vineri, 12 octombrie 2007

Am iesit din casa


Intr-o seara de vineri, intr-o incercare de 'Hen party' or smth similar. O prietena s-a facut mireasa (ca de maritat, s-a maritat acum ceva vreme) si a zis sa petrecem a night out. A ales ea Krishna, un bar - evident - oriental. Cum spuneam mai deunazi, eu am o retinere fata de Orientul Indepartat, dar o atractie cumva paradoxala fata de decorurile arabe, cu matasuri, taburete lenevinde si coloane care se unesc in curbe onctuoase.

Am crezut ca e vorba despre ceva puternic indian, insa e un amestec de Indie si Arabie, cu un elefant cu sani, trompa si solzi pictat pe un perete (infiorator in ochii mei), cu narghilele (nu ma atrage de nicio culoare sportul, nu stiu sa spun daca e bun sau nu), si cu divane si taburete. Divanele cu perne, un pic inconfortabile pentru spate, neavand o speteaza suficient de inalta. Taburetele informe, total inconfortabile, insa mai sunt si taburetele 'stabile', care sunt foarte 'simpatice'. Decorul mi-a placut mult, insa atmosfera e prea incarcata pentru gustul meu, pentru ca ard, in diverse locuri, betisoare din acelea aromatizante. Mie mi s-a parut ca mirosul de mi-a intrat in pantaloni e de tamaie; altii au zis ca nu, miroase bine.

Oricum, fetele de la bar sunt foarte simpatice si saritoare, cam depasite de situatie pe alocuri, insa amabile si gata sa gaseasc un locsor pe undeva pentru toata lumea.

Meniul nu stiu sa spun cum e. Eu n-am luat decat un Cosmopolitan si o limonada. Cu curacao; cred ca au o pasiune pentru curacao, cam bizara pentru India. Preturile, cam ca peste tot in centru, unde e oleaca mai rasarit. Si sunt atat de vaga pentru ca nu mai stiu sa va spun nici pretul limonadei, nici al Cosmopolitanului, chit ca nu ma imbatasem! Sa fi fost limonada 9 lei si Cosmo 13...? Tot ce e posibil.

Si am iesit acum doua seri cu prietena mea cea draga. Serile cu ea sunt mereu speciale, desi de data asta tete-a-tete-ul nostru a fost scurt, taiat de un purtator indarjit de cravata, nebautor de cafea, ca si mine (nu degeaba impartim acelasi Fervex).
Eu am ajuns dupa Adina si ea deja avea in fata o cana, nu, mai degraba castronel cu urechi, plin cu Mocha, o cafea buna-buna, in care adaugase caramel si spuma de lapte si... nu mai stiu ce, dar m-a convins sa-mi iau si eu una.
M-am dus cuminte la bar (caci servirea nu se prea face la mese) si m-am foit oleaca, cineva fiind inaintea mea. M-am uitat la sandvisuri – clasicele de acum si la noi triunghiuri cu mozzarella si nu mai stiu ce, sau pannini – si salata ’de vara’ (un soi de greceasca, eu am detectat branza si masline). Ambele mi s-au parut cam scumpe, 13 lei.
Mi-a venit randul sa comand si am vrut si eu o Mocha, am uitat de caramel, dar mi-am adaugat la lista o briosa de ciocolata. Mmmm, foarte buna. Sfaramicioasa si proaspata, cu o crema fina si intensa inuntru.
Mocha, insa, m-a umplut de regrete. Desi nu m-am incumetat la massimo, ca Adina, ci numai la un medio, n-am avut parte de ea, pentru ca am uitat sa spun ca vreau fara cofeina si cea de am luat-o era doldora! Deja ma vedeam facand ochii roata si oftand din greu si obosita inainte de a fi agitata. Am sorbit cateva lingurite si m-am concentrat pe briosa.
Intre timp, mi-a sosit si cravata, care a apreciat Mocha-caramel prin mai multe infiltrari botoase in can-stronul Adinei si mi-a dat ocazia sa incerc si briosa cu gem. Ei bine, luati ciocolata, gemul e artificial si cacaua absenta lasa aluatul un pic banal.
Mesele sunt micute, pentru ca si spatiul e zgarcit, pe axa centrala a Bucurestiului. Dar mie mi-a dat o senzatie de cafea si cafenea prietenoasa. Lumina e usoara, e amabila, nu e alba si terna ca la spital, nici absenta si obositoare ca in Irish kind of places.
A, da, si desi m-am dus sa comand la bar, comanda mi-a fost adusa la masa; si, desi mie mi-a fost adusa, cravatei mele nu :):).
Baia nu stiu cum e, ca nu mi-a dat prin cap sa fac un tur. Am auzit ca e frumos.
Ah, da, Mocha medio si briosa 16,9 lei, parca.
Si asta se intampla la Costa Coffee, vizavi de Pizza Hut Dorobanti, intre ASEul nou si ASEul vechi.

