Am trait 100 de ani

Port un martisor foarte vechi. De cand eram la liceu, il trec pe-un fir alb-rosu si-l anin la ingheietura mainii stangi.
Cand eram mica de tot, abia invatasem sa umblu, bunica-mea avea multe pe cap: doi copii, un sot, o soacra foarte rea si barfitoare, multe neamuri neajunse, vecini cu probleme si, cand si cand, mese-ntinse si sefii sotului pe cap. N-avea timp sa ma plimbe cat jinduiam, asa ca ma urca-n patutul scos in curte, unde jucam marunt-marunt, uitandu-ma lung dupa orice miscare sclipea-n preajma.
Radeam cu 3 guri si saream in 6 picioare cand o vedeam venind usor, pe aleea pietruita, pe Baba (Manda), vecina de peste drum, pentru ca Baba ma lua din patut si ma plimba, cum putea si ea, la varsta ei inaintata, prin curte. Nu stiu daca ma ducea de maini in sus, sau in brate, dar ma lua la plimbare si, cum o vedeam, strigam isterizata complet "Babababababa". Nu stiu ce vazuse Baba la mine, ratusca cea urata a familiei.
Nu stiu cum, mi-a lasat cerceii ei. Nu-mi aduc aminte cum si cine mi i-a dat, spunandu-mi ca sunt de la ea. Dar sunt doi banuti de argint, cu profilul Regelui Carol I gravat pe ei, pe care sta scris "Carol I Rege al Romaniei", monede mici, de 50 de bani. Profilul e tocit rau, pe verso nu se cunoaste mai nimic, pentru ca tortita cu care cercelul statea infipt in ureche a fost cumva aplicata acolo, prin contopirea argintului cu un alt metal topit.
Pe celalalt il tin in portofel. Nu sunt sigura ca e perechea celui de la mana, pentru ca nu se cunoaste deloc urma aplicarii tortitei. In schimb, se disting coroana, o planta si anul 1912. Martisorul meu are 100 de ani si, deodata cu Baba Manda, nascuta la final de secol 19, a cunoscut inceputul Razboaielor Balcanice, Primul Razboi Mondial, Unirea din 1918, perioada de mari sperante si avant, Al Doilea Razboi Mondial, trista foamete din "46 si crunta perioada comunista.
Am gargarite rosii pe postav verde, sau cupru patinat infatisand diverse forme, am primit in dimineata asta broaste si ardei iuti si stelute si flori si bomboane si ma bucura. Insa, martisorul meu ramane banutul de la Baba. Ma duce cu gandul la zilele de nu le-am trait, la vara de iunie, la curtea mare si plina de flori si furnici, la iarba deasa si la frunzele de patlagina. Si imi da incredere, ca oamenii au trait, mai chinuit si mai fericit, mai la cald, sau mai la frig. S-au sprijinit unii pe altii si au mers inainte.

 

Tătos

Ma imbrac lent, pentru ca n-am cum sa plec pana la 7.30, n-am cu cine lasa copilul in casa. Ma gandesc cu spaima la cei 200 de pasi pe care trebuie sa-i patinez pana la strada principala si cu sila la autobuz si metrou si strada. Ma gandesc scarbita la cele 25 de minute pe care ar trebui sa le petrec ruland cei 3 km pana la Lujerului.
N-am pentru cine sa pregatesc senvisul zilnic, pentru care mi se multumeste entuziast, ca si cum as fi pregatit vreo cina haute cuisine. Si cand dau sa mai inghesui niste cartele in portofel, aud un vaiet ascutit coborand usor pe scari. Ma reped zapacita sus, sau jos, unde sa ma spal pe maini? Cu usa baii deschisa, zbier "Vine mama!"
Inainte sa vie mama, el iese lipaind cu picioarele mici si goale pe parchet, ciufulit (mereu e ciufulit, nu numai cand cade din pat) si suparat. Nu stie de ce e suparat si nici nu-l intreaba nimeni. Ma ia strans de gat si ne asezam pe canapeaua de langa fereastra. Si-mi spune "Veau mama doarme bebe" Pfff, si eu la fel as vrea, sa dormim amandoi pana poimaine, dar, uite ca nu-mi iese! Si repeta, ca mama trebuie sa doarma cu bebe. La aproape trei ani, e cam trecut sa mai fie bebe, dar cui nu-i place sa se alinte?
Il duc in pat si ne mintim amandoi ca va adormi. El nu face decat sa se foiasca, sa imi intoarca spatele si sa-mi arate fata, pe rand, sa deschida ochii pe furis, sa vaza daca mai sunt, sau am plecat. Nu ca n-ar semnala cu un tignal ascutit orice tentativa de a ma ridica din pat.
Hai sa mergem "zjos", sa il pacalesc cu Minimax si s-o tai din casa.
Usa de jos scartaie a vizita si-si da seama ca nu e una din zilele furate, cand ramanem complici acasa, amandoi. Se razgandeste si nu mai vrea "zjos" - "veau dooooom cu mama". Si o tine langa, cu picioarele goale, ca el se culca la loc!
Il amagesc cu TVul din dormitor si fug. Ghinionul altuia, norocul lui: Mia e bolnava si o sa se duca la doctor, iar pe el il plantez la mama.
"Hai, da țeasta sa-ti pun caciula! Esti țestos?"
"Bebe e tătos" Nu stie ce e aia sa fii tătos, dar e fericit ca e tătos si ca nu ramane singur in casa...

