joi, 25 noiembrie 2010

Protest, sau sprijin?

Ce voiam sa zic? Ah, da, am citit pe un blog care-mi place si pe care-l apreciez mult ca au fost voci care au spus ca mamele alea de au facut protestul alaptand au exagerat. Mda, or fi exagerat, nu zic nu. Au exagerat ca au lezat niste priviri, niste idei, niste conceptii, ca s-au expus si ca si-au atras bombaneli de genul "Nebune!" Si au exagerat, avcorz, pentru ca si-au luat copiii si i-au chinuit in public si i-au hranit cu forta cand ei nu voiau (pare-mi-se, un copil alaptat e fericit oricand sa stea la san)

Acuma, eu nu-s dintre ele. Eu fugeam acasa cand simteam ca Tudor vrea sa manance. Mi se parea ca badigardul din parc, adolescentul mofluz cu cainele, antrenorul isteric de fotbal, cainele ceacar si tufisul cu flori galbene se uita chioras la mine ca dau sa manance copilului. Sau o luam la sanatoasa spre masina. Sau, eu stiu, mi-as fi luat cu mine un cort cu montare instant (= apasat pe buton) sa ma bag acolo sa alaptez la adapost. Da' nu eram la adapost, ca venea politia locala si ma salta ca ala nu era loc de campare. Deci, nu. Tre' sa ai proprietate personala sau contract de inchiriere sa alaptezi. Altfel, nu merge, vine badigardul si te usuie. Sau lezezi, hmm, sensibilitatea publica.

Care, desi asa sensibila cum e la hrana instant si natiur, nu e la fel de sensibila la anatomia atent selectionata prin clicuri, ringuri si libertati prin metrouri. N-am vazut pana acum badigard, sau tanara sa interpeleze f'un cetatean in statie la Eroilor ca ziarul de-l foieste are prea multa carne macra expusa!

Ca sa alaptezi, iti treba contract de vanzare-cumparare notarizat, sau de-ala de inchiriere, tre' sa fii cu impozitele la zi si sa ai adeverinta medicala tipizata, 3 exemplare semnate parafate de la medicul de familie si contrasemnate de ala de specialitate.

N-am facut niciodata aprecieri la adresa celor de nu alapteaza. Treaba lor, copilul lor. Tot ce spun e ca un copil alaptat e un copil fericit. Trebuie sa alaptezi ca sa vezi asta. Sorry, altfel nu se vede. O spun din sursa care a si biberonat in primele saptamani de viata ale bebelui, dar acum alapteaza cu drag. Nu-s eu sursa, pe mine m-a ferit propria natura si m-a ajutat sa nu sterilizez biberoane la ore mici. Io numa' scriu baliverne la ore mici.

Dar mi-am luat partea cu alaptatul. Persoane care n-au alaptat, sau au alaptat cat sa fie in trend ("Il si alaptez pana pe la 3 luni, ca cica asa e bine, asa e acum" - persoana la al doilea copil, cu primul deloc alaptat; cel mare are 3 ani jumate, nu 21, cat s-ar crede dupa asa afirmatie) se uita la mine ca la un ozeneu si imi replica siderate: "Da' ce-a fost in capul tau de l-ai alaptat pana la varsta asta??!" Soti de atare persoane: "Hai, bai, ca e prea mult! Pai, tu nu pleci nicaieri fara el? Voi de cand n-ati mai fost amandoi intr-o vacanta?"

Eee, si uite asta ma scoate din pepeni! Frate, eu n-am zis nimanui nimic in relatie cu propriul copil! Fiecare face dupa mintea lui. Si se gasesc mamele astea sa protesteze si sa spuna clar ca mamele, in Ro, sunt dezinformate si prost indrumate si unele sunt ignorante (no offence, da' cand hranesti copilu' cu formula pentru ca "n-am sfarcuri" si avea mameloane exact ca orice alta femeie care nu a mai alaptat, cam cum sunt ale mele dupa 14 luni de alaptat). Si sunt femei care spun ca ele au vrut, dar n-au putut. Si mai departe se isca si conflicte, ca astea de alapteaza cica sunt fanatice si intolerante s.a.m.d.

Bai, fratilor, eu nu sunt catusi de putin intoleranta, n-am judecat pe nimeni, n-am sfatuit, n-am dat cu parul! Da' eu m-am simtit minimum  8 luni judecata ca mai alaptez dupa 6 luni ale copilului! M-am simtit 14 luni intregi netolerata ca as avea de gand sa alaptez in cantina aia de la Ikea, unde - n-asa? - lumea mananca si i se face sila daca vede si-un sugar mancand. Asa ca s-a dus tata lu' copilu' singur sa-mi ia birou si ne-am certat la telefon juma' de zi pe ce sa ia! M-am ascuns 14 luni pe dupa tufisuri, mi-am dorit 14 luni sa ma duc la mall sa-mi iau rochii, am poftit 8 luni la o prajitura nenumita!

Ia uite, io ma gandesc non-stop la sensibilitatile altora, de la a nu le chestiona alegerea de a nu alapta, pana la a le respecta masa din oras, dar mie mi se arunca in fata tot felul de comentarii, iar my fellow-breastfeeders sunt blamate in diverse chipuri, mai ales aia cu "politically incorrect"!

Acuma ma simt, cumva, razbunata! Sunt mame care stand up for their right to feel free to breastfeed! Eu mai fac un cppil peste 1-2 ani, da' tot nu ma voi simti libera, pentru ca am vazut privirile, dar ma incurajeaza si ma consoleaza mamele care spun tuturor c-o fac!

S-au gandit cei ce sunt de parere ca exagreaza ca o fac nu numai "in ciuda", dar si "pentru"? Ca nu e numai o forma de protest, ci una de sprijin? Pentru astea fricoase si conformiste ca mine? Ca ele arata si alora de se tem ca se poate? Ca nu sustin alaptatul impotriva celor ce nu au reusit, ci pentru cele care vor reusi?

S-au gandit ei, oare, ca anti-alaptatul si atitudinea asta de blamare a acestui gest, de a alapta in public, e o forma de misoginism? Sa tinem femeia la cutie cat alapteaza, sa nu ne deranjeze la estetic!

Ca s-or fi adunat acolo pentru ca uneia singure ii era frica sa se duca sa alapteze si si-a chemat prietenele alaturi de ea? S-o sprijine si s-o incurajeze? Ca la noi, omu' cand te vede ca porti chipiu si esti de unul singur, te arata cu degetul ca esti nebun. Daca sunt 2, sunt 2 nebuni. Da' daca-s 100-2-3, nu mai sunt asa nebuni, sunt si ei oameni si poarta chipiu, na! Incep sa creada ca o fi ceva si cu chipiele alea!

Da' de copiii aia de la Lecturi urbane de ce nu se ia nimeni ca exagereaza cu cartile alea? Eu m-as simti agresata sa mi se ofere o carte: adica, ce, am fata de om care n-are o carte-n casa, treba sa vie unu' sa-mi dea mie o carte?! M-as simti agresata sa-i vad dandu-se mari in metrou ca citesc! Da' ce, cititul e un act intim, petrecut intre lector si lectura lui, e un act de discretie, un om bine-crescut n-ar face neam parada din asta! E, uite, io ma simt agresata de aia care citesc demonstrativ!

Bravo, mai, mamelor, care alaptati oriunde! Multumesc, mai, mamelor, intolerante si agresive, ca alaptati pentru mine!

luni, 15 noiembrie 2010

Lupta

Filme proaste cu duiumul pe piata. N-am suficient timp sa citesc despre filme, cand ma duc, le aleg ca si cum as alege cartile dupa coperta: dupa titlu. Si-s proaste, si dezagreabile, nici macar un minim sentiment de relaxare nu-mi dau (cum sa te relaxezi cand, intr-o asa-zisa comedie, un pusti de 7 ani primeste un pumn in stomac de la un adult?? Gluma glumelor, mda. Acum 10-12 ani ma ridicam de la primele "acorduri" false. Am vrut, chiar si de la o piesa de teatru urata si stupida ("Burghezul gentilom" reinterpretat) sa plec, insa mi-a fost frica sa nu ma impiedic in intuneric de mocheta scorojita.

O iesire sambata seara in Centrul Vechi e obositoare si dezamagitoare. Cele maximum 2 strazi jumate amenajate sunt ultra-aglomerate, iar barurile, puburile, terasele etc. sunt o crunta dezamagire: mancare banala spre jenanta (Les Bourgeois, cred ca-i zice), pahare murdare - trei, unul dupa altul, am sfarsit prin a bea din sticla (un pub din asta de se crede Irish, sau, in orice caz, British-like), servire haotica, ametita si ametitoare (o terasa pe str. Teatrului de Comedie). Doua locuri in care mancarea e mai prietenoasa cu stomacul: French Bakery si Bordellos. Dar nici aici pe de-a-ntregul. La FB, chelnerite un pic uimite de ce li se intampla (sa serveasca? sa aduca apa plata la masa? sa aduca doua tacamuri pentru o singura salata?), un pic aeriene (in loc de una, aduce alta), dar unele feluri de mancare sunt bune si intersante (quiche cu pui si legume, quiche cu spanac, salata cu branza albastra. Tarta cu branza absolut banala si cu crema fainoasa, nu mi-a placut.
La Bordellos, oameni un pic intarziati: am ajuns la 2.15 p.m. si ei nu se adunau, ca "Noi deschidem la 2, stiti, ne-ati luat prea repede" Pai, daca deschizi la 2, nu te pregatesti de la 1? sau te pregatesti de la 2, sa deschizi la 3? In schimb, mancarea e foarte buna si un pic mai inedita decat vesnicele supe-creme de rosii/legume/ciuperci care cel mai adesea sunt in meniu, fara sa fie in bucatarie, sau urla a Vegeta. Caprese, bruschete, hummus cu chipsuri home-made, legume teriyaki, cuba libre. Fara desert, ca fusese deja prea multa mancare!

Lipscanii, dincolo de intersecta cu Smardan, sunt o provocare (pe lumina) si o amenintare (pe intuneric): camine de vizitare acoperite partial cu placaj, pavele de dimensiuni variabile imprastiate ici si colo, locuitori ai imobilelor candva mandre si elegante, azi paraginite si decrepite, rozatoare de crescatorie.

Colac peste pupaza, in weekend, singura zona propice promenadei se umple de hand-made, vintage si alte bazaconii de ne iau ochii: corturile itite dinapoia Bancii Nationale bulucesc populatia dornica de plimbare, fie ca aceasta se repede sa caste gura la camee si pisici, fie ca incearca in disperare sa-si faca loc sa treaca mai departe. Cu copil in carucior, poate fi de-a dreptul misiune imposibila.

In fata Acdemiei Militare, un asa-zis targ de produse traditionale, la care se vand de-a valma laneturi, bundite, mere, varza rosie, branze puturoase (nu de mucegai, ci de caldura), pastrama de toate felurile, gemuri in sine si gemuri care umplu gogosile, bere nemteasca, sau ceheasca (sic!). Multimea umbla nauca, haotic, se codeste la taraba cu mici - taraba care afuma toate suflarea, plus cinci cartere imprejur -, se calca pe bombeuri si te priveste inocent cand iti fura un cm din coada si 5 minute din viata.

In ultimele saptamani am stat si am observat cateva situatii. "Tineretul din ziua de azi"... Nu e tineretul, e toata suflarea, tineri si batrani traiesc urat!
"Ce p*** mea nu intelegi, ba, tre' sa-i iau ceva frumos, ca e ziua lu' aia mica" (barbat pe la 27-30 de ani, imbracat decent, nici vorba de baietas de cartier)
"A fost el la mine, esti prost?" adolescent
"Pai, e o nesimitita, m-am abitnut sa nu-i zic in fata, da' e nesimtita, asta e, o nesimitita" (tanara femeie de 30-33 de ani, la telefon)
"Ce faci, frate, in p*** mea, mai vii cu guma aia?" (clientul unei terase in Centrul Vechi, catre amicul trimis, probabil, sa cumpere Orbiti)
(Trebuie sa recunosc, organul genital masculin e vedeta vremilor in care traim)
"Sa-mi bag p*** in mama (!!!), a batut cateaua la aia de-a pus-o pe fuga" (sofer-like la Bricostore Orhideea)
"Deschide usa sa intru! Da-mi un pahar!" (fara "te rog", fara "multumesc" - bunica unei fetite adorabile, catre sotul meu, la o petrecere de botez)
"Sa-mi bag p****, daca tot am iesit, ziceam s-o ardem la un laungi, nu ma duc sa-mi rup oasele pa un scaun, fratei!" (tanar iesit in oras)
Aproape-accident gata sa fie provocat de un domn la 70 de ani, care goneste ca nebunul la volanul unui Fiat Albea. Claxoane peste claxoane pentru ca las oamenii sa traverse pe la coltul strazilor fara trecere de pietoni (ewu asa am invatat acum 25 de ani: in lipsa zebrei, traversezi pe la coltul strazii).