joi, 27 septembrie 2007

Have you ever really hated your job?

Desi Cristi Mungiu a luat un Palme d’Or, inca stam cu sufletul la gura ca se lanseaza un film daca nu neaos, macar cu iz romanesc. Asa am vazut ca a fost premiera unui film britanic, ‘I really hate my job’, regizat de Oliver Parker, cel care a facut acel ‘Othello’ cu Laurence Fishburne si Kenneth Branagh (care mie mi-a placut foarte mult!)

Am auzit printre picaturi, intr-o dupa-amiaza auto-radiofonica de septembrie, vocea Irinei Margaretei Nistor, facand trecerea de la ‘Ratatouille’ la acest film prin tema... ‘sobolanului de restaurant’.

Da, este vorba de un restaurant semi-obscur intr-un oras britanic – am presupus ca e Londra. O tanara lesbiana (ah, cat nu-mi place acest cuvant) – Madonna (Anna Maxwell Martin) –, a carei relatie e pe cale sa se sfarseasca e un fel de ‘sefa de sala’ peste Abi (Neve Campbell), insarcinata cu barul, Alice (Shirley Henderson), bucatar ad-hoc in seara cu pricina si – pararabum!! – Suzie (Alexandra Maria Lara), chelnerita si Rita (Oana Pellea), spalatoare de vase.

Am banuit ca aceste cinci femei are fiecare viata ei separata de barul-restaurant in care lucreaza din lipsa de altceva mai bun si in asteptarea a ceva mai bun. Insa filmul se petrece pe parcursul unei singure seri, in care fiecare dintre ele isi pune aceleasi vesnice probleme ale existentei personale mai mult sau mai putin infundate, dand impresia ca nu vor iesi vreodata de acolo, din micul infern al nervilor, al stresului, al neimplinirii, al asteptarii.

Bucatarul a dezertat si am aflat din spusele Madonnei ca e beat ca un caine, odata ce latra in telefon, in loc sa se scuze ca nu poate ajunge la serviciu. Astfel ca Alice (al carui rol de zi cu zi nu mi-l aduc aminte care e, probabil chelnerita, ca si Suzie a noastra) e desemnata pe loc, in schimbul unui bonus, bucatarul serii. Alice e mica si nesemnificativa, e uratica, are parul negru de tot prins la spate si mi-a dat senzatia ca n-ar fi fost proaspat spalat. Scrie romane depresive si excesiv statice, care-s greu vandabile, ba chiar deloc. E sarcastica, e trista, e incrancenata, isi arde toata seara degetele cu tigaile, scapa tavile cu ingrediente pe jos, isi taie unghiile cu cutitul, pare total depasita de situatie, dar intr-un final se descurca onorabil. Shirley e foarte buna in bucataria care nu e a ei. E sarcastica, e plictisita, e ostila, e distanta, e nepasatoare si – cumva – inspira distanta, prin atitudinea ei. Insa, in acelasi timp, e simpatica! Accidentele ‘bucataresti’ (care mie, uneia, mi-au cam dat fiori), oboseala, episodul de isterie, sfarseala, felul in care trudeste la somoni, paste si tarte importiva vointei ei m-au facut sa o privesc duios. Trudeste in bucatarie atat de convingator, ca n-ai spune ca e numai un rol.