Cum om fi trait cu cheile alea reci de gat...?

Andra Maria, la 2 ani si jumatate, multiple malformatii

Andra are 2 ani si jumatate si, din prima zi a vietii ei, traieste in spitale – in poza de mai jos, jucaria pe care Andra o tine in mana este... o seringa...
S-a nascut prin cezariana, inainte de termen, la opt luni si o saptamana, cu cinci malformatii la inima, cu malformatii la rinichi, vezica urinara si uter si malformatie a anusului. La ecografia morfo-fetala facuta de mama, la 5 luni de sarcina, aceste malformatii nu au fost semnalate.
Malformatiile cardiace au fost operate la o clinica pediatrica din Germania, fetita ramanand, insa, sub supraveghere si cu restrictii in ceea ce priveste contactul cu alte persoane, din cauza sensibilitatii aparatului cardiac si respirator.
Restul malformatiilor au fost partial rezolvate, prin interventii multiple la clinica din Germania (reconstructia uterului, a vezicii, interventii la rinichi si anus) sau amanate. Astfel, Andra, la 2 ani si jumatate are „anus contra naturii”, dupa ce, la inceputul vietii sale, capatul terminal al instestinului gros era scos prin burtica (!), urineaza prin sonda, iar posibilitatea de a capata controlul functiilor fiziologice nu va fi stabilita, pana cand Andra nu va implini 5 ani.
Din cauza malformatiilor unuia dintre rinichi, Andra face infectii urinare repetate, la fiecare aproximativ 3 saptamani.
Infectiile urinare sunt afectiuni care, pe langa suferinte majore, ii produc si stari de febra si agitatie, stari generale alterate, stari in care nu se alimenteaza cum trebuie. La 2 ani si jumatate, Andra are o greutate de 9 kg (baietelul meu, la aceeasi varsta, avea 12 kg si el e dintre cei slabanogi).
Infectiile urinare repetate o trimit pe Andra in spital in fiecare luna, pentru tratament, hranire si hidratare prin perfuzii. Andra are nevoie de spitalizare in mediu steril, din cauza problemelor multiple pe care le are, are nevoie de multiple consumabile medicale. Face tratament cu antibiotic in fiecare zi a vietii sale, de cand n-a nascut. Tratamentul costa cateva sute de lei pe saptamana. Conditiile de spitalizare din Romania ignora complet nevoile Andrei, este spitalizata in aceleasi saloane cu copii care au felurite suferinte si boli infectioase, la randul lor.
Vineri, pe 20 ianuarie, Andra pleaca in Germania pentru o noua operatie de reconstructie la vezica urinara. Numai pentru aceasta interventie, parintilor le mai trebuie 600 de Euro.
Timpul e scurt, e extrem de scurt si, probabil, multi isi vor spune ca oricum e prea tarziu. Pentru aceasta urmatoare spitalizare timpul poate parea scurt, insa Andra are nevoie de ajutor financiar in permanenta: pentru aceasta noua operatie in Germania, pentru tratamentul zilnic cu antibiotic, pentru consumabilele medicale, pentru analizele pe care le face la clinicile din strainatate.
Contul in care va rog sa contribuiti cu sume cat de mici, cand puteti, este deschis la:
BANCA TRANSILVANIA GALATI
IBAN: RO82 BTRL 0180 1201 K572 63XX
pe numele: Valentina Palade
Am incercat sa rezum in randurile de mai sus ceea ce mi-a spus mama Andrei, la telefon, timp de o jumatate de ora. Daca aveti intrebari, va rog sa mi le adresati si voi incerca sa am raspunsul de la mama fetitei.
Stiu ca, probabil, sunteti foarte des solicitati sa participati in asemenea cazuri. Stiu, de asemenea, ca nu e usor. Insa, ganditi-va cat de fericiti suntem cu totii sa ne trezim sanatosi, sa fim complet independenti fizic si emotional, sa ne bucuram de carti si de vacante si, aceia care ii avem, sa ne bucuram de copiii nostri, atinsi de o raceala, sau urland dupa un joc oarecare. Mama Andrei se bucura cand are destui bani in cont sa-si duca fetita la o operatie in Germania... Cei mai multi dintre noi se alarmeaza cand termometrul arata 37.5...

STOP violentei asupra femeilor!

CAND ? Pe 25 noiembrie, 16.00-18.00.
UNDE? In fata Parlamentului Romaniei, Camera Deputatilor, Parcul Izvor.
PENTRU CE?
Ordin de protectie.

Ordin de restrictie.

Adaposturi bugetate.

Mă duc la protest diseară. Un protest împotriva violenţei îndreptate asupra femeilor.
Femeile sunt agresate în felurite chipuri, în felurite situaţii.

