joi, 29 septembrie 2011

Bunastarea masculina la 30 de ani

Am senzatia ca, printre barbatii de varsta celei pe care o impartasesc (in jur de 30), umbla curentul “vreau sa dau burta jos”. Proaspetele mame ale copiilor lor, mai putin proaspetele lor sotii sunt slabe; burtile insarcinate s-au retras in alergatura dupa plozi, alergatura dupa aspirator si lungile plimbari in parc. Pe unele le mai slabeste si efortul de a raspunde acelorasi intrebari imposibile, fie ca-s “de ce-uri” legate de culoarea noptii, sau afirmatii stanjenitoare fata de mustatile si formele necunoscutilor din jur.

Pe barbatii nostri nu-i slabeste nimic. Fie ca alearga ca al meu, cat sunt ziua si noaptea de lungi, fie ca lancezesc dinaintea unui monitor cu ochii pe ceas, sa se faca ora reglementara pentru “shut down”, toti isi misca formele nu pe propriile picioare, ci pe 4 roti.

Si toti se feresc de alergatura traditionala pentru si prin casa. Acum 70 de ani, buncii nostri angajau mesteri zidari si munceau cot la cot cu ei sa-si ridice case. Ai nostri angajeaza tot ce poate fi angajat, numa’ sa nu faca ei eforturile in cauza. Cumpara tot ce poate fi cumparat, ca ei sa nu fie deranjati.

Scrie cineva drag de tot ca barbatii nu spala vasele. Nu spala vasele, nu pun aspiratorul, nu coc vinete, nu fac supite si pilafior pentru ai mici si, in general, prefera sa plateasca pe cineva sa faca tot ce poate sa insemne o mana de ajutor din partea lor la cele ale casei. Nu ma plang din partea asta, ca ajutor am sad au si altora (paradoxul e ca, daca tot nu mai calc camasi, trebuie sa umblu prin toata casa sa le identific pozitia “in sistem”, sa le strang; camasi, sau orice alte obiecte, vestimentare sau nu).

Apoi, vine un weekend cand au ceva timp liber. Se pun pe telefoane cu alti tati, in aceeasi oala, pardon, sa nu lezam sensibilitati! situatie si-i invita in curte. Ailalti, pe drum, arunca-n portbagaj, pe langa sotie si copil, mici si costite. Un altul arunca vreo cateva baxuri de bere. Al treilea vine cu aperitivul, seminte, alune si fistic, de-astea sanatoase la minerale si in calorii.

La fata locului, il gasesc p-al mai tanar si mai tras prin inel, sa munceasca pentru ei, sa puie de foc, sa sufle si sa perpeleasca proviziile pe gratar. In timp ce toti ii trag cu bere, iar sotiile trag care incotro, dupa replicile misunatoare ale tatilor.

Apoi, urmeaza circuitul firesc al proteinei in natura – din raftul supermarketului, pe metalul incins si de pe metalul incins, in burta generoasa, insotit de o dusca sanatoasa de bule alcoolizate (ca-s bule de bere, sau de spritz, tot bule se cheama ca sunt).

Daca nevasta nu frecventeaza orele lungi de birou, a trantit si o tarta care merge numa’ bine la desert, ingrosand caloriile proteinelor cu ceva calorii din glucide.

Se mai aduna din cand in cand sa suie la munte. Nu mai suie cum suiau cand erau tineri, intai in tren si apoi saltat, catre creste, usor, la picior. Urca saltati de suspensiile 4x4. Si nu-si petrec numai o noapte rapida, scurta si rece la cabana. Nuu, petrec vreo doua nopti intregi (asta, daca ai noroc, ca mine, si ai parte de-un weekend “prelungit”) la pensiune, mutandu-se de la soare la racoare, de pe terasa in balansoar si din balansoar la un eventual biliard. Sugestia unei plimbari mai piezise produce ameteli si false temeri de ursi.

Si uite-asa, burta capitalista a bunastarii creste pe nesimtite. Si ei iau masuri. Nu mai mananca paine. Mananca fructe. Din cele mai dulci, sa suplineasca proteinele. Isi propun de vreo 20 de ori pe an sa mearga la sala, sau la fotbal, sau la clubul de inot, sa dea burta jos. Isi promit ca soldanele se vor evapora si burtile se vor compacta, deodata cu rasaritul unor frumoase “tablettes chocolat” (ma rog, fiind vorba de exemplare din emisfera Nordica, “tablettes chocolat blanc” :-)).

Dar, pana atunci, se duc sa ia paine de la colt fara sa uite cheile de la 4x4, sau 2x2. Nu de alta, da’ te miri cum ii pisca vreun costeliv de caine la jumatatea drumului :D.