Cea mai simpatica dintre personaje mi-a fost – in ciuda prejudecatilor mele ca e jucat de o americanca – Abi. In seara cu pricina, implineste 30 de ani, dar secretul nu-l stie nimeni. E actrita wannabe, cauta sa gaseasca o rampa de lansare si cum alta solutie sa se intretina nu are, e barmanita, situatia oarecum clasica. E erodata de asteptarea implinirii unei cariere care pare ratata, e roasa de indoieli, de oboseala, e dezorientata si cinica. Mai mult, cu ocazia aniversarii celor 30 de ani, prietenul o paraseste si ii trimite sms-uri s-o convinga ca ’asa e cel mai bine’ (stiti textul: it’s not you, it’s me; nu-l spune, dar parca l-am auzit). Nu are cariera, nu are bani sa-si plateasca biletul de avion transatlantic, i-au taiat lumina si bea in timpul serviciului!
Insa o speranta transpare: Madonna raspunde la telefon si face o rezervare pe numele Danny Huston. Imaginatia lui Abi se aprinde si il asteapta toata seara, dupa ce a implorat-o pe Suzie sa-i cedeze servirea la masa unde va sta the big actor. Asteptarea are note dramatice, Huston se lasa mult asteptat, Abi e roasa de indoieli, e animata de sperante, pentru ca in final sa-i rateze aparitia! Moment generator de criza profunda si Abi se dezbraca in mijlocul restaurantului, taind pofta de mancare a clientilor si reducand bacsisurile la cateva lire.

Madonna vrea sa fie, incearca sa fie elementul stabil al locantei. Se simte obligata sa coordoneze cum trebuie totul, sa fie indatoritoare fata de clienti – le ia comanda asezandu-se in genunchi, sprijinita de muchia mesei –, corecta fata de subalterne si echilibrata, in tot haosul emotional din jur.
Mie mi-a dat impresia unui balon de frustrari reprimate si solutii terapeutice esuate. Relatia ei cu Simona (pe care nu ne-o prezinta) e pe duca si Madonna incearca sa afle de la colegele ei semnficiatia unor cuvinte pe care o intelege prea bine, dar al caror adevar refuza sa-l accepte. Incearca sa aplice solutia caraghioasa, inutila a imbratisarii in momentele explozive din bucatarie, refuzata cu dezgust si distanta de celelate fete. Accepta reprosurile socialiste ale Ritei pe un ton de superioara intelegere, si am fost uimita sa constat ca Rita nu-i tranteste tigaia soioasa in cap, multumindu-se sa profereze lozinci.
Pentru ca la final sa cedeze, transpirata, obosita, nervoasa, neinteleasa, exagerata.

Suzie mi-a parut mie elementul de speranta din toata povestea asta. E ghidusa, nu mi-am dat seama daca e prostuta, daca e sireata, sau daca e, pur si simplu un mecanism defensiv, insa joaca inocenta si i se potriveste. E singura pe care Abi o accepta si-i face destainuiri fara cinisme. Face un curs de arte si fotografiaza momente banale din carciuma lor, care, ‘peliculizate’, subliniaza culoarea, atmosfera, locul si momentul in sine. Eu prefer sa cred ca ea cea care are o sansa. E singura care nu se plange de jobul din bar, imi pare singura care mai are o sansa la a depasi momentul. E un fel de oglinda zambitoare a celorlalte. Problemele, lamentarile, disperarile acestora ii provoaca ridicari naive din sprancene, replici nepotrivite, grimase empatice.