Centrul Filia, în manifestul protestului STOP Violenţei împotriva femeilor! arată: „In perioada 2004 – 2008, au fost inregistrate peste 47.000 cazuri de violenta in familie la nivel national si au fost raportate 677 de decese. Din totalul victimelor, 71,34% sunt femei. Din totalul victimelor barbati, 72% sunt minori. Asadar, intre adulti, agresorii sunt intr-o pondere covarsitoare barbati, iar victimele sunt femei.


Conform Agentiei Nationale pentru Protectia Familiei, in anul 2009 s-au inregistrat peste 12.000 de cazuri de violenta in familie, reprezentand o crestere cu 8, 04% fata de anul 2008 si cu 41,81% fata de anul 2007. In comparatie cu 2008, numarul victimelor femei a crescut cu 13,81%. Locurile din adaposturi acopereau doar 4,46% din victime. Anul trecut, in 8 judete nu exista nici un centru pentru victimele violentei in familie: Bacau, Bistrita - Nasaud, Brasov, Calarasi, Giurgiu, Maramures, Olt si Suceava.


Mai mult decat atat, Romania are o legislatie profund deficitara, care nu protejeaza victimele. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie s-a dovedit nefunctionala. Ordinul de protectie este un instrument juridic necesar pentru siguranta imediata a victimelor. Lipsa adaposturilor reprezinta un argument in plus pentru ca ordinul de protectie sa fie introdus.”

Sunt statistici reci, nu arată un chip, nu difuzează ţipete, nu se aud bufnituri.

Din fericire, în imediata apropiere nu cunosc (?) nici o atare situaţie. Copii fiind, aveam nişte vecini deasupra, o familie cu trei copii, doi băieţi mai mari şi o fată de vârsta mea. Rare erau serile în care el nu se îmbăta şi nu zbiera şi nu trântea ce-i cădea la mână. Nevasta zbiera şi ea, fata de vârsta mea, ţipa, terorizată. Pe băieţi nu i-am auzit niciodată.
Soră-mea şi cu mine tăceam şocate şi înfiorate de ce auzeam. O întrebam pe mama de ce nu pleacă de acasă. Nu mai ştiu ce zicea mama. De câteva ori, mama a chemat poliţia. Poliţa l-a luat, l-a bătut şi l-a trimis acasă, mai vânăt pe spinare şi mai uşor la buzunar.
În clasele primare, fata lui şi cu mine am stat în aceeaşi bancă. Ne-am jucat în faţa blocului frunza şi elasticul si faţa.
Un copil uscat, cu picioare strâmbe. Îşi trecea neîncetat buzele una peste cealaltă, iar toamna şi primăvara, când vântul e mai tăios, arăta mereu ca şi cum ar fi avut două rânduri de buze: câte o dâră roşie, uscată, uneori sângerândă dubla linia naturală a gurii ei. De câtava ori, a avut şi păduchi. Mă mir cum n-am luat şi eu.
Era un copil rău: violentă faţă de ceilalţi, brutală, sarcastică, din vocabularul ei făceau parte cuvinte pe care eu nu le mai auzisem niciodată la vârsta de şapte ani, nu ştiam ce înseamnă, însă bănuiam, din felul în care le spunea, că sunt din cele urâte rău. Pe unele le auzisem prima oară de la tatăl ei, când îşi zbiera alcoolul către familia lui, să-l audă un cartier întreg.
Din şapte seri ale săptămânii, cinci o auzeam ţipând cât o ţineau puterile. Ţipa fără să articuleze vreun cuvânt, ţipa, pur şi simplu. Băieţii tăceau. Auzeam numai fetele. Femeia, înjurând bărbatul şi bărbatul zbierând la femeie “Te omor!
La şcoală, fata nu spunea nimic. Se bătea cu colegii, arunca vorbe rele şi urâte oricui, era servilă şi umilă faţă de învăţătoare, se descurca greu la majoritatea materiilor pe care le studiam, nu-şi făcea temele frecvent. Stăteam în aceeaşi bancă, dar nici măcar o dată nu am auzit-o evocând vreuna din serile de groază. Am fost colege de bancă, însă, în mod ciudat, prietene nu am fost deloc. În afara şcolii, în faţa blocului, de cele mai multe ori, fie nu ne jucam împreună, fie mă agresa, într-un fel sau altul, şi pe mine. Mi-a pus o piedică la un moment dat de am tras cea mai dureroasă căzătură a copilăriei mele.
Era, probabil, felul e de a se răzbuna pe mine, cea care ştiam ce tată are, cea care avea o soră cu care să se joace şi să se solidarizeze, cea care n–avea un tată care să fie tot timpul băut.
S-a măritat şi trăieşte în Italia, sau în Spania. A venit să-ţi înmormânteze mama, acum 2, sau 3 ani.
S-a întâmplat într-o după-amiază ca individul să ne spargă uşa: i-a aplicat un şut şi a sărit din yală. Mama, terorizată, a ieşit cu mătura la el şi a chemat poliţia. El i-a răspuns împăciuitor: "Aaa, vecină, credeam că e a mea"...
Acum locuieşte singur. "Umblă" cu două femei, răcneşte când vorbeşte la telefon, dă petreceri din când în când, ascultă Mirabela Dauer şi Gabriel Dorobanţu cu generozitate, să se bucure jumătate de cartier.
S-a despărţit de nevastă după ce copiii au crescut, după ani de urlete şi teroare. În mod ciudat şi complet inutil, a adus-o acasă după ce femeia a murit în străinătate, în vizită la fată. Nu pricep de ce a trebuit, dupa mai bine de zece ani de când se despărţiseră şi după o viaţă de calvar cu el, s-o aducă în casa în care-şi bătuse joc de ea în mod constant.
Băiatul mijloniu a plecat demult din casă. Nu l-am mai văzut de-atunci urcând scările către etajul patru, deşi înţelesesem că locuieşte tot în cartier.
Cel mare, forţat de context, a locuit o vreme, cu soţia şi primul copil, cu individul. Prezenţa tinerei femei şi a copilaşului nu l-a împiedicat să-şi facă şourile. E drept, mai rare decât acum 20 de ani.
Un episod m-a marcat şi m-a îngijorat înfiorător: Tudor mic, dormea la mama, acum doi ani.
“Te arunc pe geeeeaaaam dacă te mai prind!!! Te arunc pe geam, băăăăăă!
Individul se adresa copilui, care, la momentul ăla, n-avea mai mult de 4 ani.
“Dacă dădeai foc la casa??!”
Situaţia a durat puţine minute, cât eu am pus mâna pe telefon şi am scotocit după numărul de telefon al Secţiei de Poliţie. Am rămas cu atât mai şocată să-mi dau seama că mama copilului era acasă, probabil ascunsă cu copilul în altă încăpere. Stăteau în casă cu el de nevoie, casa lor fiind în construcţie la vremea aia. Stăteau acolo de nevoie şi, tot de nevoie, îşi puneau copilul în pericol.
Asta se întâmplă cu victimele violenţei. Stau acolo şi n-au ce face. Au copii de crescut. Au o copilăre tristă şi violentă. Uneori, supravieţuiesc înjunghiaţi în suflet.