Traim urat, ingrozitor de urat. O iesire care ar trebui sa fie frumoasa, o minte care-si doreste sa se destinda esueaza in organe genitale, invective aruncate absolut in discutie, tonuri grobiene si tomberoane uitate prin ganguri. Si chiar de te straduiesti sa faci abstractie, la un moment dat devine absolut imposibil, plimbarea e o lupta cu tine si cu ceilalti: sa ignori, sa nu te enervezi, sa nu te instristezi, sa iti placa, in ciuda atator mizerii din jur!
Fac saptamanal drumuri la diverse banci sa pun un ban nesemnificativ pentru mine (sperand ca va fi semnficiativ pentru ei) in contul unor loviti de soarta si tarati in mizerie si umilinta de un stat scarbos si dusman, care ar trebui sa-i ajute cu medici, cu spitale, cu bani, macar, sa se duca la Hanovra, sau la Zurich, sa faca operatii!

Sa mai spun ca din iulie astept sa ma mut in casa noua si nu pot din cauza Primariei, a ADPului S6 si a altora de genul...? Viata in tara asta e o lupta, nicicand nu se termina.

Uit cand ma pupa Tudor. Dar Tudor va creste si ce va auzi la tot coltul de strada? In ce lume va trai si pe cine va mai gasi de iubit?

miercuri, 27 octombrie 2010

Abuz cotidian

M-am dus la Plus azi. Cascam gura dupa un bax de apa si aud de undeva, din spate:
"Nesimtito! [...] Te ia mama dracului [...]" (probabil ca nu-mi aduc aminte propozitiile intermediare pentru ca am fost nu socata, socata e un cuvant moale si putin pentru ce am simtit)
Din reflex, m-am uitat in spate: o femeie tanara, tenul oaches de tot, se adresa unei fetite nu mai mare de 11 ani. Am inlemnit si mama si eu, dar nici noi, nici altcineva din magazin (dac-a mai observat altcineva) n-am avut curaj sa intervenim.
Cateva minute mai tarziu, printre rafturi, ma uit la fata: ochelari, un pic de strabism, imbracata cu o jacheta roz, relativ groasa, de toamna tarzie, pantaloni 3/4, sosete si tenisi, care lasau la vedere pielea goala a piciorului pret de vreo palma. Ma uit si la femeie, incaltata cu cizme. Par sa fi stins conflictul: fata impinge de caruciorul umplut cu vreo cateva baxuri de apa (cam ca atunci cand alimentezi o bodega de la coltul strazii), femeia insista s-o lase-n pace, dar pe un ton decent.
"Vroiam sa te ajut", aud in urma lor.
Ma uit si mai mult ma-ntreb decat ma uit.

luni, 25 octombrie 2010

Sila

Nu ma uit la TV, in afara de TLC mostly. Insa cand zappez, nu mai suport s-o vad pe Elena Udrea si sa vad lideri de sindicat care se agita ca sifoanele uitate-n debara! Elena Udrea ma umple de indignare (putin spus) pentru ca a alimentat misoginismul si-asa inflorescent in tara asta! L-a alimentat nu pentru ca e pur si simplu femeie, ci pentru ca e o femeie lipsita de decenta de a sta in biroul ei de om de afaceri, avocat, whatever she is, in loc sa vina sa se urce in pole-positionul unui minister pentru care e nevoie de mai mult de o claie blonda, un picior suplu si un un blog banal pentru a-l mana incolo sau incoace! In conditiile in care in tara asta femeile sunt sistematic mai prost promovate si mai prost platite, in conditiile in care majoritatea covarsitoare considera ca femeile sunt mai prost dotate pentru a conduce, pentru a planifica si coordona, Elena Udrea si Roberta Anastase ajung sa se maimutareasca si sa ruleze 'r'-urile si sa rotunjeasca "sh" cu mare importanta pe la jurnalele de stiri, de dragul de a-si vedea in reluare vitoanele si louboutinii preumblati pe la sedinte de partid!
Ma intrebam eu, asa, ce constiinta sa ai sa nu relizezi ca situatia e penibila, e jenanta fata de femeile care lupta pentru ele si organizatiile lor! De ce ma intreb, nu stiu, pentru ca ele nu au atata constiinta de sine, incat sa numere pana la 5 si sa respire adanc, apoi sa-si vada de trebile la care se pricep mai bine, indiferent care ar fi acelea!

Iar liderii de sindicat sunt niste domni carora le place sa se joace un pic de-a lupii moralisti, in conditiile in care sindicatul este, pentru multi, antecamera politichiei. Agita principii, povesti lacrimogene si invoca cifre uriase si iresponsabile ca sa justifice cotizatiile si expedientele plimbate de colo-colo! 

PS La Realitatea TV e invitata o doamna subofiter SPP care se exprima de-a dreptul jenant in limba romana. 

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Un baietel de 3 ani are nevoie de 2400 de lei pana marti!

Acum 5 minute am inchis usa. Am deschis-o dupa ce m-am uitat lung pe vizor si nu vedeam mare lucru. M-am trezit fata in fata cu un tanr care mi-ar fi putut fi coleg de scoala generala. Imbracat cu un hanorac, cu dintii sparti, probabil, in jocurile copilariei, o privire umila si trista, jenat ca ma deranjeaza, speriat ca i-as fi putut inchide morocanoasa usa. N-am auzit prea bine ce zicea si, jenata la randul meu, l-am rugat sa repete. "Blocul vecin, 150... baietelul nostru... 24 de milioane... operatie pe creier"
Aveam numai mult marunt cu mine (in obsesia mea de a nu supara taximetristii cerandu-le rest) si regret amarnic ca m-am pierdut in asa hal cu firea, auzind ca, pana la varsta asta, copilul a facut deja o operatie, iar acum e necesara inlocuirea dispozitivului prin care se elimina lichidul acumulat la nivelul creierului. Se duc in Germania, iar pana marti le mai trebuie 24 de milioane. Au incercat si la televiziuni, dar "au prea multe cazuri de prezentat, nu ne bagau pana marti". Baietelul a facut de curand 3 ani si in Germania au sansa de a inlocui dispozitivul actual cu unul care creste pe masura ce creste si pacientul, astfel ca nu mai trebuie operatii repetate.

Daca vreunul din cei ce trec accidental pe-aici ma cred pe cuvant ca am vazut un om trist, ingandurat, incercand sa spere, un om tanar si imbatranit, pot dona la Raiffeisen Bank, in contul RO29 RZBR 0000 0600 1155 4220, deschis pe numele Cojocari Georgiana.

Ieri am fost la Fisc, sa mai platesc ceva impozit majorat. Un deputat PD-L se maimutarea mandru la TV cum ca i-a venit 'mnealui ideea de a impozita nuntile, botezurile si chermezele, sa largeasca baza de impozitare. De ce nu si pomenile, ca si acolo se mai duce omu' c-un pachet de orez, de arpacas, de zahar?! Da' redeventele alea din exploatari de resurse naturale (de-alde Videanu) de cand nu s-or mai fi colectat?! Da' tigarile de se vand la greu sub nasul fiscului (oare nu merge nici un functionar de la Fisc cu metroul, nici unul nu-si face piata??)
Sunt sigura ca si oamenii astia or fi avut candva o nunta, un botez. Sa zicem ca primeau 10.000 de euro. Statul roman le-ar fi luat 16%, adica 1600 de euro. Le-ar fi dat inapoi banii astia, sa-si trateze copilul?! Pentru ce platesc eu impozit majorat, daca un copil de langa mine e trimis in Germania pentru operatie, pe banii parintilor lui??!!

Un an si jumatate



Si intoleranta la gluten. Nu degeaba e cel mai mic din curtea scolii si se minuneaza mame, bunici si bone de el: Ia uite, mama, ce mic e bebe si ce merge, cata ambitie are! 
Cand afla ca bebe e cu o luna, doua, trei mai mare decat al lor, sunt uimite, amuzate, magulite si mandre ca bebe e, de fapt, mai mic si ca al lor devine termenul pozitiv al comparatiei, fiind mai mare, mai bine facut si cu hainele la locul lor.

In aproape o luna, ne-au trimis mai intai la RMN, ca avea un nu st' ce la splina si cica sa eliminam cu totul riscul unei tumori (!), apoi am aflat ca are splina marita de la o anemie, apoi ca are anemie din cauza de intoleranta. Mda, am alergat 4 ore sa gasim o clinica sa faca RMN cu anestezie la copil de un an jumate, am ajuns la unii care gata sa ne programeze nu la RMN, ci la tomografie, ca la RMN - chipurile - tre' sa colaboreze, dom'le! Hmm, eu stiam ca taman la CT trebuie colaborare, ca doar am asistat la unul in luna aprilie... N-am facut nici una, nici alta, dr. Diana Stanescu de la Budimex s-a uitat la splina lui cu ecograful si ne-a spus ca n-are nimic, dar, ca sa fim noi siguri, sa-i mai facem inca una, in alta parte. O femeie onesta cu ea si cu noi.

Acuma, ii cumpar fainoase de la Medalim si Ki Life. S-a cam saturat (deja!) de atata regim lactat (fidea de orez cu lapte, mamaliga cu branza si smantana, gris cu lapte etc.) si am zis sa-i fac saratele, preferatele lui. M-a apucat 2 noaptea plimband aluatul ala in maini si nestiind ce sa-i fac. Mi se lipea de palme, nu se tinea adunat neam, imi venea sa-l arunc pe geam si sa ma iau dupa el! In cele din urma, l-am plasat in tava cu o seringa de ornat prajituri, dupa ce l-am inmuiat bine.

Din ianuarie, imi incep si jobul, part-time. Cum or fi ghicit oamenii astia de la birou ce-mi trebuie :D? Undeva pe finalul anului ne si mutam in casa noua, deci numa' buna ocazia de a mai pleca de-acasa fara sa am pe urme intrebarile iscoditoare ale noilor "vecini" :P. Dar nici sa stau tinuita intre peretii aia 9-10 ore pe zi, 5 zile pe saptamana, jumatate (cel putin!) din timp gandindu-ma la chicotelile lui cand voi ajunge acasa. Deci, 3 zile pe saptamana e tocmai ce ne trebuie.

joi, 23 septembrie 2010

Toamne

Mi-aduc aminte cu mare strangere de inima de fiecare inceput de an scolar. Atat de tare ma strangea de inima, incat nu am nici o imagine insorita si calda, toate cele pe care le gasesc sunt innorate, friguroase, cu frunze vestede botite pe caldaram si maini inghetate pe manerul umbrelei. E, desigur, mai mult o imagine de noiembrie decat de septembrie. Si mirosul, aaahh, mirosul de motorina, cu care frecau parchetul, sa alunge fungii si acarienii, ramanea aninat de haine pana haaat! in iunie urmator! Si acum mirosul de combustibil ma propulseaza rapid si inconstient in dupa-amiezele imbatranite inainte de vreme, cu ghiozdanul zdranganind dinapoi. Jur imprejur, atmosfera incetosata de fumul inabusit al frunzelor arse prin gospodarii si parcuri.

Toamna era tot ce putea fi mai urat! Sfarsitul vacantei, bunicii parasiti, debutul temelor si al vremilor friguroase, intalnirea cu niste colegi rautaciosi si increzuti (slava Cerului c-am scapat la un moment dat de ei!), privirile iscoditoare si pe alocuri dusmanoase pe deasupra ochelarilor, odiosul catalog si nesfarsita asteptare a vacantelor! No where to hide!

Toamnele mele au devenit frumoase cand am mai crescut. Prima amintire a unui 15 septembrie neploios, dar innorat si rece e din clasa a 10a, cand m-am dus cu Elena sa ne dam in leaganele din Cismigiu si am constatat (eu, nu ea, ca era, ca si acum, un tar!) cu uimire ca leaganele cele noi nu sunt numai fatoase si lucioase, dar si mult mai mici decat cele vechi: nu-mi mai incapea dosul in ele!

Toamna era si cand m-am indragostit irational si impotriva mea, amor in care mi s-a frant inima si am frant inimi, pentru care din cauza caruia m-am schimbat complet, amor pe care nu l-as repeta, dar pe care mi-l aduc aminte cu melancolie si o ciudata placere masochista. 

Toamnele sunt amintirea unor dimineti lenese si laptoase, in care stateam pe terasa unui hotel, uitandu-ma la Irina cum bea cafeaua si  fumeaza tigara proptita intre degetele cu unghii lungi si frumoase, cum eu n-am avut niciodata. Stiam amandoua ca suntem tinere si puternic constrastante cu imprejurimile septuagenare, stiam ca barbatii din jurul nostru se uita la noi ca motanii dupa mate, dar ne faceam inocente si superioare. Irina-si scutura pletele blonde si lungi cum eu n-am avut toata viata, eu imi ascundeam o suvita dupa ureche si radeam degeaba, pretinzand ca facem conversatie, cand vorbeam platitudini si prostii.