Rita – pararabum! – e insarcinata cu spalatul vaselor si cu pregatirea salatelor in seara cu pricina. E socialista si temperamentala, e sindicalista fara sindicat, e oripilata de sobolani si se pregateste sa se intoarca in tara sud-americana unde o asteapta un iubit de demult, temperamental la randu-i si cam bataus. Dansul prin spatele deznadajduitei, dar stoicei Alice si accentul ei hispanic nedefinit mi-au placut.

Mai e si personajul mut si – poate colectiv – al Sobolanului. Rita e dezgustata, Madonna ingrozita de faima ce-o va aduce localului, Abi cinica, Suzie ii e complice. Sobolanul priveste fara simt si fara parere ce se intampla. Nu traieste, nu simte, nu regreta, nu-si pune probleme de viata si de moarte.

Imi pare rau ca nu mi-am notat diverse idei si pareri pe parcursul filmului. Acum am uitat mult din ce am crezut si simtit vazand filmul.

Per total, desi static si uneori isteric, in statica lui, mie filmul mi-a placut. IMi sunt simpatice femeile astea care au probleme necosmetizate, care nu mi-au vandut o existenta glamour plina de succese si care contine, totusi, probleme vesnice ale femeilor: imperfectiunea fizica (machiajul e foarte natural, cat sa faca fata camerelor de filmat, dar nu sa zeifice tenul imbatranit, sau obosit, sau copilaresc), dilemele, disperarea mocnita si neinteligibila in fata unei relatii care moare, eventualul insucces profesional si personal. Sunt servite in pastila concentrata, pe parcursul a 90 (+ sau –) de minute, uneori surd, alteori exagerat.

Mai trebuia sa spun si de Al Bowly si pasiunea lui Suzie pentru el si de felul in care, la finalul filmului, dupa scena disperata a lui Abi, Danny Huston il intruchipeaza in momentul de final aducand oarecum a reverie... Dar nu mai stiu.

Prietenul meu s-a plictisit, a asteptat ’actiunea’ pe tot parcursul filmului si la final a decretat ca urmatorul film il alege el. Mi-a parut rau ca i-am irosit seara cu un film care nu i-a placut.

E comedie, insa o comedie amara si reala, fara final definit. Iesind din local la finalul serii istovitoare fizic si psihic, se poate intampla orice in viata lor. Eu cred ca Madonna o va implora pe Simona sa ramana impreuna si Simona va accepta plictisita si o va pedepsi apoi pe Madonna; Rita nu se intoarce in America de Sud, Abi nu va accepta rolul in flmul porno si se va lasa de actorie, iar Suzie va ajunge un fotograf de exceptie.