Nu poti sti niciodata ce-ai pierdut

Citeam pe un blog cunoscut un articol care enumera, mai in gluma, avantajele de a fi copil unic: acela de a primi o bicicleta, papusa, masinuta etc. numai pentru tine, atunci cand o ceri, parintii copilului unic nefiind conditionati si impiedicati de dublarea cheltuielilor. Finalul articolului este, evident amuzant: in timp ce fratii primesc o masina, compensatie pentru toate refuzurile primite de-a lungul vremii, copilul unic primeste o slujba inca din adolescenta si nici o masina.

Mereu m-am gandit ca, in calitate de copil unic, n-ai habar cum e sa fii in doi, sau trei, sau patru. Sunt lucruri pe care, odata ce nu le experimentezi, nu le poti regreta.

Se pare ca exista un complex al primului nascut, al celui de-al doilea si de-al treilea nascut. Primul, il experimenteaza la nasterea fratilor: nu mai este el punctul unic de interes, nu mai primeste toata atentia, pierde suprematia, ba chiar, brusc, cade pe locul doi, bebelusul luandu-i locul in preocuparile imediate ale parintilor.
Al doilea nascut sufera ca nu e primul, ca vesnic va fi al doilea, afectat fiind toata viata de conditia lui de “loc doi” si va trage toata viata sa suplineasca neajunsul asta in viata.
Al treilea, tot pe-acolo.
Nici mijlociul nu scapa de complexe. Asta traieste cu complexele alea doua combinate, deci va dati seama cat ii e de bine.
Eu sunt a doua nascuta. Diferenta, dupa 30 de ani, e minora: 1 an si jumatate in minus fata de sora-mea. Care acum recunoaste ca, din cand in cand, ii mai trecea prin cap ideea (sau dorinta?) de a fi fost singura pe lume. Eu, cap mai sec si cu mai putina imaginatie, nu m-am intrebat niciodata, dar ABSOLUT niciodata cum ar fi fost sa fiu fara ea.
E drept, ea nici nu mi-a dat motive sa imi doresc sa nu fie. Eu am fost intotdeauna aia rautacioasa, tepoasa, dificila, isterica si paracioasa. Si mai putin inteligenta, ca sa nu zic prostuta, de-a dreptul (citind toate atributele de adineauri, cred ca e evident ca nu excelam la IQ).
Ne-am paruit de mici. N-am avut niciodata parul lung in copilarie. Eram doua, bunica-mea era singura mai mereu, n-avea timp de atata spalat si coafat doua capete cu plete. Cand am prins o lungime buna sa faca niste ciufi prinsi cu “bilute” (pe vremea aia, elasticele de par aveau la capete cate doua bile colorate; disponibile la balci, toamna, sau la cooperativa, la librarie, tot anul, sau in parul papusilor), am fost cele mai fericite. Fericirea n-a durat, ca ne-a apucat sa ne tragem reciproc de ciufi. Bunica-mea a reglat situatia, ne-a tras de par in mod egal, sa ne treaca pofta de chelfaneala.
Ne-am certat pana mai acum 5-6 ani. I-am impus, pe la vreo 22-23 de ani ai mei, sa aleaga cu cine sa mearga la mare: cu mine, sau cu prietenul ei (ce era, Doamne, in capul meu?) I-am parazitat prietenele: unde mergeau ele, mergeam si eu. Nu le param ca se pupa cu baieti, eram pe-acolo ca varsta, ma tratau ca pe un egal. Colega de banca din clasa a 7a i s-a plans ca-s prea rea si as avea ceva cu ea (cu colega, care, de altfel, si ea era o rea si o ciudata).
Dar, dincolo de paruieli si rautati, am fost complice de la inceput. Nu ne placea sa mancam oua, le aruncam cat colo la gradinita si taceam malc acasa, nu afla nimeni. Nu ne placea mancarea, in general, pe care-o refuzam si bunica-mea, exasperata, ne alunga din curte. Bazaiam amandoua ca laietii pe la poarta, insa intr-un glas.
Am dormit ani de-a randul in acelasi pat si ne prindeau diminetile bolborosind sub patura, povestind de-a fir a par ce-am facut toata ziua si haaat! ani in urma. Tata ne ciocanea de mai multe ori la usa, de fiecare data fara succes. Pana nu adormeam eu, spre frustrarea ei, care a fost intotdeauna, si e si azi, insomniaca, nu se terminau povestile.