Acum imi place toamna-n piete. Mi-aduc aminte cu tristete de imgramadeala de tarabe si baraci ce-a fost odata piata copilariei mele, unde gogosarii rosii se intindeau pe tarabe ca globuletele-ntr-un pom de iarna. Mere stralucitoare, pere galbene, struguri negri ca gandacii, sau albi si translucizi, gogonele si varza de se pregatesc sa insoteasca Ignatul, toate se amestecau sa iasa din peisaj pana nu le vestejeste bruma.
O taranca imi spunea azi ca stie tot cartierul. Vinde de 20 de ani in piata si-i sunt mai familiari clientii si vizitatorii pietei decat oamenii din satul ei.
Ma gandeam ca si cum m-as fi uitat de dupa o perdea din macrame alb-murdar la acum 20 de ani, cand incepeam clasa a treia, cand dormeam in pat cu Livia si ne prindea cantatul cocosilor tocand povesti si intamplari, cand batranetile celor dragi nu pandeau urate si neinduplecate pe la colturi, cand eram mai saraci si mai ignoranti.

In afara de ani, ce-am castigat in plus…?

miercuri, 25 august 2010

Iluminare

Am aflat de ce nu imi da Electrica aviz: n-a gasit strada cu numarul meu! S-a uitat pe plan, s-a dus locco si s-a ratacit in hatisul unei strazi lungi de 500 m! Degeaba!
Romtelecom, Distrigaz, Radet (care lucreaza cu o harta a Buc din 1968 :-))), Apa Nova, Urban au gasit strada si numarul, Electrica nu! Si mi-a si ratacit dosarul vreo saptamana! Si nici telefoane nu stie sa-mi dea, desi am lasat vreo 3 numere!

Cinste Sectiei Vest, ca stie sa incurce borcanele cum trebuie si sa ma puie pe mine pe drumuri, pe ganduri si pe jaruri!

marți, 24 august 2010

Ice tea and some more kitchen trouble

Eu nu dau banii pe sucuri; nu ca as fi zgarcita (haha, orice as fi, numai mana stransa nu :D), dar m-au fraierit si pe mine povestile alea cu carbogazoasele, grasimile hidrogenate etc.

Ceai mi-e lene sa fac: nu-mi plac ceaiurile inghesuite in pliculete de celuloza, mi-e sila sa arunc resturile de planta si sa spal ibcirul daca fac din celalalt. Asa ca amestec: ceai de afine aromatizat, cu menta de pe la bunica-mea, macese si ce mai gasesc prin dulap intr-un litru si jumatate de apa fierbinte. Il las sa se raceasca decent, il strecor si adaug vreo 2-3 linguri de miere (mierea incalzita la peste 40-50 de grade cica e toxica) si jumatate de lamaie intreaga si le uit prin bucatarie. Cand vin de-afara cu Tudor, var stacana in frigider si ma duc la baie. Dupa ce se culca Tudor, il gasesc pe taica-sau bagat pe jumatate in frigider. Cum nu gaseste nimic de mancare, bea ceaiul meu rece si macar merge fericit la culcare!

 *
*         *

La Bratislava, am mancat acum cativa ani un piept de curcan umplut cu ierburi aromate. Pe vreama aia nu-mi placea salvia, asa ca mi s-a parut ca are gust de mucegai :D.
Zilele trecute mi-am adus aminte de experienta mea slovaca si am combinat-o cu experienta damboviteana a puiului initial cu feta, apoi cu telemea, ca-i mai ieftina, deh :P.

Pieptul de curcan nu-i foarte la indemana de gasit necongelat, iar pieptul de pui e cam fad si uscat, asa ca am luat niste pulpe superioare dezosate si despielitate (bine, ca alea de la Cora aveau si fulgi, e alta poveste). Am mai luat o cutie de branza tip feta, un pachet de busuioc proaspat si unul de rozmarin+salvie (tot de la Cora). Am tocat la  ierburile astea de mi-au iesit cam doua linguri si le-am amestecat cam cu 6 linguri de feta.
Am batut la pulpele alea ca la fasole si am inchesuit peste fiecare dintre ele amestec de branza cu ierburi. Am somoiogit pulpele (nu se poate spune "rulat", ca e prea elegant pentru ce-am facut eu) si le-am fixat cu cate doua scobitori. Le-am depus intr-un vas de Jena stropit cu o parere de ulei din samburi de struguri si am asezat deasupra rondele de rosii. Le-am acoperit si le-am varat la cuptor. Au sfarait ce-au sfarait si la un moment dat pareau gata. Le-am luat capacul si le-am mai lasat sa se rumeneasca putin. Miros delicios si sunt minunat de gustoase!

Acuma ma duc sa gust din ultimul lot de saratele, alea in care, in loc de chimen, am pus rozmarin uscat. Stiu, am innebunit cu ierbile mediteraneene, da' asa o aroma fina si volatila au capatat saratelele...

Si intre timp am mai scris si-un frumos capitol de organizare de proiect, bugetul nu-l stiu, da' ce conteaza!

marți, 17 august 2010

Dansul iubirii ?!

Lucrurile s-au dezvoltat ''maxim'' in domeniul nuntilor in ultimii ani. De unde, la inceput de mileniu (nu mai zic de finalul aluilalt!), te multumeai cu ce semana de la 100 km cu ce ti-ai fi dorit, acuma lumea se intrece in a-si omeni invitatii cu accesorii si petreceri care mai de care mai fistichii. O industrie serioasa si energie cat Pentagonul pun la bataie miresele (uneori si mirii :D), sau, pentru ai cu dare de mana, firmele, sa se ocupe de rochita, sandalute, costumas pentru civila, marturii, asortarea servetului cu cravata sefului de sala, ornarea paharelor mirilor (ei,da! Mie nu mi-a venit sa cred cand am citit ca mirii beau din pahare frumos (?) impodobite, nu d-alea-n rand cu toti nuntasii!), muzica, dans, torturi, costumarea scaunelor si lavaliera mirelui. Inainte sa sar parleazul si sa tai mostenirea ''esciana'' a numelui meu, am intrat pe un forum d-asta specializat. Am intrat si-am iesit repede, ca, pe masura ce citeam, realizam ca nu-s normala si ca nunta mea, fara marturii, asorteuri, funde, baloane, porumbei, masini de epoca va fi un rateu zornaitor in panoplia familiilor.
Anyway, am supravietuit rusinii si, zilele astea, ma uitam la ''genericul'' (un fel de rezumat filmat al unirii celor doi) nuntii unor prieteni. Stand eu cocosata, m-o palit explicatia strepezelii de-o resimt cand vad d-astea: dansul! DANSUL MIRILOR, ala pentru care bietele se crizeaza cel putin juma' de an si-si pierd respiratia 5 minute si pentri care bietii sufera cu stoicism, inghit ocarile c-au intarziat la ora si nu ke pasa si se straduie sa nu le calce condurii argintii alea 5 minute pe care ''Once upon a December'' nu se mai termina!
In vremile noastre, oamenii nu mai danseaza sa se distreze. Da, batzaie din picioare la club, isi tremura membrele si extremitatile trupesti pe ritmuri innebunitor de monotone si cam atat.
Cand ma nasteam eu, mergeau - inca - la ceaiuri dansante, unde, pe langa boogie, mai bagau si-un vals, si-un tango d-ala fara fite argentiniene, si-un brau, si-o vartelnita. La nunta mea, mama+tata si matusi-mea+varu-sau s-au lansat intr-un vals sincron de nu i-as fi egalat nici daca m-ar fi antrenat Mihai Petre de da note la Protv 5 ani!
Si aici nu pricep eu: ce rost are valsul ala scremut, executat patratos si sincopat, cu ochiurile lalai de se vad buzele cum numara si pasii cum nu le-asculta, de se aude pliciul corector si mustrator al manusii de satin pe umarul cocosat de 1-2-3 si iar asa? In loc sa ofere spectacolul unui dans al lui ''rupem pingelele si nimicim podelele'',un dans care sa strige bucuria, care sa-i starneasca pe ai de stau la ''mezelic'' pe ringul de dans, ''valsul miresei'' mie imi pare o cazna fortata si stresanta pentru miri!
Am fost la nunti la care mirele a gresit de 3 ori debutul si de 3 ori au reluat (c'mon, nici la serbarea de an de la gradi nu se reia cand gresim!). Sau la care auzeam cum mireasa repeta resemnata ''spre drepata, spre dreapta, da-mi drumul la mana, du-te-n lateral'', sau la care mirele ar fi facut fata, daca n-ar fi avut rochia poale s.a.m.d.
Ny mai spun ca nu mai vrea nimeni sa-i cante Strauss valsuri, desi, pare-mi-se, el este VALSUL. Nooo, am apreciat ca fiind mult mai original (:D) sa aud la 3 nunti la rand asta cu decembrie si Anastasia.
Am fost si la nunti unde mirii au dansat cum si ce s-au priceput si, chiar daca au economisit la partea organizatorica, taind coregraful, au fost naturali si relaxati, n-au stat batosi sa nu grseasca pasii. Sau la nunti cu coregrafie, la care mirele a dansat atat de haotic, incat a fost el in sine un spectacol. Iar sotiei lui atat de drag i-a fost, ca, in loc sa-l atentioneze discret s-auda si cainii-n Giurgiu, a ras din toata inima si l-a iubit!
Dar sentimentul general, din pacate, e acest vals robotic, fortat, artificial si scremut de se chinuie tinerii pana mai ieri ''to be'' sa-l inchege mai repede, sa scape nevatamati!
Energie demna de o cauza mai buna in noaptea aia, zau!

Science fiction cu avize

Acum 3 saptamani, depuneam o documentatie la Enel, sa-mi elibereze un aviz cum ca am voie sa sap 2 m sa ma bransez la gaze. Cu 3 luni inainte, acelasi Enel imi daduse voie si imi desenase in consecinta un plan sa ma bransez si la reteaua lui.
Azi, dupa ce trecuse timpul de asteptat si inca ceva peste de mi-l anuntasera, sun la pomposul ''Call center comercial''. Dupa ce ma anunta robotul-duduie ca sunt inregistrata, ca sa apas 1, 2, 3... in functie de ce-mi doresc a afla, dupa ce ma anunta ca toti operatorii sunt la tigara si n-au timp de prostiile mele, dupa ce-mi pune sa cante acelasi refren de vreo 168 de ori (timp in care telefonul meu era pe speaker si eu imi vedeam de ale mele cu succes, reusind sa termin mancarea si jumatate din capitolul la care scriam), imi raspunde un tanar voios. Yeeeyyy, exista si componenta umana!!
''Buna ziua - eu -, as vrea sa stiu dac-a iesit un aviz, pentru care am depus blablabla''
''Mda, vad aici ca informatiile depuse nu-s complete'' - el.
''Si ce lipseste?''
''Nu stiu sa va spun, mergeti Dvs la centrul comercial unde ati depus, spUneti-le ca ati vorbit la Call centerul comercial etc.''
(scoasa un pic de pe sine) ''Bine, bine, dar nu-mi piteti spune CE lipseste, sa stiu cu ce ma duc, sa nu ma duc degeaba, ca stim cat de bine stam la carat acte cu roaba!''
''Aa, nu, n-am cum sa va spun, atat apare in sistem''
''Dati-mi nr de telefon de la centrul ala unde am depus, sa vorbesc sa-mi spuna ei''
''N-am decat un numae de la Casierie, nu va pot ajuta''
''???!!! Si sa ma duc pana acolo degeaba, NUMAI ca sa aflu ce lipseste?? Nu-i mai logic sa sun, sa ma duc pregatita?''
''ba da, dar nu va pot ajuta, imi pare rau''
''Pe site sunt numerele de la Centrele astea?''
''Nu, si pe site sunt tot cele de la casierie''
''!?!!!!!!!!!! Imi faceti in ciuda, sau ce? Nu credeti c-ar fi o idee buna sa puteti firniza nr astea?''
''Ba da, dar nu am cum''
''Nu, dom'le, ideea e sa dai mai departe sugestia mea, sa puneti pe siteul ala numere la care sa raspunda si personal tehnic!''
''Da, sigur ca da. Cu ce va mai pot...''
Clanc! Am dat cu telefonul de masina de spalat.
Si asa ma iau si ma duc pana la Centrul ala nenorocit, noroc ca e aproape.
Intru-n biroul cu tencuiala cazuta, plin de muste/tantari si, probabil, gandaci, caci cele doua functionare mai ardeau cate un dosar prin varii parti ale biroului, scoteau cate-un chiuit si se priveau cu subinteles.
''Fiti amabila, am o problema c-un aviz'', adresat peretilor. Kafkian, nu ma baga nimeni in seama. In sfarsit, una dintre cele doua, durdulie, cu ochii conturati si codati complice cu dermatograf albastru intens, cu parul scurt permanent (!!!) - chestie care-o facea cu vreo 16 ani mai in varsta - ma intrraba ce-as vrea (''O rezidenta permanenta-n Insulele Canare!''). Ii spun care-i baiul, imi cere numere si date, intra-n sistem, repeta de vreo 3 ori, intrebator, numele solicitantului si adresa amplasamentului, se apuca sa caute intr-un maldar de dosare, cauta, iese din birou, iar cauta, cauta, permanentul se mira din ce in ce, se pune iar in fata pepinierei de insecte si-mi spune, bosumflata, ca nu e dosaru'! Nu e nici la Silviu - care mi-l receptionase -, se consulta cu colega, cica sa intre pe ''istoric'', ofteaza trist si nedreptatit, cauta colega la istoric, dar nu gaseste nimic altceva decat aceeaai mentiune nefasta, ''informatii suplimentare''.
''Ce informatii?'', zic
''Nu stiu!'', imi raspunde abrupt si rugator. ''Inseamna ca dosarul e la centru - plin de centre, Enelu-asta, care mai de care mai explicite - si n-a ajuns inca la noi cu rezolutia, ce lipseste, dac-o fi vreun act expirat... Nu stiu!''
Ma ia oleac' de ameteala 'telectuala. ''Ca sa inteleg: colegii Dvs au nevoie de informatii suplimentare, dar nu spun clar care! In loc sa va trimita un mail, sa dea un telefon, sa scrie colo, in sistem, ce info le treba, va trimit dosarul inapoi, il completati si-l dati iar la centru!''
''Da!'' Fericita ca intelesesem? Obidita de ilustrarea verbala a eficientei sistemului?
''Bun, dati-mi un numar de telefon, sa sun sa alfu despre ce e vorba''
(framantand mobilu' dual sim intre degete) ''Mhmm, n-avem, n-avem numar sa sunati, adica... Flori, unde sa sune...?''
''N-are unde, nu e telefon aici'', si face un gest demonstrativ catre pereti.
''Cred ca nu ne-am inteles: n u p o t v e n i z i d e z i s a m a i n t e r e s e z d a c a a s o s i t d o s a r u l s i c e a c t e l i p s e s c !! P r e f e r s a a f l u t e l e f o n i c, m i-e m a i u s o r a s a''
''Aaa, pai nu! Ca va sunam noi cand vine, va spunem ce sa aduceti, ce mai trebuie...''
''Cum ma sunati, daca nu aveti telefon...?''
''Dam prin colegii din fata, ei se ocupa!''