marți, 18 septembrie 2007

Orient denaturat

Acum ceva vreme, cand serile inca fierbeau, cand imi petreceam ziua in stransoarea inutila a jupei de atlaz, cand vajaiau obsedant ventilatoarele, mi-am petrecut doua zile miorlaindu-ma ca-mi pierd seara iarasi intr-o invitatie la exotisme.
Mie invitatiile la masa dupa program, ca si modernele team-buildinguri mi se par tentativa angajatorilor de a-mi acapara si urma de libertate, urma de vointa libera de a face ce vreau eu cu timpul ramas la finalul rapoartelor! Mai cu seama cand programul mi se termina teoretic la 6, practic la 7-8, iar rezervarea e facuta la 8.30, astfel incat sa irosesc inca 30 de minute in fata ecranului supraincins.
Protestul venea si dintr-o prejudecata apriori impotriva a ceea ce nu cunosc prea bine: bucataria si obisnuintele asiatice in materie culinara si de igiena. Nu detaliez aici prejudecata mea, pentru ca poate ajunge subiect de controversa si, Doamne fereste, de avertisment de la solicitatul Consiliu impotriva discriminarii.
Ei bine, prejudecata s-a transformat in aprecierea gustului libanez.
Restaurantul mic, improvizat dupa cum se pare intr-o casa asezata, candva cu gradina, azi transformata in terasa, nu inspira profesionalism si incredere. Servirea mai degraba stangace, praful inerent situarii pe strada Tunari, dezorientarea ’receptiei’, mobilierul alandala, amestecatura intre piese o idee mai elegante si altele ieftine, din plastic, si un sentiment general de ‘adunatura’, de improvizatie. Limonada era dreasa cu ‘sare de lamaie’, pentru a impresiona prin cantitatea de vitamina C (pe care o prefer stoarsa din lamaie, nu din plic), lipiile reci (ei, se pare ca am avut noroc; comesenii nostri nimerisera si in zile fara lipii), confuzia la prepararea frigaruilor de non-pui: ca era berbecut, ca era vita, in mod clar, nu era, ce-a fi fost, foarte tinerel.
Insa salatele si aromele libaneze sunt excelente in caldura mijlocului de august. Nu stiu foarte bine ce-am mancat, in afara de ‘taboule’, pe care l-am retinut – o salata de rosii si alte cele cu foarte mult patrunjel. In rest, diverse combinatii cu vinete, cu fasole, inedite gustului romanesc, desi continand legume neaose.
Frigaruile de pui condimentate proaspat si gustos ne-au afumat conversatiile despre poliglotii romani. Un fum gros, sa-l tai nu cu cutitul, ci cu iataganul, a plutit peste cea de-a doua parte a festinului nostru profesional, inecandu-ne inspiratia.
O domnisoara zambitoare si amabila, un pic neatenta, un pic nesincera, ne-a asigurat cu toata bunavointa ca putem manca lipii pe saturate, s-a speriat ca vrem si factura si ne-a explicat ca nu se poate chema taxi, ‘nu de la noi’...
Ciudat amestec acest local. Ar putea fi placut, inedit, asamblat intr-o casa corecta de altadata, cu terasa presarata printre peri si meri, cu specific oriental, intr-un oras care s-a dezvoltat eminamente oriental. Parerea de rau vine din faptul ca e prost organizat, ca nu-si exploateaza potentialul si firma (se intituleaza ‘Pizzerie La Luna’, sau ceva similar!), ca nu e ingrijit, ca iroseste arome si idei interesante prin gaselnite ieftine si dezamagitoare (vezi sarea de lamaie).
As reveni pentru una dintre salatele delicioase, insa as comanda apa plata imbuteliata, mi-ar placea sa fiu servita de o domnisoara amabila, dar sincera si mai profesionista, m-as asigura de faptul ca niciun client nu va comanda in seara respectiva gratar si as cere o masa departe de praful traficului!

Gourmandises

Gandindu-ma la clatitele crocante care nu vor nici in ruptul capului sa-mi iasa fine si moi ca ale mamei, la salatele de le ingurgitez cumparate din diverse locuri si aspirand eu la a fi gospodina (trebuie sa marturisesc, cel mai bine ma pricep la a calca si a face curat; bucataria inca are 90% secrete pentru mine), cotrobaiam alandala internetul, fara o tinta neaparata.
Asa am dat peste aceasta doamna care-si expune virtual certitudinile culinare: http://adelirose.free.fr/, subliniind ca selectia e optima: 'Les bonnes recettes d'Adelirose'. Recunosc, n-am incercat decat un sos, care a iesit bun si racoritor, pentru un pranz la birou, la o masa supraaglomerata. Restul, cand zilele vor fi mai lungi si weekendurile petrecute in casa :).