Eram la scoala si programul meu era mai scurt. Ma aninam in banca ei, cascam gura pe pereti, invatam cate-o anecdota geografica de la dna Petre si asa se facea ora sa plecam amandoua, prin intuneric si iarna spre casa. Desi aveam fiecare ciomagul ei de umbrela, foloseam numai unul, ca umblam precum mieii, una-ntr-alta.
Faceam “meditatii” la engleza si, pana sa pricep eu enuntul exercitiului, ea-l termina de rezolvat. Si ma ajuta si pe mine. (Atunci mi-am dat eu seama ca diferenta de IQ dintre noi nu e data de varsta, ci de natura :D).
N-am fost niciodata in competitie. Nu stiu cum e sa fiu invidioasa pe ea. Si nu stiu cum e sa fie invidioasa pe mine, sa-mi spuna rautati gratuite.
Am avut o poveste tampita de amor, alta nenorocita. Casnicia mea a pornit greu, sontacaind. Mai schioapata si-acum, din cand in cand. Am exploatat-o cat am putut. Am facut-o sa sufere odata cu mine, sa se ingrijoreze ca plang si ca slabesc si ca nimeni nu merita. Mi-a spus cinstit cand a fost de partea mea si cand nu.
Am un copil pe care-l iubeste si caruia ii face toate poftele mai ceva decat dac-ar fi al ei. L-am lasat cu ea si il las sistematic, cand trebuie sa plec din Bucuresti.
Eu n-am experimentat complexul ala al celui de-al doilea nascut. Cu mana pe inima spun. N-am fost invidioasa, cum spuneam mai sus, nici n-am incercat sa-i ajung unde nu puteam, in mod natural. Ce-am experimentat si experimentez e admiratia fata de simtul ei artistic, fata de sensibilitatea si altruismul ei.
Daca e vreo slujba in lumea asta sa fie facuta pentru ea, e aceea de face altora cadouri. Pentru ca e altruista si plina de imaginatie. Pentru ca e sensibila si are rabdare sa cotrobaie dupa un obiect care mie, sau mamei, sau prietenului ei i-ar face placere. Pentru ca nu-si face socoteli meschine.
Acum 24 de ani, venea de la scoala, avea 7 ani, iar eu 6. Avea un ghiozdan greu, incomod si rigid. A scos o bomboana de ciocolata din el si mi-a spus: Nush, a fost ziua unei colege si am primit o bomboana. Hai s-o mancam amandoua.
Bunica-mea, cea care ne paruise cu 3-4 ani in urma, era la noi. Se mira si azi de momentul ala. Si se mira degeaba, pentru ca ei i se datoreaza jumatatea aia de bomboana de ciocolata de am primit-o acum 24 de ani. Si celelalte jumatati care au urmat. Pentru ca niciodata n-a avut ea 50 de bomboane cubaneze si eu 50. Am avut amandoua 100 de bomboane. Pentru ca, daca eu mancam mai mult, nu mi se atragea atentia ca am mancat mai mult si ca trebuie sa impartim jumi-juma, ci ca trebuie sa impartim. Punct. Ni se spunea, mai explicit, sau mai voalat, mai suav, sau mai rastit, ca suntem surori. Atat.
Acum cateva zile, i-l scap pe Tudor, cu promisiunea ca vin in maximum jumatate de ora. M-am intors dupa vreo 3 ore. Nu m-a sunat, nu m-a bombanit, nu s-a suparat ca nu m-am tinut de cuvant. Asta fiind una dintre multele situatii de genul asta.
E sora mea. Nu e prietena mea, nu e ruda mea, e o parte din mine. Poate cea mai importanta in viata mea de adult. Da, imi iubesc sotul si, teoretic, o sa traim impreuna pana la batraneti. Da, am un copil de langa care ma desprind cu jale in fiecare dimineata. Dar ei sunt ceea ce eu am ales si am facut. Ea e parte din ceea ce m-a facut, fara sa aleg eu. Si as putea spune un milion de povesti similare despre ea, despre relatia noastra, despre viata mea, pe care astazi nu mi-as putea-o imagina fara ea. Nu ca-s slaba la capitolul imaginatie, ci pentru ca e, pur si simplu, de neconceput!

