luni, 29 iunie 2009

Growing


Păi, să vedem: n-am mai fost la un film, la cinema, adică, de când eram însărcinată bine; momentul ăla când nu-mi mai plăcea de mine nicicum, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici aşezată, nici în picioare, nicicum! Să fi fost Bolt, probabil. La resto, am ieşit ultima dată, după o luuungă aşteptare şi dorinţă, la Jadou, cu bebe cooperant în cărucior.
Azi sunt singură cu bebe. Foarte singură, tată-său a plecat dis-devreme la munte, ai mei nu dau nici un semn. Mi-am adus aminte că, zilele trecute, am văzut că dădeau la HBO La Môme şi am căutat câteva melodii pe youtube. Între timp, ne-am luat în braţe, pentru că se trezise şi, în banalitatea gestului... am trăit un sentiment netrăit pân-acum: sentimentul că suntem noi doi, el şi cu mine, el în braţele mele şi eu cu braţele pline de el. Noi doi, în balansoar, pe lume, prin lume, peste lume. El mic, catifelat, albastru-închis-limpede-adânc, alb-lăptos, agitat şi zvâcnind în braţele mele, îşi caută drumul şi încearcă să-l apuce căţărându-se pe umerii mei.
Eu n-am foarte multă imaginaţie. Aş vrea, dar n-am de unde. Nu mi-am imaginat foarte multe momente în doi, în sarcină. Nici n-am citit prea mult despre alte success stories, pentru că - atunci - orice poveste mi se părea prea siropoasă (în condiţiile în care orice discuţie ce mi se adresa era referitoare la sarcină, nici nu-mi mai trebuie circumstanţe atenuante!)
Dar clişeul se repetă şi cu mine: în fiecare trăire învăţ să simt ceva ce n-am mai simţit până acum. A se nota că nu-s o persoană ultrasensibilă, mooshy etc. Sunt mai degrabă ironică şi, mai ales, autoironică. Şi maternitatea nu mă schimbă, numai mă face să aflu lucruri noi despre mine. Şi despre el, micul de el. Despre drumul nostru împreună, despre unicitatea mereu repetabilă a puiului de cioară, broască, sau ce animal a mai fost şi-acela care îşi vedea puiul ăl mai frumos din Univers. O emoţie de nedescris, delicată, copleşitoare, vătuită, totală.
NOI DOI!!!