vineri, 14 septembrie 2007

Little black dress


Rochia neagra din dreapta imaginii este modelul aproximativ al celei pe care mi-am cumparat-o ieri. Croiala si culoare.
In ultima saptamana am avut ceva bataie de cap, blocata fiind de lipsa actelor, a stampilei si a altor mecanisme care ma ajuta sa traiesc, sa nu mor de foame. Acestea au disparut prin bunavointa unui suflet mai nefericit ca mine, in cautarea unei cariere. Dar asta e o alta poveste.
Ieri, cu usurinta contului alimentat in banca, a pantofilor model oarecum retro si a strazilor generos impanzite de gropi, gropite, noroaie mai mari, mai mici, mai mult sau mai putin temporare, m-am pornit catre a-mi plati factura telefonului care mi-a ramas.
Evident, obligatia indeplinita, mi-am satisfacut si capriciul de a proba diverse si, din aceste diverse, mi-am aruncat in sifonier, aseara, rochia in cauza.
Croiala e asemanatoare imaginii, din pacate dantela, matasea, taftaua, au fost inlocuite cu sarg de fibrele sintetice, dupa cum am constatat ajunsa acasa. Nu-i nimic, o idee din farmecul Audrey Hepburn tot as spune ca imi ramane. Escarpeni pe masura (mi s-a sugerat sa fie rosii...?) si geanta plic, ultraplata.
Aceeasi intersectie Polona cu Stefan cel Mare, pe partea opusa stadionului :).

joi, 6 septembrie 2007

La soie d'antan?

Imi aduc aminte de o rochie a bunicii, din matase neagra, cu boboci galbeni. Nu boboci de rata, ci boboci de flori, nu sti ce flori. Fara maneci, chimono, cum se spunea in copilaria noastra, incheiata cu 'mosi si babe' in fata, stransa pe corp pana-n talie, apoi ampla si generoasa. N-am vazut-o purtand aceasta rochie decat in pozele din tinerete, serioasa si apasata de multimea grijilor unei case 'grele', slaba si zvelta, cu cozile negre si dese curgandu-i pe umeri spre mijloc.
Rochia, insa, zacea uitata prin cuierul copilariei noastre. A fost transformata in doua fustite, pentru mine si Livia, croite simplu, fara amploare.

Astazi, mama si-a facut o esarfa din matasea de acum 50 de ani. A rezistat timpului, neglijata, uitata, imbracata in cele mai felurite timpuri, spalata, calcata, taiata si reasamblata. Bobocii sunt la fel de vii, negrul este la fel de lucios, firul la fel de suplu. E frumoasa, e eleganta, e 'altfel' decat esarfele de alearga zilnic toamna si primavara peste bulevarde, prin metrou, coboara energice din masini si se aseaza la birouri din PAL. Uneori, o fur. Insa uitandu-ma inapoi, nu voi avea niciodata abnegatia si altruismul bunicii mele, crescuta in respectul si grija indiscutabile si mai presus de orice fata de traditie, fata de batrani, fata de familie, fata de cei ce traiesc si muncesc alaturi.

Acum, zambeste cald si alb intre struguri.

miercuri, 5 septembrie 2007

Croissant de Paris

Trecand spre casa pe Eminescu, la numarul 71 se pare ca s-a redeschis Croissant de Paris, cu ispitele caracteristice. N-am intrat, n-am procurat, insa momentul nu e departe.

Si pompierii plang

Duminica seara, la film, pe nepusa masa. Urma oricum o comedie americana cu Adam Sandler (ma tot intrebam, in gand, fara sa stiu nici acum de ce, daca Adinei ii place sau ii displace total persoana), despre care nu stiam nimic, nici macar titlul. My significant other, ca de obicei, fara apetenta pentru detalii, mi-a mormait, iesind pe usa, un ”Va declar sot si sotie, sau... Nu stiu. Hahaha!”