©Foto: tot ea, asta-vara :-)

Totul e cum nu se poate mai bine. Legalizăm, dar nu schimbăm nimic.

Am un job la care mă târâi în fiecare dimneaţă, pentru a constata la finalul zilei că iar n-am schimbat lumea. Conduc maşina plătită de soţul al cărui nume-l port, cel care-mi plăteşte pantofii şi vacanţele în Creta. Deci nu, nu-s o feministă crăcănată, cu păr pe picioare si şapte pisici acasă.
Cu ceva timp în urmă, mă declaram bulversată de religia creştină, în special ortodoxia, în care am fost botezată şi pe care nu o înţeleg. Deci nici în categoria ultra-ortodocşi nu mă pot încadra.
Asta, ca lucrurile să fie clare.
În drum spre birou, în maşina plătită de cel ce nu ştie ce se întâmplă cu banii nevesti-sii, îl aud azi dimineaţă pe Dobrovolschi, la Guerilla, cum că ieri a participat la o jurizare pentru anume proiect şi că l-a mulţumit faptul că oamenii de acolo emanau „normalitate”. Enumera el ceva „normalităţi”, printre care şi ceva legat, dacă nu mă înşel, de case de rendez-vous, cum se numeau ele mai acuşi un secol.
Fiecare avem normalitatea noastră, inutil şi banal s-o spun. Însă, cred că în situaţia asta, a caselor de toleranţă, normalitatea văzută din dreptul unui bărbat spre 40, trecut prin viaţă, prin femei şi prin multe experienţe nu e la fel cu cea ce se iţeşte unei femei.
Mda, e scandalos că avem prostituţie la colţ de stradă, neimpozitată (iaca, rămăsese prostituţia ultima neimpozitată din ţara noastră degrab’ adunătoare de impozite), nevaccinată, necontrolată şi nestingherită de funcţionarii statului. Administrativ şi fiscal e scandalos.
Uman...? E scandalos că statul nu legiferează o formă de înjosire a femeilor? E scandalos că rămâne ilegal, în continuare, să închiriezi corpul unei femei cu ora, minutul, raportul, sau numărul? E scandalos că nu acceptă oficial situaţia în care o femeie, împinsă de un context social absolut mizer, e constrânsă să se vândă, ca să aibă bani de pâine?
E scandalos că nu putem, în mod oficial, închide femeile în bordeluri, precum vitele în ţarc şi să alegem pe cea pe care să punem mâna şi banul...?
Departe de statul român ideea de a nu legaliza prostituţia pentru a motivele din paragraful anterior. Nu, statul nostru nu reglementează bordelurile nu pentru că îşi pune probleme de principiu, ci, pentru că, pur şi simplu, fie nu-l intererează problema, fie îl interesează foarte tare şi interesul său stă în interesul individual, imediat şi meschin al reprezentanţilor săi care au direct, mult şi bun de câştigat din afacerea de vânzare a fiinţelor umane.
Argumentele generale şi cel mai des întâlnite în favoarea legalizării prostituţiei sunt alea de le ştim cu toţii: statul ar profita impozitând, clientul ar profita prin aceea că „fetele” (ironic spus, nu?) ar fi controlate de medici, deci, mai „curate” (de-a dreptul sarcastic) şi mai sigure.
Nu spune, insă, nici unul dintre aceia care susţin ideea asta că fetele ar fi cel puţin la fel de exploatate ca şi până acum. Nu sunt singura care aude constant taximetrişti plângându-se de „planul” pe care trebuie să-l dea patronului lună de lună. Exact atare plan li s-ar impune si fetelor care se prostituează, care, probabil, că e impus şi acum de peşti. Diferenţa ar fi că, din acel plan, patronul ar trebui să plătească şi impozitele către mult-prea-girjuliul nostru stat. Şi să nu crească prea tare tarifele, că, deh, se simte la buzunarul clientului. Iar acoperirea deficitului tot pe fete va cădea, evident.
Probabil că metodologia de examinare a fetelor ar fi rezolvată din condei – aduce don'şoara adeverinţă de la medicul de familie cum că e aptă să profeseze, fără probleme dermato-venerologice şi toată lumea e mulţumită. Dar va avea dumneaei un statut de angajat şi un salariu, din care să i se reţină la sursă contribuţia pentru asigurările sociale, astfel ca să poată beneficia de servicii de sănătate? Odată cu contribuţia la celelate asigurări sociale, astfel că, dacă o dă patronu' afară, să poată beneficia de o indemnizaţie de şomaj şi, eventual, cursuri de recalificare?
Boon, are salariu, e angajată, se duce la medicul de familie. Medic de familie care e foarte posibil să facă parte din categoria celei care mi-a eliberat mie, fără să mă vadă la mutră, sau că am două mâini-două picioare, adeverinţa cum că mă pot mărita cu alesul inimii mele. Ba, i-a eliberat şi lui, fără chiar ca acesta să fie înscris la cabinetul ei.
Deci, da, riguros examen.
Sau nu, nu e angajată şi atunci „o rezolvă” patronu': aduce 'mnealui adeverinţe pen' tot stabilimentu' cum că toate sunt apte de exerciţii fizice susţinute. Clientul se încrede şi totul e mai sigur. În fond, ce nu ştii n-are cum să-ţi facă rău.
Cât despre colectarea de taxe în mod legal în urma acestei activităţi, dacă nu m-ar atinge problema prin esenţa ei – tristeţea că există atare situaţii –, m-ar plezni râsul. Statul nu colectează cum trebuie taxe acolo unde e mai mult decât evident că sunt bani! Că sunt bani, mulţi şi dubioşi. Statul nu colectează redevenţele pe care companiile de profită felurit de solul şi subsolul său le datorează. Nu impune şi nu colectează ce e evident (da' mă somează pe mine să depun declaraţie de venit, în condiţiile în care eu sunt radiată din oficiu de la Registrul Comerţului...)
Cum o să impună o afacere prin esenţa ei ascunsă? Cum o să controleze cât şi cum s-a prestat? O să pretindă să instaleze baieţii POS-uri, căşi de marcat şi să pătreze 'mnealor beneficiarii bonul fiscal până la părăsirea unităţii de prestări servicii senzuale?
Cum va proceda statul cu prostituţia de lux? Fetele alea puţine şi deştepte care câştigă cât şi cum vor ele, de la cine vor, cât nu câştigă amărâtele de la colţ de stradă nici dac-ar avea trei vieţi ocupate în domeniu. Le impune să facă un PFA? Cine le dă autorizaţia? Ce capitol din Declaraţia 200 completează? Profesii liberale, desigur.

