru avizati, "unde/cand/cu cine nasti".
La birou, oricine ma intalnea ma intreba "cand intri in concediu/cat mai vii la birou". Martie 2009 mi se parea din cu totul alt orizont temporal decat contemporaneitatea.
Noptile, devenise o aventura sa ma intorc de pe-o parte pe cealalta. Burta m-ar fi facut sa arat ca un balansoar pentru copii, daca m-as fi asezat sa dorm pe ea.
Si au trecut 9 luni, si am cumparat in graba si carucior, si patut, si biberoane, si am gasit si o doctorita foarte buna, si m-a durut, si am invatat sa ma "tzatzai" cu copiii, sa le zambesc in parc, si am acum iarasi greutatea de la T indice 0.
Au trecut cele 9 luni si suntem amandoi, impreuna. Ma urmarise tot timpul timp de 9 luni. Daca m-as fi pregatit dinainte, as fi scapat de ea?
Nu-mi mai e frica.

joi, 3 septembrie 2009

Maţe-fripte de Moll

Astă-toamnă (probabil prin septembrie, că era cald încă), într-o duminică, pe la 11 dimineaţa, ne-am dus la Mall. Parcarea goală, soare cât cuprinde, dacă n-ar fi fost atâta beton, ar fi fost chiar plăcut.
Musiu dă să parcheze foooarte aproape de intrare, dar i se interzice. OK, era un loc marcat pentru persoane cu nevoi speciale, se duce mai încolo.
Un alt domn parchează pe acel loc, paznicul îl vede dupa ce primul se dăduse jos din maşina şi se repede cu interdicţia. Omul se pregătea sa-şi descarce din maşină căruciorul, soţia cu copilul în braţe şi alte angarale de arsenal părintesc. Amândoi îi arată că, în lipsa locurilor pentru cei ce au copii, se pot folosi locurile destinate celor cu nevoi speciale.
Omul în uniforma, nici pomeneală! Nu şi nu, nu se poate, mergeţi mai încolo (asta însemnând 2 locuri de parcare mai încolo). Acuma, în condiţii mai favorabile, două locuri e nimica-toată, dar oamenii erau cu copil, cu bagaje, incepuseră să se desfăşoare, aveau nevoie de mai mult spaţiu, pe care, eventual, l-ar fi pierdut la plecare, cu maşina încadrată de două 4x4 inevitabile la Mall.
Părinţii încearcă să-i evoce omului de ordine (?!) o discuţie avută cu managementul stabilimentului şi cum li s-a permis să folosească aceste locuri speciale; omul negru nu voia să admita nimic!

Pentru că el cunoştea soliditatea argumentului său: "Nu se poate, dom'le, ăsta e locu lu badigardu' de la cazinou!!!" Îhî, chiar aşa, badigard, un tip cu ceafa groasă, cu mâini (cel putin teoretic) puternice, cu picioare zdravene, cât să fugă dupa trişori şi coate-goale, sau să se proptească în mutra vreunui fraier cu ochelari şi părul pe ochi, un tip cu trupul plin de circumvoluţiuni care să compenseze absenţa celor de pe creier. Nicicum vreun tracasat de obstacolele întâlnite la tot pasul în lumea făcută numai pentru ăi sănătoşi. Un tip - chipurile - pentru care parcurgerea a 300m e nimica toată, n-are nevoie să parcheze la intrare.
Ba, este salariat al unei coşmelii care - cel puţin teoretic - trăieşte de pe urma clienţilor, iar acelea erau locuri pentru clienţi.
Am rămas gură-cască, eu, ca şi cei doi părinţi. Şi m-am trezit şi eu întrebând, ca Nea Ion: Bine, da' badigardu' chiar nu se poate deplasa fix două locuri mai alăturea?? Lăsând la o parte considerentele absolut evidente ale situaţiei: un angajat al unui stabiliment chiriaş are mai multe drepturi decât clienţii! Un tip solid, plin de muşchi, are nevoie de loc de parcare în buza intrării, că nu ştii ce amărăştean are nevoie de-un pumn în coaste în regim de urgenţă şi cele trei minute consumate pentru traversarea parcării se pot dovedi fatale.

Un circumvoluţionist al trupului, un tip de trage de fiare săptămânal (chipurile) are nevoie de loc de parcare privilegiat, din cauza dimensiunilor muşchilor, probabil. S-o fi extrăgând cu greutate din automobil, mă întreb?
O familie cu copil, cărucior şi alte agregate se poate duce să parcheze şi pe calea ferată, cine-i pune să umble cu copilu' la Mall duminică dimineaţa, când nu-i nici ţipenie? Ce tupeu e ăla, să vrei să parchezi pe locul respectabilului badigard de la cazinou, tu, părinte, păduche al naţiunii cinstite de Mall?!
Şi apoi se face vâlvă mare că un derbedeu a fost bumbăcit de badigarji la ei acasă, la Moll! Păi, ce, Mollu' e pentru oricine se trezeşte duminică dimineaţa că vrea să halească un cartof scump cu brânză?! Eee, ba bine că da! E al badigarjilor şi al urmaşilor urmaşilor badigarjilor în veci amin!

Dialogul surzilor



Îi fac baie lui bebe şi constat că body-ul menit pentru 3 luni îi vine tocmai bine abia la 5. Ceea ce mă duce cu gîndul la unchiul lui dinspre tată, care are cam aceeaşi înălţime ca şi mine. Inacceptabil, din punctul meu de vedere. Un bărbat, în visele mele, e vizibil abia de la 1,78m în sus.
Zic să-i semnalez şi lui tată-său temerea, să luăm măsuri până nu e prea târziu şi-l sun. Acesta este – evident – în maşină, la volan, pe drumurile patriei, după ore întregi de şedinţe in consilii locale păduchioase, conduse de domni trecuţi de prima tinereţe şi, poate, şi inteligenţă, care nu sunt fericiţi acasă, căci evită pe cât pot să ajungă acolo la ore decente. Şi se răzbună şi pe cei cu care lucrează, nelăsându-i nici pe aceştia să fugă la familii.
Dialog:
- Tata, să ştii că bebe seamănă cu frate-tău.
- Da? Cum?
- Da. Păi, i-am pus pe el cămăşuţa pentru 3 luni şi abia la 5 îi vine bine.
- Foarte bine că-i vine bine.
- That”s not the point! Ideea e că e mititel pentru vârsta lui.
- De ce?
- Păi, pentru că nu e prea crescut. De-aia ziceam că seamănă cu frate-tău. Trebuie să-l dăm la sport.
- Aşa repede??!
- Nu acum, când mai creşte. Să alegem un sport să-l lungească.
- De ce?
- Ca să nu rămână bondoc.
- Păi cine-a zis că e bondoc?
- N-am zis eu că mă tem să nu semene cu V.?!!
- Cum să semene cu V., de ce??!

Moment în care m-am dat bătută. Cam aşa ne înţelegem noi, à la Caragiale.