La Mall, fiind mai la indemana. Oricum duminica dupa-amiaza pot fi si Scala, si Studio, si Patria la indemana, nefiind trafic, sunt si locuri de parcare de gasit, dar nu se pot face rezervari, nu au floricele si hot-dog, nici Zara si Polo Garage mai jos. Mie-mi place Studio, imi aduce aminte de ”Fiicele Doctorului March” acum ani buni, mai bine de 10 (desi nu pare, nu-s chiar atat de batrana; la vremea aia, dadeam inca teze si imi zdranganeau acuarelele in ghiozdan in fiecare luni dimineata), cu intriga simpla si emotii frumoase.

Ceea ce nu se poate spune despre ”I now pronounce you Chuck and... Larry”!

Larry – Kevin James – si Chuck – evident, Adam Sandler – sunt pompieri in NY. Larry are o viata linistita, casnica, doi copii pe care ii creste singur, dupa ce nevasta ii murise, cu doi ani in urma. Chuck, dimpotriva, e un burlac zurbagiu, Mister February si se comporta ca atare. O trupa de midinete newyorkeze graviteaza si bazaie languros si zgomotos in jurul sau, gata la a-i indeplini cea mai indoielnica fantezie.

Sigur pe el, pe masculinitatea si irezistibilul pe care le emana, ii este lui Larry prieten de cursa lunga, avand in istoria comuna multe ture in care s-au salvat reciproc de la moarte, sau si-au scos colegii de la ananghie. Once more, cum spune americanul, Larry il salveaza pe Chuck, petrec amandoi cateva zile in spital – prilej pentru Chuck de a face ochi dulci si replici machiste doctoritei ofensate si inaccesibile de salon – si Chuck se simte indatorat pe veci fata de vechiul prieten.

Care nu ezita sa profite de datoria acestuia. In urma mortii sotiei, Larry nu si-a pus la punct problema mostenirii asigurarii sotiei de catre copii (se pare ca si pe ei ii omoara birocratia asta!) si vrea s-o faca. Numai ca e prea tarziu s-o rezolve pe cale legala. Solutia o gaseste intr-o noapte tarzie, intr-un articolas. Ceea ce il propulseaza direct la usa amicului Chuck, cu o propunere indecenta. Acesta – Chuck – oricum traia una din indecentele nopti de burlac, ingramadit de groupies si doctorita focoasa si inaccesibila la spital (se pare ca intre timp se inmuiase).

Propunerea mai mult decat scandalizatoare e, de fapt, o cerere in casatorie: Chuck si Larry ar trebui s-o puna de ceva tip uniune consensuala de pe la noi, ca parteneri gay. Nu stiu cum inselau ei statul american in felul asta; cert e ca trebuie sa se poarte si sa fie gay, ca sa primeasca asigurarea in cauza. Evident, Chuck rezista propunerii eroic, pe parcursul unei dezbateri furtunoase de – sa zicem – 7 minute, dupa care accepta prieteneste.

Si de aici un sir de evenimente “dragute”; Chuck se muta cu tot cu reviste deocheate, papusi gonflabile, metehne de becher in casa lui Larry, care devine disperat sa faca lucrurile sa para credibile, intrucat – SIURPRAIZ!! – statul nu doarme si le trimite pe cap un personaj odios, specialist in fraude si cupluri gay, care le scormone gunoiul si le trage de limba copiii. Risca sa ajunga la puscarie, daca sunt dovediti a frauda.

Apeleaza la o avocata neverosimil de tanara pentru succesul de-l afiseaza – Jessica Biel, nu mi-a placut niciodata – si, evident, holteiul Chuck uita din ce in ce mai des ca trebuie sa fie gay!

Si-uite-asa, pentru a demonstra cat de legati si reali sunt, se casatoresc in Canada (care permite legalizarea relatiilor gay), participa la evenimete sociale gay, unde sunt pozati de presa, ca sa afle tot departamentul de pompieri din Brooklyn, cu tot cu seful lui hemoroidal, de relatia celor doi.