N-am mai avut logica, rabdare, simt al absurdului, sa mai continui nebunia. Tencuiala cadea, mustele ma bazaiau precum Drosophila la otet, deja simteam impuind in poseta ceva umblatori.
Stiu, voi trai vesnica drama feminina: nu va suna!! Dar, voi trece peste printzipuri, demnitate si orgoliu si-l voi cauta eu pe aviz. Eu il vreau!!

duminică, 8 august 2010

Mame...?!

Din pacate, am inceput sa-l intarc pe Tudor. De cateva luni, palma mainii drepte mi-e amortita si anchilozata. Cand vine vorba de miscari de finete, sunt doua maini stangi: dreapta nu simte, stanga nu poate (textul asta il scriu si apoi il corectez de 3 ori, din cauza greselilor de le face dreapta pe tastatura!). Dupa tratamente usoare fara rezultat, dupa ce testele mi-au aratat ca si reactivitatea reflexelor la stimuli scade, dupa nu mai stiu cate indicatii ale neurologului, am zis sa-l iau si pe al care nu-mi da voie sa alaptez.
La asta se adauga si alte constrangeri circumstantiale, printre care faptul ca el se distreaza muscandu-ma...
El a reactionat neasteptat de bine si de firesc. O zi s-a smiorcait un pic, apoi s-a uitat lung, apoi a uitat si a inceput sa bea lapte din cutie din mana mea!
Mie mi-a fost greu, cam ca renuntarea la o dependenta, cu conotatiue poxitiva, sa zic asa. Mi se parea ca nu mai vrea sa ma ia de mana, ca nu ma mai baga-n seama, ca e suparat pe mine, voiam sa-l iau sa-l pun inapoi la san, seara cand adoarme fara mine, tot intunericul noptii se cuibareste-n sufletul meu... Nu pot descrie amalgamul de intrebari, sentimente de frustrare si vinovatie.

Cum eram cam lipiti unul de altul, ma vad cunoscutii fara el si ma intreaba ce se intampla. Eu nu dau detalii, insa my significant other nu se poate abtine sa nu spuna de ce nu e Tudor cu noi. La aflarea motivului, evident, intalnesc si reactii de genul:
"Ceeeaaa??? L-ai alaptat pana acum?? De ceee?? N-as alapta pana la varsta astaaa..."
Acuma, eu nu mi-as permite veci amin sa pun atare intrebari unei persoane, asupra unei decizii absolut personale si adanc intime. E problema fiecareia ce decide sa faca pentru copilul si cu copilul ei. Intrebarea cea mai vehementa vine din partea unei mame care, aparent, e o fata cu capul pe umeri: in jur de 30, plimbata, instruita etc. Insa pentru mine, ea si sotul ei, desi amici de lunga durata, sunt o continua dezamagire pentru mine. Primul copil are sute de jucarii, la 3 ani are ce alti copii nu au o viata intreaga, locuiesc intr-o casa ce frizeaza imensul, il sarbatoresc pe copil cu tort si invitati si petreceri pline de de toate.
Ea a  avut doua sarcini grele, cu contractii premature si stat in pat la ambii copii. Pe primul nu l-a alaptat deloc, pe cel de-al doilea, un pisoi incredibil de mic de o luna jumate, il alapteaza+completare. La primul s-a intors la birou la 5 luni ale copilului, pentru ca se plictisea acasa, nu mai putea. La 3 luni ale copilului pleca in Bahamas cu sotul, pentru 14 zile ("Stii ce bine face la moral, dupa atata stat in casa?? Lasati-l, frate, si duceti-va si voi pe undeva, ca copilul creste si fara voi!" - tatal copilului).
Ne-am dus in vizita la ei cu Tudor, de un an si doua luni, meniul fiind, evident, gratar. Nu se gandise nimeni ca dintii incipienti ai lui Tudor nu pot rupe fibrele musculare, fie ele si de pui, insa mama imi oferea cu generozitate... cremwursti. "Sunt de pui! D. mananca mereu, ii plac" (D. avand atunci 3 ani fara 3 luni). Am tacut, n-am zis nimic. Mi-a oferit si Danonino, si d-ala mananca D.
La ziua lui D., D si alti copii mai mici/mai mari c-un an decat el (deci 2-4 ani) erau serviti cu lejeritate cu mici si carnati pe gratar si mancau portii zdravene, ajutandu-se de lingura si manute, tort de ciocolata. Bun tort, cu blat fin si insiropat, glazurat cu nuci caramelizate!!
D. e uneori agresiv. Nu da jucariile, ii impinge pe alti copii, e un pic incapatanat. Dar e un copil blond, adorabil, peltic si tare simpatic: "Tu nu stii sa te plimbi cu asta. Da-te la o palte, eu stiu, ca sunt balbat" La ziua lui, s-a pomenit aruncand cu nisip in alt copilas. Urat, da, si periculos. Dar asta justifica faptul ca mama l-a zgalatait zdravan, a mimat trasul de urechiusa si o palma peste fundulet, totul insotit de chiraieli "De ce? De ce? Nu ti-e rusine? N-o sa mai vina niciodata copiii pe la tine?"
Iar bunica paterna, de colo: "Aaa, pai si eu il mai altoiesc si-l pedepsesc uneori mai dihai decat C (mama)" Replica la care eu asteptam reactii din partea pariintilor, indignare etc. Eu eram singura indignata.

Si cu toate cele de mai sus, eu nu mi-am permis decat sa spun ca noi nu suntem deloc adeptii mezelurilor ("Ei, da, nici noi nu prea..., asa, cand n-avem altceva la indemana), ca nu ne trebuie portie de tort pentru acasa (Tudor nu era cu noi) si sa intreb daca nu le e greu/mila (as fi zis "nu vi se usuca si mana, dupa sufletu-va uscat?") sa il certe asa pe D. "Eee, ti-e mila, cum sa nu-ti fie, da' tre' sa invete!" "Si... nu credeti ca poate invata si altfel?" "Am incercat, sa stii, da' intreab-o pe mama - bunica copilului - daca intelege de vorba buna! Noi nu prea stam mult cu el, da' ea stie si cand stam si noi, tot ne pune rabdarea la incercare")
Am mai stat jumatate de ora si am plecat catraniti acasa...

Si aceasta mama face ochii mari, mai s-o ia cu lesin, cand afla ca Tudor e intarcat abia la 16 luni... Nu ma mira ca nu priccepe. Nu pentru ca n-a alaptat decat o luna jumatate (si aia cu completare) in trei ani de cand are copii, ci pentru ca habar n-are de ce a facut copiii aia.

luni, 2 august 2010

Psihoza

Experienta care frizeaza psihoza: traiul la bloc.

Copilul meu e la mama. Eu ii fac de mancare, multe legume, multe seminte, multa mizerie care trebuie curatata. Cu apa. Ardeii copti ma frig la degete si trebuie scaldati, ca sa ii depilez. In apa. Pentru ca sunt 40 de grade in aer, mancarea trebuie racita. In apa.
La robinetul din bucatarie NU CURGE APA!! Nici rece, nici calda, nici picaturi, nici bolboroseli. Apa e-n concediu. Sau in greva, sau e taiata.
La baie, nici atat. Datorita fostului administrator de bloc, am centrala: el a furat banii platiti luna de luna de locatarii blocului, n-a platit utilitatile, RADET s-a suparat si nu ne-a mai dat apa calda pe gratis, a venit copilul, trebuia sa-i fac baie si cald in caasa, am pus centrala. Care centrala circula apa rece venita prin robinetul/sursa de la... BUCATARIE! Unde nu e apa.

Probabil ca are vreunul belele-n casa, probabil ca ii inoata televizorul, cu soacra calare pe el, in jurul lustrei, insa pe mine lipsa apei calde la 40 de grade in aer si vreo 200 la mine-n bucatarie ma face sa-mi doresc sa decolez intr-o lume paralela. Faptul ca imi spal singura palierul de 3 ori pe saptamana, ca dau in galbinare de cate ori ies pe casa scarii, faptul ca lunar se infunda ghena, faptul ca , ca si ca!!! Faptul ca, desi debransata de la RADET, am platit toooaaata iarna si RADET, si gaze, si electricitate pentru centrala, pentru ca administratia nu s-a sinchisit sa anunte firma aia de-mi tropaia lunar prin casa sa citeasca repartitoarele... Si tooot asa!!!

Mda, fostul administrator si-a facut o casa pe undeva prin jurul Bucurestilor, i-a luat fi-sii o masina si jura pe ochiul lui de sticla ca e de buna-credinta si va plati esalonat paguba, din pensia lui de pensionar anticipat pe caz de boala. Instanta-l crede, ca na, de buna-credinta a furat omu' banii, n-avea cu ce-si face casa, poti sa-l condamni ca vroia sa plece de la bloc? Uite ce scarbe se intampla la bloc.

Ma duc sa ma uit prin casa, poate-a ajuns la mine inundatia...

joi, 3 iunie 2010

Sangria

Vine vremea fructelor. Eu-s nebuna dupa cirese. Imi plac rosul capsunilor, dulceata de visine si nu cred ca exista pe lume ceva mai bun decat clatitele umplute cu gem de caise cu miez de samburi.


Asta-iarna mi-era dor de fructe, de vara si de Spania. Pe usa de la intrare, am un magnet sub care var diverse hartii pe care treb' sa le iau cu mine cand ies, sa-mi saie-n ochi sa nu le uit. Pe magnet se lafaie un taur negru si vesel, c-o carafa de sangria in... mana? Copita? Si, generos, impartaseste reteta c-o femeie fara somn si fara treaba.
Si, cum Tudor dormea, mi-am zis sa incerc. 
La un litru de vin rosu (tinto, hac! cum zice taurul, sau magnetul), se pun 5 linguri de zahar (eu pun brut si pun o tara mai mult, pentru ca are capacitate edulcoranta mai mica decat cel rafinat si la sangria nu prea merge sa nu fie dulce), zeama de la o portocala, rondele de lamaie si bucati de piersica. Eu am facut cam 250 ml, am avut vin rosu sec, am pus toata zeama de la o portocala, 2 linguri de zahar brut, o jumatate de lamaie rondele, jumatate de mar bucatele si tot jumatate de para bucatele, ca n-am avut piersica. Dupa vreo doua ore la frigider, era numa' buna (magnetul, hac! zice "servir bien frio"). 
E, acum, ca vad ca scoasera capul si nectarinele si piersicile, mai astept finalul lunii, sa iasa ale noastre-nainte si atac iarasi.
Merge f bine cu pricomigdale: 6 albusuri de ou, 300 g zahar (eu am pus tot brut, mai putin decat reteta, mi separea prea mult), 200 g nuca macinata, 30 g (aprox. o lingura) de faina, 1/2 lingurita praf de copt (data viitoare as incerca mai mult, parca au iesit cam dense), 10 picaturi esenta de migdale, zahar pudra vanilat, pt ornat. Am amestecat zaharul cu nuca macinata, am adaugat albusurile nebatute, am pus pe foc sa se incalzeasca, pana s-a incalzit putin mai tare. Am dat jos de pe foc, am adaugat faina, praful de copt si esenta de migdale, am pus in tava (se pune cu cornet, eu am pus cu lingurita, de unde forma dubioasa :P) si am dat la copt. As spune ca trebuie sa fie mai degraba micute si nu inalte, ca nu prea au de unde sa creasca si eventual nu se coc inauntru. Reteta zice "la foc potrivit", eu nu prea mai stiu la ce fel de foc am copt (d'oh!). Se pudreaza cu zaharul vanilat, se mananca.


