joi, 23 septembrie 2010

Toamne

Mi-aduc aminte cu mare strangere de inima de fiecare inceput de an scolar. Atat de tare ma strangea de inima, incat nu am nici o imagine insorita si calda, toate cele pe care le gasesc sunt innorate, friguroase, cu frunze vestede botite pe caldaram si maini inghetate pe manerul umbrelei. E, desigur, mai mult o imagine de noiembrie decat de septembrie. Si mirosul, aaahh, mirosul de motorina, cu care frecau parchetul, sa alunge fungii si acarienii, ramanea aninat de haine pana haaat! in iunie urmator! Si acum mirosul de combustibil ma propulseaza rapid si inconstient in dupa-amiezele imbatranite inainte de vreme, cu ghiozdanul zdranganind dinapoi. Jur imprejur, atmosfera incetosata de fumul inabusit al frunzelor arse prin gospodarii si parcuri.

Toamna era tot ce putea fi mai urat! Sfarsitul vacantei, bunicii parasiti, debutul temelor si al vremilor friguroase, intalnirea cu niste colegi rautaciosi si increzuti (slava Cerului c-am scapat la un moment dat de ei!), privirile iscoditoare si pe alocuri dusmanoase pe deasupra ochelarilor, odiosul catalog si nesfarsita asteptare a vacantelor! No where to hide!

Toamnele mele au devenit frumoase cand am mai crescut. Prima amintire a unui 15 septembrie neploios, dar innorat si rece e din clasa a 10a, cand m-am dus cu Elena sa ne dam in leaganele din Cismigiu si am constatat (eu, nu ea, ca era, ca si acum, un tar!) cu uimire ca leaganele cele noi nu sunt numai fatoase si lucioase, dar si mult mai mici decat cele vechi: nu-mi mai incapea dosul in ele!

Toamna era si cand m-am indragostit irational si impotriva mea, amor in care mi s-a frant inima si am frant inimi, pentru care din cauza caruia m-am schimbat complet, amor pe care nu l-as repeta, dar pe care mi-l aduc aminte cu melancolie si o ciudata placere masochista. 

Toamnele sunt amintirea unor dimineti lenese si laptoase, in care stateam pe terasa unui hotel, uitandu-ma la Irina cum bea cafeaua si  fumeaza tigara proptita intre degetele cu unghii lungi si frumoase, cum eu n-am avut niciodata. Stiam amandoua ca suntem tinere si puternic constrastante cu imprejurimile septuagenare, stiam ca barbatii din jurul nostru se uita la noi ca motanii dupa mate, dar ne faceam inocente si superioare. Irina-si scutura pletele blonde si lungi cum eu n-am avut toata viata, eu imi ascundeam o suvita dupa ureche si radeam degeaba, pretinzand ca facem conversatie, cand vorbeam platitudini si prostii.

Acum imi place toamna-n piete. Mi-aduc aminte cu tristete de imgramadeala de tarabe si baraci ce-a fost odata piata copilariei mele, unde gogosarii rosii se intindeau pe tarabe ca globuletele-ntr-un pom de iarna. Mere stralucitoare, pere galbene, struguri negri ca gandacii, sau albi si translucizi, gogonele si varza de se pregatesc sa insoteasca Ignatul, toate se amestecau sa iasa din peisaj pana nu le vestejeste bruma.
O taranca imi spunea azi ca stie tot cartierul. Vinde de 20 de ani in piata si-i sunt mai familiari clientii si vizitatorii pietei decat oamenii din satul ei.
Ma gandeam ca si cum m-as fi uitat de dupa o perdea din macrame alb-murdar la acum 20 de ani, cand incepeam clasa a treia, cand dormeam in pat cu Livia si ne prindea cantatul cocosilor tocand povesti si intamplari, cand batranetile celor dragi nu pandeau urate si neinduplecate pe la colturi, cand eram mai saraci si mai ignoranti.

In afara de ani, ce-am castigat in plus…?