All’s well that ends well, ca doar e facut de americani. Dupa un proces in fata adunarii orasenesti, scapa toti cu fata curata si cu o noapte in arest, in urma santajului cum ca ramane districtul fara bomberos. Si – evident – cu o idila frumoasa, intre Chuck, becherul imblanzit si divina avocata.

Dupa parerea mea, filmul e un cliseu american. Cliseu in ce priveste scenariul si situatiile de le expune. Clisee de le intalnim in film: yuhuuu, nu exista meserie mai glamour si mai importanta si mai dezirabila decat aceea de pompier american (si ma intrebam ce caut eu cu un inginer, cand, iata, ce posibilitati ofera un mic Chuck imblanzit). Solidaritatea americaneasca functioneaza chiar si atunci cand se pune problema penala. Nu conteaza, santajul e penal, frauda e penala, se anuleaza reciproc.

Homosexualii nu-s altfel decat noi numai pentru ca au alte preferinte sexuale, ci si pentru ca sunt un pic nebuni, sariti de pe ax, trilulilu; ca atare, sa-i desconsideram un pic in film, caricaturizandu-i, punandu-le pene de strut peste emotii si paiete peste inteligenta.

O femeie frumoasa nu e frumoasa in sine, ci prin mult marketing si PR aplicat peste machiaj (Jessica Biel; ganditi-va oleaca la ea, in 7th Heaven, va inspira vreun pic de glamour?! Mie nici acum nu-mi inspira, insa se pare ca trebuie, ca e o bucata pe cinste!)

Ce nu mi-a placut in film: evident, cliseele! Care-s mult mai multe decat ce am insirat aici.
Sanii Jesicai Biel, care pretinde ca-s real! Pai si daca-s real, degeaba is, ca nu-s cu nimic iesiti din comun.
Eterna imagine pe care o transmite despre femei si naivitatea lor. Acum, daca stau sa-mi pun o intrebare, naivitate, sau siretenie... Hmmm... Ma refer la momentul in care avocata traznet il face pe “prietena ei, Chuck” (nu v-am spus, dar Chuck era, by default, asumat ca fiind doamna falsei relatii gay) sa-i pipaie sanii, sa vada ca-s real. Evident ca salbaticul Chuck are niste reactii fiziologice mai mult decat graitoare (vizibile, mai bine spus), iar ea nu observa (oare?) nimic.

Ce mi-a placut: copilul gay al lui Larry; baiatul are ambitii artistice si preocupari culinare; colegul hispanic al celor doi, cu dorinta lui de a fi dezirabil pentru gay, desi nu e (cred ca nu-si da seama, inca); inspectorul trimis de stat sa-i verifice; e ticait si mocait si antipatic in sensul DEXului, cu toate atributele (mustata si ochelari, uscat si cu ochisori mici, de pescarus scormonitor); personajul de oficiaza nunta celor doi, un asiatic ciudat, cu o obsesie pentru inel, cerc si atemporalitatea, continuitatea si dainuirea acestuia. Si felul in care spunea ‘partner’ [paa-h-tnaa].

Per total, desi sunt critica si nazuroasa mai sus, filmul e OK, merita vazut pe nepusa masa, intr-o dupa-amiaza de relaxare. Am ras, am cascat ochii si gura, am simtit maretia pompierului american - in ciuda momentelor palpitante, eroice si pline de succes si neprevazut, cred ca filmul transmite, involuntar, prin insasi scenariu si subiect, o ironie foarte fina la adresa breslei pompiericesti. Se autoironizeaza fara intentie, expunand, exagerat, ca orice caricatura, mentalitatea unui sector masculin prin definitie, inteligenta precara si spiritul de turma. Iar asta e reconfortant, anyway.

Oricum o alegere mult mai buna decat o traznaie frantuzeasca de-am cautat-o cu muuulta grija acum doi ani, la Festivalul Filmului Francez (a venit toamna, veni-va si acesta!) si a fost printre cele mai tampite filme vazute de mine ever!