Şi astea-s numai câteva din întrebările pe care mi le pun şi eu, scărpinându-mă ca nea Ion după ureche. Legalizarea nu va rezolva nimic. Nici non-legalizarea nu va rezolva nimic. Însă nu e corect să ne ascundem după degetul legalizării şi să pretindem că ea ar face totul frumos, curat, legal şi benefic pentru stat si societate. Nici pe departe. Totul va fi exact ca înainte, cu diferenţa că exploatarea şi umilirea extremă vor fi oficiale. Şi vreun/vreo politician/ă îşi vor aroga plini de abnegaţie rolul de salvator sanitar al comunităţii de unde au ieşit.

Să mângâiem infractorii pe creştet

Săptămâna trecută a fost Slut Walk Bucureşti. Pe site se pot afla mai multe informaţii despre ce înseamnă el şi de unde a pornit.


Acum, neavând altă treabă, dau de bloguri unde sunt unii care spun că, ceea ce s-a petrecut acolo, a fost o imbecilitate. Evident, fără să citească motivele şi ideile de la care pornise totul.

Respectiv, nişte afirmaţii jignitoare ale prof. dr Tudor Butoi, despre care vorbeam, indignată, acum un an. Mă bucur foarte mult că, între timp, indignarea mea de atunci a animat multe minţi şi s-a ajuns la acest protest.

Nu am participat pentru că nu am fost în Bucureşti. Dacă eram, mă duceam.

Ei, cică e imbecil să protestezi împotriva infractorilor. Ei bine, protestul nu a intenţionat să detabilizeze infractorii, să le bage spaima-n oase şi minţile-n cap. Nu. Trist e că a intenţionat să bage minţile în cap autorităţilor şi membrilor comunităţii. Autorităţilor, care sunt reprezentate de bărbaţi precum dl Butoi şi îşi permit să facă asemenea afirmaţii jignitoare la adresa femeilor care oricum au trăit o dramă. O femeie violată e veşnic bănuită că a provocat ea prin ceva. Vezi cazul răsunător din primăvara acestui an, cel al fostului şef FMI, Strauss-Kahn. Dumnealui a scăpat bazma curată, i s-a acordat prezumţia de nevinovăţie, în timp ce victimei i s-au cătat tot felul de noduri în papură, ba că locuieşte-munceşte ilegal în State, ba că e implicată în trafic cu droguri. Aspecte care nu au absolut nici o legatură cu faptul că ea fusese agresată sexual.

Întotdeauna, când vine vorba de atare agresiuni, victima e acuzată şi bănuită de aspecte colaterale, care nu au nici o relevanţă reală şi fundamentată, ba, mai mult, sunt o jignire gravă şi o lipsă completă de empatie faţă de situaţia în care este victima.

Dincolo de violuri şi agresiuni directe asupra femeilor, există şi agresiunile verbale, de la distanţă, sau micile agresiuni asupra lor: fluierăturile, apelativele aruncate la tot pasul, propunerile de a se f””” cu orice individ lipsit de dantură, la colţul străzii, invitaţiile de a explora intimităţile jegoase ale vreunui trecător între două vârste, atungerile pe porţiuni delicate şi intime ale corpului. Mda, povesteam eu mai demult cum, în clasa a 6-a, încărcată cu ghiozdan şi la pubertate fiind, unul mi-a pus mâna pe sânul de abia se iţea dintr-un tricou lălâu. Sânul unui copil, că asta eram.
Cosmeticiana la care mergeam acum 5 ani îmi povestea cum i-a sosit o clientă într-o baltă de sânge, pentru că un dement, trecând pe lângă ea, i-a tras un semn definitiv pe obraz, cu o lamă de ras.