Partea neplacuta e ca tot dai cu pricomigdale si mai merge si-o gura de sangria si tot asa, pan' se facura 3 noaptea pe ceas si 3 pricomigdale-n tava...

duminică, 25 aprilie 2010

Un an intreg

Eu sunt femeie, da' ma voi barbat (lumea mea misogina)

M-am casatorit si am luat numele de familie al sotului meu. Mama e profund religioasa si i se pare absolut firesc felul in care femeile sunt privite in biserica drept un fel de enoriasi de pe randul din spate. Tata crede ca egalitatea intre femei si barbati e deplina in zilele pe care le traim. Sotul meu spune 'Voi, femeile, ...', ca si cum "noi, femeile", suntem altceva decat "ei, barbatii". Un prieten recunoaste pe facebook: 'eu sunt foarte misogin'.



Mihaela Miroiu sustine, de fiecare data cand are ocazia, ca Romania e un imens si pervers val de misoginism. Nu numai barbatii, dar mai ales femeile adopta, intretin si alimenteaza cultura profund misogina, prin educatia pe care o dau copiilor. Eu as adauga ca si prin atitudinea pe care o au fata de trasaturi de caracter considerate, pe nedrept, exclusiv, sau preponderent feminine (barfa, invidia, istericalele).


Doamna Miroiu are dreptate. Dincolo de modelele familiale, comunitare, sociale, sunt gesturile si discutiile de zi cu zi, de cafele matinale si discutii internaute. Femei altfel inteligente, sigure pe ele, independente (blabla, orice, numa' ingramadite nu) se reped sa se batoseasca si sa se dezica de tagma soferitelor, de-un paregzampla, cum ca ele nu conduc sub nici o forma, sau culoare, 'ca o femeie' si ca sunt oricand gata sa dea clasa unui barbat la volan la o liniuta.


Pare-se, femeile sunt un fel de aiurite, naive, neatente, zburatacite cocotate-n spatele volanului, gata de cele mai abracadabrante si aiuritoare figuri automobilistice; sutimi intregi de secunda intarziate la semafor, rujat pe rosu, bezele-n telefon, priviri pierdute, volan scapat in lucerna. Graaavissim!


DAAAR, 'eu conduc ca un barbat'. Adica, trag eu concluzia, plina de tupeu, cauti sa te vari 'la pomana', sau 'la santaj' pe banda celui din stanga, injurand cu spume verzi, nervos, mizand pe viteza de reactie si instinctul de conservare si teama colegului de sosea. Hmmm, frumos si sigur, mai ales! Curat soferistic!


Am lucrat cu reprezentanti ai catorva natii europene si americane: francezi, englezi, belgieni, suedezi, nemti, canadieni si americani. De fiecare data, s-a ajuns, in discutiile noastre, la traficul nebun al Bucurestilor. O data, unul sa fi facut vreo remarca la adresa femeilor la vlan in Bucuresti! Nici vorba! N-am auzit, in egala masura, nici remarci dezaprobatoare la adresa conationalelor lor la volan. Oamenii astia le vad soferi, nici femei, nici barbati! Soferi, conduc masini, sunt soferi!


Nu pricep de ce in Romania femeile la volan is mai tembele decat barbatii. Ca nu alearga? Ca sunt mai prudente? Dar asta nu le face catastrofe, dimpotriva.


Daca gogoasa cu genele alea masculine 'separate' in timpi milenari pt vanatoare si bring the bacon home de cele feminine pt crescut copii si pregatit baconu' o inghit, asta cu volanul nu. Pentru ca sofatul e o activitate prea recenta ca sa se fi selectat natural genele. Mai degraba, ele s-au selectat cultural, prin aplicarea unor prejudecati interiorizate de ambele parti, dar si prin pastrarea femeii la loc sigur, sub obroc. Si asa au ajuns barbatii sa se creada regii soselelor si femeile sa se autolimiteze la volan.


Mai grav si mai urat mi se pare cand femeile arata cu degetul alte femei. Si nu o femeie, sau niste femei anume, ci la gramada, 'toate femeile', care sunt mai slab dotate pentru lucrul cu covrigul. Si, mai mult, nu numai ca generalizeaza cand arata cu degetul, ba se si delimiteaza de 'femei', la modul general, alea care conduc de ti-e si rusine ca impartasesti aceleasi caracteristici cu ele!


Ma intreb eu, asa, de unde atatea femei la volan, daca toate conduc barbateste, cu tigara-n dejt si injuratura-n coltu' gurii? Si de unde atatea care sunt catastrofe, de-s atatea care conduc atat de bine?!

Eu, una, recunosc. Sunt femeie la volan si am, destul de des, si un copil in spate. Si, cand nu-l am, ma gandesc mereu ca e important pentru el sa aiba mama, o mama in care sa vada un model. Si asta ma face sa nu trec pe rosu, sa nu imi exersez prostul-simt (claxonand in draci, depasind coloana la semafor, injurand in stanga si-n dreapta, dand dovada de fiecare data cand am ocazia de intoleranta masiva si agresiva, lamentandu-ma ca, vai, ce proaste-s altele, ce desteapta mi-s eu), trasatura care nu cred ca apartine exclusiv barbatilor, sau femeilor.
Imi pare rau, insa, ca femeile se arata cu degetul unele pe altele, de parca nu-s suficient aratate de altii, ca "personaje" in glume sarcastice de doi lei-jumate, asa.

miercuri, 7 aprilie 2010

Stie tot

Tudor doarme cu mine-n pat. La 1 an, inca e alaptat. Sunt o mama care se misca mai greu cu el, pentru ca rareori programul tatalui coincide cu programul nostru. In general, il car cu taxiul pe unde apuc. Mama mea nu il poate ridica in brate, asa ca, daca ii plasez pe bancheta din spate, manevre de pus/luat din scaunul lui le fac dupa ce trag masina pe dreapta si ma extrag de la volan.
And so on.
Toate astea intalnesc o gramada de comentarii la cei care ma cunosc direct, sau din auzite. Comentarii pe care le aud, sau imi sunt povestite. Oameni care nu au copii sunt de parere ca si ca si ca. Ei stiu cum inveti un copil sa doarma in patut, sa stea in tarc cat faci tu baie cu spume, cum sa doarma si sa manance la aceleasi ore si cum sa te astepte linistit sa te trezesti la 10. Cum sa iesi cu el in locuri pt celibatari, sau oameni fara copii, cum sa tii cu o mana copilul si cu alta sa impingi caruciorul la supermarket, incarcat cu 3 baxuri de apa plata si sa ajungi si acasa, cum sa gasesti taxi in plina greva RATB. Si, mai dihai, cum sa aleg un super-tata pentru copil, sa se plieze cu totul si cu totul pe dorintele mele si sa stiu dinainte cum va fi viitorul meu alaturi de el.
Eu nu stiu, am ratat cursurile astea. N-am reusit sa il invat in patut cand stateam la mama din motive de lipsa de apa calda si nu aveam patut. Nu mi-a dat prin cap sa incropesc unul dintr-o anvelopa mai veche d-a lu' tata, vatuita cu plapuma aia tocita de sariturile mele si-ale matusi-sii si-am ratat ocazia sa-l fac independent. N-am reusit nici sa-i ordon ca, de la 6 luni fix sa treaca in totalitate pe mancare solida si sa lase-n ma-sa alaptatul. Nu reusesc nici sa ma justific fata de sotiile prietenilor sotului meu care nu pricep la ce-i mai trebuie alaptat. Practic, nici eu nu pricep mai mult decat ca-l face fericit. Teoretic, cica face bine la sanatate, dar fetele astea, insarcinate cu al doilea copil crec-au lipsit la lectia cu fericirea si sanatatea. Sau am lipsit eu la aia cu mamele...?
Nici sa-l educ cum trebuie nu-mi iese. Daca iesim pe undeva, nu trec 5 minute de stat pe ratan si incepe sa se plictiseasca. Fie se arunca-n cap, fie se zvarcoleste sa se dea jos. Ceea ce e mai mult decat ciudat, odata ce el nu merge ca lumea-n picioare; unde-o fi vrand sa se duca? Mai aiurea e tre' sa stam si afara, ca nu-i place fumul de tigara, face nazuri cu plamanii.
Nu reusesc nici sa il las sa planga pana tace, ca asa se obisnuieste sa stea singur. Eu, una, urasc sa stau singura. Se vede treaba ca n-a avut cine sa ma invete sa stau singura cum trebuie, ca de stat, am stat singura, da' tot nu m-am invatat minte! Si parca nu-s chiar atat de curioasa sa aflu exact cat plange pana sa se opreasca.
Si-l iau si-n brate, in ciuda scoliozei nerusinate ce mi s-a aciuia in spinare (e drept ca nu mi-e chiar atat greu, vezi paragraful urmator). L-am dus mai mult in brate decat in carucior, ca iarna asta a fost multa zapada si noi n-avem carucior 4x4. Cred ca l-am invatat in brate, ca uite, a facut un an si nu umbla singur 200 m legati.
Am picat si testul obrajilor-stand-sa-plezneasca si al staturii impresionante. Tudor a ajuns cu chiu, cu vai la ametitoarea greutate de 8 kilograme si inaltime ce variaza, in functie de medic si ruleta, intre 70 si 73 de cm. Se observa cu ochiul liber ca e pipernicit si vecinii care vand piese auto si ucid animale salbatice-n timpul liber, dar sunt antrenati profesionist in meseria de tata-de-la-distanta-care-mai-bine-sta-la-tejghea-decat-in-parc-cu-fi-su mi-o amintesc de fiecare data cand uit.

E uimitor cum oamenii fara copii, sau cu copii pe care-i vad in weekend si cand dorm reusesc mult mai bine decat mine, sau decat noi, astia cu copii. O fi vreo zona a creierului responsabila de reusita cu copilul, zona care, odata ce ai copilul, se atrofiaza brusc si paradoxal si te impiedica sa fii un parinte realizat cu copil reusit...? Sora-mea n-are zona asta. Se lupta cu astia de stiu, sa le spuna ca nu e asa cum stiu ei, dar ei stiu mai bine decat ea, care, din cand in cand, mai sta cu Tudor si-l vede ca umple pe bune scutece cu resturile de mancare digerata (nu ca-n filmele alea "Uite cine vorbeste"), ca plange rau daca e obosit si supasolicitat, ca mananca asa cum are el chef, nu cum ii dau eu etc.

Eu imi pun numai problema daca el, Tudor, e fericit si sanatos. Sanatos imi spune medicul ca e si, daca nu e, imi da niste siropuri sa i le torn pe gat. Dar fericit nu stiu daca e. Il vad bucurandu-se de mine, il vad linistit acasa, il vad fericit cand revin din umblarile necesare. Nu stiu daca alaptatul, sau prezenta mea il vor face sanatos si imun la alergii peste 10 ani, sau il vor echilibra relational.
Dar il vad fericit acum. Si ma intreb si eu: merita sa-i iau clipele astea de fericire, cand viata e atat de zgarcita-n ferici? Merita sa-i frig sufletul chiar si pentru cateva momente, cand poate ca nimeni, niciodata nu-i va mai da totul...?

sâmbătă, 27 martie 2010

Clinica "de elita" cu reflexe comuniste

Mananc pizza si vecinul de deasupra ma acompaniaza cu bormasina. Sunt plina de sentimente nobile la adresa lui, mai ales ca acum o luna fugeam de-acasa de bormasina lui si, revenind azi, situatia e neschimbata. O, ba da, nu mai surubareste-n baie, ci-n bucatarie!
O luna grea. Am aflat ca bunica nu e nemuritoare. Si ca nu se va stinge repede, brusc, fara sa stim ce are, intr-o conditie fizica neverosimila pentru varsta ei.