În contextul ăsta, curvele se apucă să protesteze. Cum spuneam, împotriva blamării victimei, a ignoranţei asupra cauzei agresiunilor, a mitocăniei, a mârlăniei şi a jignirilor de tot felul.

Şi generează opinii. Orice dădător cu părerea se exprimă şi se exprimă fără rezerve şi se exprimă în necunoştinţă de cauză şi se exprimă ferm. Dar prost.

Şi, dedesubtul ăluia care imprimă direcţia discuţiilor, sunt alţii şi alţii ca el, care ştiu ei pe unde se întâmplă violurile şi cum şi de ce, de ajungi să te întrebi cum au la îndemână atâtea informaţii, cum de sunt atât de plini de informaţii – ai zice că au consultat statistici fundamentate, atât de sigur se exprimă când ne spun că femeile îs violate de proaste ce sunt, nu pentru ca ăla de le violează are siguranţa că femeia nu poate riposta. Şi, da, te întrebi cum de spun atare enormităţi, dacă sunt atât de informaţi şi atoateştiutori...

Şi dacă-s proaste? Şi dacă-s îmbrăcate scurt şi mulat şi decoltat? Şi dacă vor să facă sex? Nici una dintre cele de mai sus nu înseamnă că vor să fie fluierate, acostate şi, mai grav, violate, înjunghiate şi omorâte.

Şi dacă ajung să fie agresate, nu înseamnă că un criminalist care a priceput din psihologie cam cât pricep eu din modelarea hidraulică poate să-şi permită să le desconsidere şi să le jignească şi să le învinovăţească tot pe ele, absolvind autorul, că, nu-i aşa, are, săracul o problemă. A fost provocat de un flanel de lână groasă, o fusta diformă şi o vârstă de 73 de ani...

Şi dacă dădătorii cu părerea ar fi numai bărbaţii. Dar nuuu, sunt şi femei care se declară a fi de acord cu afirmaţii de tip-Butoi, cum că femeile şi-o caută cu lumânarea.

Am preluat pe pagina mea de facebook evenimentul organizat de Slut Walk Bucureşti. Am avut neplăcuta surpriză de a vedea linkul preluat de un bărbat din lista mea de „prieteni” (iar eu am în listă numai persoane pe care le cunosc din viaţa reală), care invita, generos, pe cei cu mai puţni bani, să meargă la Slut Walk, să profite de ocazia de a agăţa cu puţini bani. Surpriza m-a îngreţoşat şi mai tare când am dat să-i bat obrazul: o domnişoară comentase cu „Hahah” la invitaţia amicului. O femeie, adică. Mi-am expus dezacordul şi dezamăgirea, iar domnişoara m-a sfătuit ulterior să mă relaxez, că ea nu citise despre ce era vorba şi numai se amuzase de rezonanţa preluării.

Acuma, mai e ceva de spus, când o femeie reacţionează aşa? Să zicem că nu citise şi nu ştia despre ce e vorba, însă asta nu e o scuză. Eu, dac-aş vedea un atare titlu, mi-aş pune probleme şi aş ajunge să pricep despre ce e vorba: slut nu e un cuvânt care să facă neapărat cinste femeilor şi, în calitate de femeie inteligentă, când îl vezi afişat, îţi trezeşte curiozităţi şi reacţii. Care te duc la o concluzie inteligentă. Se pare că mă înşel amarnic asupra capacităţii unora de a problematiza. Mai bine să ne hlizim rapid, măcar să ştim c-am făcut norma la hlizeală şi stupiditate pe ziua respectivă.

Şi, aşa cum mă gândeam şi în alte cazuri, marşul nu a fost numai unul de protest. Femeile alea nu au umblat de colo-colo cu pancarte să distreze minţile plate şi să înfurie taximetriştii. Nu, au facut-o şi din solidaritate. Să vadă şi proastele alea care se lasă violate şi agresate, şi panaramele alea care şi-o cer, şi babele alea văduve şi pline de bani de la marginea satului că sunt persoane care nu le blamează şi le înţeleg şi aleg să le susţină, aşa cum pot.

Dacă toate de mai sus reprezintă motive de întristare şi îngrijorare, m-am bucurat să aud că la marş au participat destui bărbaţi. Şi m-am bucurat şi când am citit şi comentarii pertinente în josul articolelor dădătorilor cu parerea, de exemplu:

Pe scurt,parerea mea:
1)protestul are drept scop atragerea atentiei asupra unei probleme, iar nu isi propune sensibilizarea infractorilor.
2)argumentul tau cu “vrei sa nu mai fii violata, nu mai umbla cu tatele pe afara” mie nu imi spune nimic.Pe acelasi sistem, “vrei sa nu fii calcat de masina? nu mai traversa”, “vrei sa nu fii talharit? nu umbla cu bani la tine”….aah! daca spuneai ca tutele trebuie sa prevada, asta e altceva.Dar nu poti spune ca “si`au cerut`o”.Adica poti spune, numa` ca nu s de acord.