Am mai aflat ca, pe bani, multi bani, poti fi tratat cu aceleasi reflexe ce se practica la Floreasca, Municipal si aiurea. Clinicile autoproclamate "de elita" se instaleaza in sedii cinic gandite sa incapa cat mai multi bani si cat mai putin confort, isi pavoazeaza intrarile cu sticla si te intampina cu receptionere brunete cu ochi verzi-albastri, care habar nu au despre ce implica mai concret procesele pentru care fac ele programari.
Dupa 24 de ore de post negru, doar cu apa si prafuri pregatitoare, te-ai astepta ca un varstnic de 81 de ani sa fie tratat cu mai multa deferenta, mai cu seama ca nu s-a dus cu mana-ntinsa la "clinica de elita", ci cu bani si cu 20 de minute inaintea orei la care era programat. Au trecut 25 de minute peste ora respectiva si medicul a gasit de cuviinta ca asteptarea a fost destula. A gasit, in egala masura, de cuviinta, sa se stropseasca la mama pentru ca analizele de sange erau parafate cu numele altui medic. Cel care le recomandase, de altfel, pentru ca dumnealui nu recomandase decat imagistica.
Si-a permis sa fie si sarcastic cu mama, sa-i ia peste picior decizia. M-as fi asteptat de la "noi suntem niste profesionisti, doamna" sa expuna situatia argumentat si stiintific si apoi sa se rezume la a respecta decizia clientului. Dar nu, e mai interesant sa fii sarcastic pe banii clientului.
La finalul procedurii, a expus diagnosticul in gura mare, in sala de asteptare, de fata cu alti vreo 10-12 pacienti si insotitori, plus cele doua receptionere yin-yang. Scurt, la obiect, latrator, uitandu-se pe pereti, in tejghea, in fisa de analiza, numai in ochii mei, sau ai mamei nu.
Eh, n-am luat-o personal, ca l-am auzit sfatuind operatii si diagnostice si altora alaturea de noi.
M-am gandit ca o "clinica de elita" doreste feedback permanent din partea clientilor, spre a-si imbunatati serviciile si am spus receptionerelor ce aveam pe suflet. Ma asteptam la (1) scuze, (2) promisiunea ca nu se va mai intampla etc. Am fost contrazisa, mi s-au dat argumente reprobabile si am primit tonuri si priviri iritate.
La finalul unei investigatii care presupune sedare partiala, as fi crezut ca pacientul/clientul este invitat sa-si revina intr-un salon ferit de priviri straine, pentru a fi protejat, dar si pentru a proteja eventualele sensibilitati ale celor ce se pregateau pentru examinare similara. Mhmm, nu, nici de data asta asteptarile mele n-au fost confirmate de realitate. Mi-au plantat-o pe bunica pe un scaun de birou, ametita si suferinda.
Am vrut s-o iau s-o duc acasa, dar nu, ca trebuie scoasa branula si nu e cabinet liber. Munca la foc continuu, ca tot se depasise cu mult timpul de asteptare, odata ce programarile se fac la jumatate de ora pentru un proces ce presupune sedare partiala si chiar site-ul "clinicii de elita" spune ca poate dura de la 20 pana la 45-60 de minute...

Clinica "de elita" este Proctoclinic, examinarea a costat 400 de lei. Daca, insa, aveti treaba cu dr Eliza Gangone, mergeti cu incredere. E adorabila.

joi, 25 februarie 2010

Lumea mea misogina. Azi, Profesor universitar doctor TUDOREL B. BUTOI-SEVERIN psiholog criminalist

La Iasi, mai multe femei (dupa unele surse, 10, dupa altele, 12) au fost agresate in aceeasi seara, prin injunghiere. Una dintre ele a ajuns direct la spital, in sala de operatii.
Realitatea TV a prezentat stirea si, cum o cer uzantele vremilor, au contactat si specialistul sa ne lumineze cam cum devine treaba: De ce, cum etc.
Specialistul in cauza e (atentie, ca urmeaza multe atribute): Profesor universitar doctor TUDOREL B. BUTOI-SEVERIN psiholog criminalist (ex. colonel de politie - Sef al laboratorului psihologic de detectie a comportamentului simulat - Serviciul criminalistic - Politia Capitalei, dupa cum ne spune site-ul dumnealui. Pe site sunt prezentate in extenso competentele recunoscute ale dlui Butoi, toate circumscrise psihologiei (psihopatologii criminale, chiar si psihoterapie si reeducare).
Ei, dl Butoi ne arata cum tanarul de le-a injunghiat pe bietele femei e compulsiv, ne explica aplicat si vehement ca e bolnav, pur si simplu, iar agresiunea ii produce o placere vecina cu cea sexuala. Dupa cum a repetat de mai multe ori dl Butoi, se pare ca agresorul "nu poate obtine catharsisul" altfel decat agresand.
Mda, ma asteptam sa nu fie sanatos.
Mai departe, dl Butoi, plin de empatie, il asigura pe tanarul agresor de toata intelegerea sa si il compatimeste sincer pentru povara pe care o poarta.
La ce nu ma asteptam, insa, a fost raspunsul dlui Butoi la intrebarea crainicului "Ce ar trebui sa faca femeile sa se pazeasca?" Dl Butoi a inceput prin a insira niste comportamente de bun-simt, la indemana oricarei minti cu instinct de conservare. Sa nu umble serile neinsotite, sa nu umble pe strazi pustii si neiluminate, sa nu dea curs pornirilor de exploratori prin parcuri noptile, sa caste bine gura cu cine urca in lift; intr-un cuvant (rezuma dl Butoi) "sa nu se mai comporte ca niste leliltze balcanice", sa umble costumate provocator la ceas de seara, sa provoace niste bieti tineri bolnavi mintal si "apoi sa vina la noi la politie sa rezolvam cazul, c-au fost agresate!!" Si-a incehiat dl Butoi indignat si oarecum amentintator explicatiile si sfaturile pertinente.
???!! Am eu lipsa o doaga, sau dl Butoi confunda aici victima cu agresorul? Adica, problema nu e ca avem de-a face cu un bolnav psihic, ci ca umbla femeile lela pe strazi, la 11 noaptea, cu minijupa in bandulera!
Dar, ma intre si eu, ca femeia: plec de la birou la 7h30 seara. E februarie, se intuneca undeva in jur de 6. Drumul meu spre casa trece pe langa un parc, traverseaza un bulevard bine iluminat, dar se termina intr-o alee pe care Primaria refuza s-o ilumineze, desi i-am rugat de mai multe ori. La intrarea in blocul vecin, isi fac veacul doi barbati fara adapost. Tare as vrea sa-mi sugereze dl Butoi un comportament adecvat la situatie, altul decat aparat de-ala de emite electrosocuri.
Halucinant a fost ca dl Butoi, dupa ce ne-a sfatuit de bine, a si adaugat: "Bineinteles, nu e cazul victimelor de la Iasi" Adica, ne spune ce sa NU facem ca sa evitam agresiunile, iar apoi confirma faptul ca fetele alea agresate s-au comportat intocmai ca si cum ar fi luat cursuri intensive cu domnia sa, dar tot degeaba.
Logica de fier are dl Butoi.

Uite, eu, azi, am fost agresata sexual! Asteptam banal si absent autobuzul 137, sa ma duca acasa, la copil. Am refuzat sa ma urc intr-unul de gemea de populatie mustind de nervi la adresa RATB, a soferului, a lui Boc si FMI si am ramas pe peron. La cativa pasi de mine, un barbat imbracat normal pt varsta lui. Nu i-am dat atentie, decat cand am vazut ca face niste anume gesturi ciudate, isi ridica poalele paltonului etc. Nu vreau sa intru in detalii mizere si gretoase. Mi-am scos telefonul si m-am holbat adanc si prelung in el (desi in mod normal mi se pare deplasata nevoia concetatenilor mei de a manui telefonul in orice imprejurare). Pe peron au mai aparut cateva femei, de varsta mijlocie, iar Nea Caisa s-a indepartat prudent, cautand, insa, sa-mi atraga privirea. Si tot asa, pana s-a umplut din nou peronul, iar Nea Caisa s-a indepartat zdravan de el, pentru a reveni odata ce s-a golit. Nu de alta, dar poate mai pica o tanara singura-n statie!
Ooo, da, eram fooooarte provocatoare: fusta pana la genunchi (care mi-a ramas si un pic mare, deci complet ne-mulata!), ciorapi 1000 den varati in cizmele militaroase fara toc, jacheta cu guler de se pupa cu palaria infundata peste urechi, caci ploua zdravan. L-o fi atras papornita de-un leu, cu salata verde si ridichi? Asta o fi fost d-ala de nu obtine "catharsisul" dlui Butoi decat agresand salata altuia...?
Deci, sa aplicam ce ne invata dl Butoi: provocatoare nu, noaptea nu (era 12 la amiaza), parc gol nu, locuri neumblate nu, io spirit de aventura n-am, asa cum nu am ochii roz si dintii verzi.
[Stiu, in general cei cu comportamente d-astea nu trec la agresiuni care presupun si contactul fizic, se limiteaza la a o face de la distanta, fiind niste lasi. Dar asta nu inseamna ca nu m-a agresat si ca nu ma gandesc la modul cel mai serios la un aparat de emite electrosocuri]

Ma umple de indignare si de sila o asemenea abordare, precum cea a dlui Butoi. As fi trecut peste faptul ca site-ul dumnealui e plin de vorbe cotonoage, de lemn uscat si muscat de mucegai, dar am recunoscut in vorbele astea teoria de pe vremea lui Sandu-Napoila cum ca femeia e vinovata ca ia bataie, ca e violata, ca sotu' bea si ca odraslele iau note proaste la mate. E cu atat mai revoltator cu cat dl Butoi nu e nici economist, nici inginer, ci absolvent de psihologie (printre cele multe titluri de le poarta), cu atestate conferite de Colegiul Psihologilor din Romania. Printre altele, repet, unul care-i permite sa practice psihoterapie.

LE: Desi a fost gasit vinovat si condamnat pentru doua violuri (a fost eliberat pentru buna purtare!), una dintre surorile barbatului zice: Io bag mana-n foc ca n-a fost iel, nu e iel vinovat! Daca era viol, da, da' asa, nu e iel vinovat!
Asa devine treaba, daca omu' e violator, e de-nteles, da' sa-njunghie femeile ca-n ziua de Ignat, nu poate, dom'le!

vineri, 19 februarie 2010

Si acum, incotro?

Sunt o persoana confuza din punct de vedere religios. In copilarie mergeam la biserica, primeam impartasania, ascultam povesti cu Iisus, sfinti, iar Pastele si Craciunul nu le pot sterge din memoria afectiva, sunt cele mai frumoase amintiri ale mele.
M-am casatorit religios, iar Tudor e botezat "reglementar".

In linii mari, mesajul crestin-ortodox e ok. E urat sa minti, e condamnabil sa furi, e inacceptabil sa pui mana pe femeia altuia, e abominabil sa ucizi. Principii care, altfel, nu definesc neaparat credinciosul, ci persoana cu bun-simt si psihic rotund (poate sa existe, nu stiu, caci eu aici nu fac decat sa exprim propriile limite si intrebari, o corelatie pozitiva intre nivelul bunului simt si "rotunjimea" psihicului si apartenenta la o biserica. Insa nu neaparat). Crestinismul ne aduce ''iubirea de aproape'' si celebrul ''celalalt obraz''. OK si asta, armonie intre frati si umilinta, caci ce-ar fi omul fara masura?


Ei, derapajul meu incepe acolo unde viata (ortodoxa) trebuie traita in semi-auto-flagelare, intr-o insiruire de ritualuri greoaie, complicate si lipsite de esenta, unde copacii nu se vad din cauza padurii si principiile din cauza infloriturilor de pe margine.
 Acolo unde Dzeul infatisat este nu departe de orice individ uman cvasi-megaloman, asteptand laude si adorari si implorari la mila pe masura ''indurarilor Sale''. Am stat si am ascultat slujba de nenumarate ori. Pana sa se nasca Tudor, mergeam la biserica din cand in cand (a nu se intelege de Pasti si de Craciun, ci aproximativ lunar) si, auzind din ce in ce mai des implorarile preotului, ale enoriasilor catre Dzeu am ramas descumpanita. Acesta e Tatal Nostru?! Tatal care trebuie implorat sa ne iubeasca, sa nu ne loveasca? Acesta e Tatal Nostru, cel care permite infatisarea "Maresalului Antonescu" pe peretele unei frumoase, vechi si (azi) linistite biserici, greu incercate acum 50 de ani in tavalugul demolarilor comuniste? 
Mie acest Dzeu imi ridica o mie de intrebari si confuzii. Un Tata atoate-cunoscator si intelegator, Fiinta Perfecta, Eterna si Imuabila are nevoie de exaltarile unor indivizi trecatori, limitati si conditionati?
 Un Dzeu care, dupa folosofii crestini, lasa la indemana ''fiilor'' sai mult-apreciatul liber arbitru.
Care ''liber'', care ''arbitru''? Alternativa e ''faci ca Mine, sau arzi in focul vesnic''. Nu prea ai de ales liber. Fie respecti nu alea cateva principii simple (subsumate, pe scurt, prin ''fa bine atat cat poti mai mult si nu face rau''), ci sumedenie de ritualuri, de privatiuni si respingeri complicate (ore in sir de rugaciuni, contabilizarea stricta a eventualelor momente condamnabile (cu ce L-ar interesa pe Dzeu intimitatile mele...?), fie suferinta vesnica! Fara ca macar sa-ti lase sansa, speranta unui Purgatoriu.

Un Dzeu curios, care se insinueaza pe gaura cheii, prin urechile duhovnicului, in iatacurile enoriasilor Sai. Caci - nu-i asa? - ce alt mijloc mai eficient de a controla pornirile firesti (dar condamnabile) decat rusinea? Rusinea de a-ti saruta si iubi sotul/sotia...

Un Dzeu care-Si dicteaza restrictiile si preceptele parca mergand impotruva naturii umane insesi, orice placere e un pacat, orice bucurie, prilej de sentiment de vinovatie. Dansul, varii forme de arta (teatru, film, fara a include pe cele cu continut deocheat), leneveala in pat de sambata dimineata, amorul fizic, dar si cel platonic sunt grav, inalt si definitiv condamnate de orice duhovnic ortodox!

Un Dzeu care pare a-Si iubi fiii barbati mai mult decat fiicele. Pe care, intai, le aseaza mai spre usa, asa, in biserica, sa le traga si curentul, dar sa fie si la distanta considerabila de Sfantul Altar, sa nu- spurce. Sfant Altar unde nici macar in momentul botezului, momentul primordial, T0 al vietii lor, momentul in care sunt ''tabula rasa'' nu le permite sa intre! Femei carora le aseaza in carca pacatul prim, vesnic, inexorabil si perpetuu. Iata, e mai grav sa fii curios decat prost, spune Dzeu. Femei care, pentru EXACT aceeasi vina/vinovatie/pacat ca si barbatii primesc o pedeapsa mai dura. Femei carora nu li se permite a sluji in biserica, ba sunt si spurcate si izgonite in afara ei in timpul cel mai special si mai de apreciat al vietii lor lor, cel de dupa nastere. Am auzit una de mi-au ars urechile: ''Unde calca femeia lauza, calca cu foc'' (!!?)
Cand l-am botezat pe Tudor, a fost botezata si o fetita. Tudor a avut "privilegiul" de a fi purtat in altar, fetita nu. M-am simtit revoltata, descumpanita, trista. Mama m-a sfatuit in repetate randuri sa beau nu stiu ce aghiazma special preparata de preot pentru perioada lehuziei, de parca n-as fi nascut un copil, ci as fi comis o crima! Ce crima, genocid in serie!

Un Tata care, in loc sa-si iubeasca copiii, ii trozneste peste degete de cum au ratat o rugaciune, un post, de cum s-au bucurat intr-un mod ''necurat'' de o cafea cu lapte intr-o miercuri dimineata...

Un Dzeu care se exprima printr-o religie care se aseaza, trufasa si orgolioasa, autosuficienta si sigura pe ea, inaintea tuturor celorlalte, in ciuda umilintei propovaduite in interiorul sau. O religie care, in loc sa-si iubeasca si aproapele de alt rit, il dispretuieste, il compatimeste si ii prevede un tragic si etern sfarsit?

O religie pentru care e mai importanta forma, decat continutul si principiul? Care umple enoriasul de "gadgeturi" bisericesti, de aghiasma de la Sf. Dimitrie, anafura de la Sf. Mina, icoane facatoare de minuni, flacoane cu mir de la Muntele Athos, cutiute cu moaste, amprenta talpii Maicii Domnului de-nu-stiu-unde, cusuta pe un PE indoielnic, manusa Nu-Stiu-Carui-Sfant, smirna de la Sfantul Mormant... Si, odata cu ele, iluzia ca, daca le aplici in diverse parti ale corpului, te vei vindeca. Credinta, curatenia sufletului, buna purtare nu e suficienta in fata lui Dumnezeu, mai trebuie si toate aceste "accesorii" de credinta...

Stiu, raspunsuri la tooaaate intrebarile mele s-au gasit de catre ortodocsi si includ argumente de genul: adevaratul crestin isi gaseste placerea si bucuria in iubirea de Dzeu, daca-l iubesti pe Dzeu, totul e posibil, Dzeu e mare si are la indemana ''the bigger picture'' etc etc.
Am incetat sa mai merg la biserica. Toma d'Aquino, parca, e cel care a spus ca Dumnezeu e de necuprins pentru oameni, El nu poate fi descris decat negativ, ceea ce nu este. Or, ortodoxia adauga prea multe atribute si cerinte lumesti Dumnezeului de necuprins...


joi, 11 februarie 2010

Extreme

Ganduri extreme: cizme de cauciuc, emigrare, de suicid nu se pune problema ca am copil, cumparat tractor+vidanja pentru deplasare in oras, adoptat cai nebune, tip activistii Green Peace, pichetat Oprescu-cel-mai-jalnic-primar din Galaxie.

Noi sa fim sanatosi, sa platim impozite. Sanatosi fizic; mental, e clar ca am degerat si ne-a flescait de tot. Altfel, nu-mi explic ce se intampla.

marți, 9 februarie 2010

Lumea mea misogina

Vorbeam cu sora-mea despre modul complet nedrept si trist in care 'situatia femeilor' nu mai e o 'situatie', pentru ca, vezi Doamne, problema inegalitatii in drepturi si sanse dintre femei si barbati apare ca fiind depasita.



Insa, misoginismul, dupa mintea mea, nu sta numai in drepturi si sanse. Sta, mai mult decat orice, in vesnicul abuz de putere exersat de barbati asupra femeilor. Sta, la fel de mult, in ideea atat de adanc insurubata in constiinta comunitatii, ca femeia poarta responsabilitatea esecului, ca barbatului i se dau circumstante atenuante pentru esecul familiei, circumstante create tot de femeie. Fie ca e gura mare, fie ca e prea frumoasa, sau prea urata, ca e proasta, sau desteapta, ca e prea atenta, sau prea indiferenta, ca e lenesa, sau ca o uita sfintii la birou, ORICE argument e bun ca sa justifice abandonul barbatului, sau abuzul lui.


Barbatul beneficiaza de toata bunavointa colectivitatii in acceptarea greselii lui, pe principiul 'barbatii sunt niste copii care trebuie pastrati placut uscati'. In schimb, femeia are parte de un bonus total nedrept, dezechilibrat si impovarator, acela de a fi responsabila pentru greselile, sau scaparile sotului.


Am aflat deunazi de divortul unui cuplu casatoriti de aproape 30 de ani. M-a instristat cumplit sa aflu franturi din adevarata poveste pe care au trait-o. Pozau in cuplul solidar, unit, alaturi, ea, o femeie atenta, grijulie, calda, extrem de politicoasa, iar el un sot jovial si corect. Mai mult, cand erau copiii mici, era laudat pentru ajutorul de-l dadea sotiei, in bucatarie si in ingrijirea celor mici.


Totul n-a fost decat un esafodaj dureros de aparente. El, un sot alcoolic, care o agreseaza si jigneste constant, greu de suportat, gelos si un pic muieratic (nu cu fapta, ci cu privirea si cu gandul). Ea, o femeie desteapta, muncitoare, (care ar fi putut fi) independenta. O viata s-a luptat sa construiasca aparentele cuplului functional, incercand sa-l protejeze pe el de indignarea cunoscutilor, incercand sa-si protejeze socrii de socul de a fi crescut asa un deraiat si de confruntarea cu propriul esec. I-a protejat pe toti, mai putin pe ea, mancata de cancer.


In tot timpul asta, a muncit, si-a crescut copiii, s-a luptat cu propriul sot si cu propria familie, acuzata ca-si omoara indirect parintii, de inima rea. N-a innebunit, nu si-a luat campii, nu si-a gasit un alt barbat, a stat acolo, in relatia care i-a mancat viata, care nu i-a adus decat nefericire.


O intrebare justa ar fi de ce a facut toate astea, pentru ca e si a fost suficient de desteapta si muncitoare cat sa isi intretina singura familia, pentru ca el e cel dependent (financiar si relational) de ea, nu viceversa.


Pentru ca, pur si simplu, femeile inca sunt educate in ideea autodistrugatoare a supraresponsabilizarii si renuntarii la sine, ca trebuie sa tina in maini fraiele atator destine, ca trebuie sa-si ucida propriile dorinte si aspiratii, pentru altii. In ideea si in perspectiva sacrificiului de sine, deci a nefericirii sigure.


In ideea ca ele sunt asa, un fel de scara pe care ne cataram unde vrem/trebuie sa ajungem, iar scara ramane acolo unde e, sa mucegaiasca in uitare de sine.


Sunt multi care declama parteneriatul si echilibrul in cuplu, insa parteneriatul se reduce la castig, la distribuirea activitatilor gospodaresti, la cantitatea de timp petrecuta cu baietii/fetele in oras. Nimeni nu-si pune problema parteneriatului in fericire, in implinirea dorintelor si obiectivelor pe care si le fixeaza fiecare, femeie sau barbat, intr-un cuplu. Femeile, a priori, sunt invatate ca ele trebuie sa cedeze primele (desi, nu-i asa? inteligenta ramane un atribut masculin), sa tina cu dintii de familie (chiar si cand se gasesc singure in doi, luptand si pentru, sau impotriva sotului) si, mai mult, ca ele trebuie sa se sacrifice pentru binele familial. Sa creasca si sa educe copiii implicand cat mai putin barbatul (pe principiul "Ce stie el, e barbat!"), sa-si dedice viata maretului, unicului scop, cel familial!
 
Si uite-asa, generatii intregi de femei nefericite. Ma gandesc la femeile din jurul meu, in urma cu 3-4 generatii: matusa-mea, nefericita, divortata, a crescut doi copii de una singura. Bunica-mea a fost nevoita sa locuiasca cu o soacra ingrozitor de rea, un sot semi-absent. Strabunica-mea a avut un sot betiv si agresor. Altfel, un strabunic pitoresc si iubitor de nepoti, dar un sot pe care nu si l-ar dori nimeni.
Daca ma uit in familia sotului meu, lucrurile stau si mai trist, asa ca nu mai descriu ce vad si acolo.
 
Asta e educatia intru nefericire care cred ca inca se mai practica. Daca nu explicit, prin sfaturi si invataminte directe, macar prin exersarea unui model in fata copiilor. Si mie mi-a spus mama nu o data, cand eram in dezacord cu tatal lui Tudor: "Lasa, mama, tu de la tine, sa nu va certati"... Chiar daca dreptatea nu are un detinator clar, eu trebuia sa ma dezic de a mea.

luni, 1 februarie 2010

Forme

Am 28 de ani, aveam 27 cand l-am nascut pe Tudor. La 16 ani, imi imaginam ca la 22 voi avea copil, ma imaginam o mama tanara. Acuma, nu mi se pare ca sunt tanara, sau batrana, sunt o mama ca sute de mii altele. Care n-a trecut neaparat printr-o depresie post-partum, ci prin multe furii mici, segmentate, imprastiate pe - pana acum - 10 luni.


Sarcina deformeaza, umfla atat de dorita, apreciata, mult-mediatizata silueta! Revistele pentru femei (nu mai spun de cele pentru barbati) sunt pline de forme ideale. "Ideale", deci inexistente. Dar revista nu ne spune ce face posesoarea formei pentru a o detine. Nu ne spune ca, practic, forma este meseria posesoarei; daca eu imi castig painea sortand, dand telefoane, descriind modele si modalitati de lucru, interactionand cu colegii care fac lucruri similare, sau prietena mea vinde carti, apai posesoarea de forme traieste din silueta ei. Daca n-are forma, nu traieste.
Ca sa-mi usurez munca, apelez si eu la trucuri: un document mai vechi, remaiat, regandit, refacut e gata nou. Cand e nevoie, deschid un dictionar. Posesoarea formei apeleaza la machiaj. Nu din ala de folosim cu toatele, ci din acela la care au acces numai posesoarele de forme, fie ca e machiaj in culori si umbre plasate de niste aproape-artisti, fie ca e din cel cu seringi si ace, exersat de niste aproape-Dumnezei. Sau din cel tip "post-procesare", programe de editare foto.
La noi ajunge un produs fara cute, fara riduri, cu par perfect, fara pete pe fata, fara celulita, fara burta, cu sanii la locul lor (de parca ar trai pe alta planeta decat Terra noastra pliiiina de gravitatie).
Mai mult decat atat, vine momentul cand posesoarea formelor ramane insarcinata. Oau, ce gravida frumoasa! [Trec peste faptul ca eu, una, n-am prea facut poze gravida fiind, pentru ca ma simteam oricum, numa' frumoasa nu. Pentru petrecerea de Craciun de la birou am stat vreo 3 zile sa-mi cotrobai in garderoba si tot n-am iesit in capatai onorabil] Apoi, naste. Si revistele, TVul, media o arata frumoasa, slaba ca mai-nainte de a naste la nici 2 saptamani dupa ce a facut-o, ne spune cum alapteaza, ce mama grijulie e si cum a reluat activitatea de intretinere la indrumarea medicului si activitatea profesionala si, iaca, ce bine ii e, ce bine arata, ce mama buna e si cum n-a uitat sa-si dragaleasca sotul si cum primeste cu drag vizitele familiei si ale prietenilor si cum trece peste noptile nedormite cu mare usurinta etc etc etc.
Iar eu, citesc/vad cum altora le iese de minune si forma fizica, si psihica si cum oi fi eu anapoda, ce Dumnezeu! Si cum, desi ii repetam mereu sora-mii "pfuah, e procesata", nu mai cred in post-procesare si chiar incep ca tot ce zboara se si mananca si are si aspect si si gust si orice mi se pare ca mie-mi lipseste.
Si uite-asa, fandaxia-i gata! Nu vi se pare ca femeilor li se pune o prea mare povara pe umeri? Si ca, dincolo de responsabilitatea fiecareia dintre ele in a duce, sau a se scutura de povara, avem toti, chiar toate raspunderea pentru povara asta? Ca acceptam sa ne fie vandute asemenea gogosi, fara sa spunem "pe bune" cum stau lucrurile?
Ca redactor-sefi la revistele pentru femei sunt tot femei care stiu prea bine cum ies femeile din paginile lor pline de forme voluptoase si fara de cusur, cum aceste forme au un impact mare asupra celor de apuca revista, cu forme mai putin norocoase, cum contribuie, aceste "modele", la o particica din vesnica nemultumire de sine, de ceilalti, la erodarea putin cate putin a stimei de sine.

La 10 luni de la nasterea lui Tudor, am aceleasi kilograme de dinainte de a ramane insarcinata, insa cu o usoara diferenta in ceea ce priveste dispozitia lor. Cine ma vede, imi spune ca arat bine, odihnita etc. Iar eu raspund sincer, de ce li se pare ca as arata eu bine: pentru ca imi ascund ramasita de burta si soldurile incarcate si pentru ca mama ma ajuta constant cu Tudor, de cand s-a nascut. Pentru ca Tudor doarme cu mine in acelasi pat, pentru ca se trezeste destul de des noaptea si ar fi un chin pentru mine sa il tot pun/iau din patut de fiecare data. Si, da, sotul meu doarme cand cu noi, cand in camera alaturata. Si nu, nu avem o viata de familie perfecta, sunt un om care, cum spuneam, nu am trait depresia post-partum, insa devin obsedata de curatenie, ordinea (sau lipsa ei, de fapt) mi se infige in ceafa, sunt plina de toane si sunt gata sa dau drumul unui tignal urat oricand ma apuca niste valuri de nervi. Nu sunt prietenoasa si ma apasa faptul ca petrec mult timp in casa, ca nu mai pierd vremea si nu mai umblu lela, ca uneori imi doresc sa doarma mai mult, sau sa nu-l trezeasca zgomotele pe care le fac cand ma apuc sa fac te miri ce prin casa.
Astea si inca multe altele nu se spun in reviste si la TV. Nu se povesteste cum banii inseamna foarte mult in intretinerea unei imagini proaspete si incitante. Ca orice mama cu o minima notiune de empatie nu-si poate lasa copilul de 3 saptamani ca sa se duca la munca (exceptie face comunismul) si sa fie OK cu ea si cu copilul si cu decizia ei, ca, la o luna dupa ce ai nascut, numa' chef de nopti salbatice n-ai etc etc etc. 
Aaa, si nu mai spun de revistele pentru mame cu copii. Schizofrenie curata si sfaturi de lemn! Lasand la o parte sugestiile de tipul "daca sarcina e una usoara si-ti permite, petrece o noapte romantica de Sf Valentin cu sotul tau" (ha! la o circumferinta in talie de 85, o noapte romantica e numa' binevenita), iti si prezinta niste povesti cusute cu ate roz-bombon si bleu-ciel (dupe preferansuri) despre nasteri cu stelute, inimioare si caramele cu lapte. 
Unde-i, frate, realitatea??!! Unde-s durerile, spitalele cu gresia sparta, spagile pentru medici (stiiiuuu, sunt doctori, precum sotul doamnei Dana Dogaru care nu iau niciodata spaga, da', na, mama mea fuse exceptia aia de confirma regula. Regula "si cu banii luati, si cu operatia bataie de joc"), spaima primei bai a copilului etc.?? 
De acord, viitoarele mamici nu trebuie speriate, trebuie incurajate, da' incurajarea nu merge numa' pe principiul "sa aratam ce e mai frumos si mai roz, sa se simta aia ghinionisti prostii satului"
 Si uite asa, ne pomenim ca unele traim o poveste cu printi si printese, altele numai pe cea a Cenusaresei, pan' s-ajunga sa incalte condurii fermecati...

Dreptul la cezariana

Acum un an eram foarte insarcinata. Mai aveam cam doua luni pana sa nasc, insa ma simteam total neconfortabil cu mine, cu forma mea, cine ma intreba ce fac primea raspunsul "Incerc sa nu ma rostogolesc".
Incepeam deja sa-mi imi pun cele doua miliarde trei sute optzeci sase de mii de intrebari si sa ma tem. Sa ma tem pentru ca:
bebe nu va avea o camera a lui decat dupa ce va fi implinit un an si cartile zic sa... (OK, nici n-am citit eu prea multe carti si, alea pe care le-am citit erau din categoria "asa da/asa nu", nu din cea "faci cum simti")
o sa ma doara! mama, ce-o sa ma mai doara!
n-o sa pot alapta (nu ma concepeam in ruptul capului alaptand)
o sa raman cu +12 kg toata viata (eu deja fusesem cam burticoasa toata viata)
o sa-i fac ceva copilului (fizic si/sau psihic), o sa-i rup o mana, un picior, un deget, o sa-l traumatizez cu te miri ce.

Evident, nu traiam toate spaimele astea in acelasi timp si nici permanent, da' ma mai picnea si pe mine, asa, din cand in cand. Evident, nici o carte si nici un curs despre cum-sa-fii-parinte si cum-sa-respiri-sa-reduci-durerile nu te poate convinge ca vei avea totul sub control si poti sa participi la TOATE cursurile posibile despre nastere si copii mici, ca nu vei avea totul sub control si nu vei controla durerile, mai ales daca esti la prima nastere. Si, chiar daca le diminuezi, toti iti vor parea monstruoase. Si cand zic "monstruoase", ma refer, asa, cam la a milioana parte din ce-am simtit.
Si cand te gandesti ca plecasem cu sange rece de acasa, ba, ma dusesem sa-mi iau si ramas-bun de la vecini, cu "lista" in cap, ce sa iau, ce sa nu iau, sa nu sun prea devreme la doctorita, ca ma simt bine. Si m-am simtit eu bine pana am inceput sa ma simt rau! Iar una dintre asistente, blanda, imi spunea "si te vei simti si mai rau" si ma consola ca sunt o pacienta foarte docila, altele cica le-ar fi muscat pe-acolo, prin sala de travaliu. Eu nu mai aveam putere sa musc. Mi-era teama si sa clipesc, si sa respir, si sa gandesc! Un timp, am incercat diverse strategii care-mi dadeau impresia, cam pentru trei minute, ca e mai bine, ca pot sa controlez (sa respir sacadat, sa ma plimb, sa scot capul pe geam, la aer) durerea. La urmatoarea contractie, se prabusea strategia mea, cu mare si rasunator succes si ma cuprindea aceeasi senzatie, de credeam ca imi dau duhul la fiecare minut. 
Nu mi l-am, dat, traiesc si azi, cu o mogaldeata de 10 luni misunand printre picioarele mele. Insa, in momentele alea, uitam de mine, uitam care e scopul si finalul acelor dureri, uitam cine ma facuse si ce facusem eu sa ajung acolo, simteam cu toata fiinta mea ca totul in jur e durere, ca pe toti ne doare asa, ca nu se va mai termina. Niciodata!
Eu mai vreau un copil si voi naste tot natural, pe cat posibil, evident. Pentru ca, in continuare, am oroare de ideea de a fi taiata de un cutit, ma sperie rau ideea de anestezie, sa nu stiu de mine (singurul meu contact cu chirurgia e o operatie la un deget, la care m-am uitat cu mare curiozitate). Pentru ca, intre timp, am mai citit si despre efectele anesteziei asupra fatului si, desi Tudor era cel mai umflat si mai vanat si mai urat dintre toti bebelusii de stateau precum ouale in cartoane, la hypermarket, e si azi un baietel curajos, cum a fost si in ziua nasterii lui.
Si, peste toate, am avut si exemplul a doua fete suferinde tare in urma cezarienelor pe care le suportasera.

Insa, cu toate astea, nu inteleg de unde atata inversunare din partea unora in a anatemiza cezarienele. Mai exact, pe femeile care aleg cezariana. Cred ca un asemenea act si o asemenea daruire, de a naste un copil nu mai lasa loc de judecati, condamnari si verdicte. Sub orice aspect al existentei noastre glorificam ideea de a opta, ni se umple gura si mintea cand sfatuim pe altii "faci cum crezi ca e mai bine", marketingul, dar si dezvoltarea personala abunda de sloganul "alege", femeilor li se da iluzia, in ultimele decenii, ca sunt stapane pe viata lor si au libertatea (?!) de a alege.

 Si atunci...? Intr-o lume in care aspectul exterior e tinta oricarei publicitati, in care ni se bate toba si moneda pe a arata bine si a ne simti bine, intr-o lume exclusiv epicureica si egocentrica, o femeie trece, pe parcursul a noua luni, prin toate schimbarile posibile. I se deformeaza talia, urmeaza sa traiasca schimbarea vietii ei, sa-si ia o responsabilitate uriasa, o perioada de mari renuntari. [Nu discut aici cealalta fata a sarcinii si nasterii, existenta minunata si relatia de nedescris cu un ghem de om etc etc] Si, cum se intampla in multe cazuri, sa faca fata acestor schimbari de una singura, pentru ca sotul, de, e barbat, ei nu stiu/nu inteleg/asa sunt ei. 
Si, apoi, descarcarea acumularii petrecute in cele noua luni! Ce-a crescut/schimbat in noua luni, se termina brusc, in cateva ore! Sau o zi, sau doua, pentru cele mai lipsite de noroc. Si sunt situatii in care travaliul dureaza 24 de ore si tot la cezariana se ajunge, sau medicul iti face minunata surpriza de a nu aparea la 11 noaptea, sau, in sala de travaliu ai parte de niste asistente ce aduc mai degraba cu gardienii de la Buchenwald, sau, pur si simplu, DOARE!!! Doare cum nimeni, niciodata, n-a spus ca poate sa doara!
Ei bine, in conditiile astea, eu cred ca orice femeie are dreptul, ba nu, nu dreptul, are NATURA de a alege cum sa nasca, fara sa inatmpine aratatoare, sau comentarii, sau argumente. Singurul valabil mi se pare cel referitor la efectele cezarienei asupra copilului. Insa, restul, mi se par superflue in raport cu ce traieste ea. Se recupereaza mai greu? Treaba ei, ea se recupereaza, nu apeleaza la ajutorul celor ce o blameaza! E artificial? Da' ce nu e zilele astea? Mancam carne artificiala, legume crescute in vata minerala, purtam acril si vinil de ani de zile, si ne purtam in asa fel incat sa ascundem cat mai bine naturaletea. 
Aa, costa mult statul? Anestezie si timpul medicului si medicatia? [Pun in paranteza faptul ca multe fete care fac cezariana isi aduc de acasa calmante si vitamine] Exemplul personal: contribui de aproape 6 ani la sistemul public de asigurari de sanatate. Serviciile care imi sunt returnate constau in adeverinte (ca sunt apta sa fac specializare, ca sunt apta sa ma marit). Analize fac la Medsana, controale tot acolo (angajatorul meu contribuie de doua ori la sanatatea angajatilor lui: o data, la stat, a doua, la Medsana. Si mai contribui si eu, cand merg la cabinetul ginecologului meu. Un om, trei sisteme). Sora-mea, idem. Am nascut natural, tot ce am primit a fost o injectie cu Mialgin. Dupa 5 ani de contributie (anul trecut, cand am nascut), in care nu am utilizat NICI UN serviciu public de sanatate, nu se acopereau costurile unei cezariene...???

Ei, da, toata polologhia asta e ca sa spun: desi am nascut natural si vreau s-o mai fac o data, nimeni nu are dreptul sa-i spuna unei femei sa nasca altminteri decat alege! Nu, pentru ca nici eu, nici medicul, nici mama, nici sotul, nici colega, nici prietena, nici matusa si nici tooooti binevoitorii lumii nu stiu ce simte, ce vrea, ce spaime are! Sarcina si nasterea sunt situatii indescriptibile pentru orice femeie si de neinteles pentru barbati. Nimeni nu are dreptul, caderea, sau chemarea sa se amestece in decizia femeii de a face sau nu cezariana!