Miscarea e impresionanta numa' daca se manifesta sub forma unor activitati tipic barbatesti si tipic moderne. Un modest pas pe jos, un necostisitor umblat sub clar de luna si de munte nu e suficient, dom'le, nu starneste suficienta adrenalina si aprobari zgomotoase.

Ma intreb, ce-i mana? Imaginea de sine, deformata, vezi bine, de ani, sau imaginea reflectata-n ochii altora? Nostalgia dupa vremile tineretii, cand se simteau in forma si in carti? Eu il iubesc asa cum e, fara tablettes si grizonat de timpuriu. Si ma distreaza la nesfarsit cand nu mananca paine, dar mananca telemea cu incredere, habar n-are ca smantana 25% nu e dietetica si se mira ca nu-i recomandat sa mananci alune cand bei bere.

marți, 20 septembrie 2011

Poveste de succes

De noua luni, stam la casa. La casa in curte, pe un pamant muncit din greu de bunicii sotului meu. Basarabeni fugiti deodata cu razboiul de dincolo de Prut. S-au asezat la marginea Bucurestiului, intr-o casa cu curte mica, inghesuita. Au avut 9 copii, le-au trait 6. Din astia 6, intr-o zi, unul a luat o pruna din alta curte. Proprietarul curtii si al prunei s-a facut foc. Tatal copilului s-a facut zmeu, si-a pus nevasta la munca si pe el la jug si s-a mutat cu familionul pe un loc maaare, unde si-a plantat pomi si multa vita de vie. Din care familionul a baut vin de legenda pana mai alaltaieri.
“De legenda” spui, pentru ca, probabil, nu era decat un alt vin banal, facut de un tataie la curte, dar care, pentru cei ce l-au iubit si l-au admirat, era nectarul unei epoci asezate, cu repere si valori.

Acest bunic si-a injumatatit si intreit locul cel mare si-asa, probabil o cincime din el sta sub casa noastra.

Batranii si-au facut casa singuri. “E tare ca o nuca”, scanda bunica, indignata ca ISCul inclina indoit din cap si n-o crede cand le spune s-a crapat de la buldozerul vecinului, si nu de ani. Cu drugi de fier carati de pe te miri unde, cu tencuiala facuta de mana lor si sobele de mesteri sobari de acum juma’ de secol.

Langa ea, doua mai mari. A noastra e cea mai tanara si mai mare, ca doar avem o viata inainte si nu o concepem fara un frate/doi (sora/surori) pentru Tudor.

Daca ai batrani au muncit cu mainile lor, mult, greu si inrobiti de griji, noi, adica sotul meu am muncit cu mainile altora. Cei obisnuiti in cazuri din astea – arhitect, experti, verificatori, mesteri. Noroc ca nepotu’ bunicului e inginer si-a trantit o structura de n-a darama-o nici Zmeul-Zmeilor cand s-a invifora!

Cand faci o casa in Bucuresti, in Sectorul 6 al acestuia, intreaga comunitate se implica. Se implica mama sotului, umbla dupa avize. Se implica Primaria, sa-ti dea certificat de urbanism cu toate avizele inutile din lume pe el si autorizatie de construire. Se implica Electrica, Romtelecom, Distrigaz, Apa Nova, RATB si RADET – ultimele trei NU AU retele in zona, dar, na, pe principiul trage sa fie tras, merge si-un aviz de la ei.

Toate cele de mai sus dureaza. Dureaza timp si dureaza bani. A durat un an de zile si n-am primit AC, astfel ca avizele au expirat si ne-am apucat de alta. Iara se implica mama sotului, la ghisee si sotul.

Cu chiu-cu vai, ba ca-i Craciun, si nu e Consiliu, ba ca-i arhitectul-sef in Luba-Luba si n-are cine semna, pana-n primavara, cand dadea firul ierbii, AC stralucea, noua, si promitatoare, la dosarul ingrosat de peteu, si releveu si alte cele.

Cand faci casa-n Sectorul 6 al Capitalei Romaniei, vremea tine cu tine. Timpurile nu. Cand altii se iglodau la credite aiuritoare pe ‘jde ani, noi, adica nepotul bunicului basarabean se baga la cumparat betoane, fier-betoane, caramizi, cuie, tencuieli si toate celelalte. Si nepotul muncea-muncea-muncea de nu se vedea la fata zi dupa zi, noapte dupa noapte. Pe principiul ala cu saracul care nu-si permite sa cumpere decat scump, imboroncaiau banii in structuri, caramidaraie si finisaje, cam cum se rostogolesc pietrele pe povarnis.

Cei mai mesteri calfe si zidari trantesc betoanele in fundatia sapata haaat-departe! pana-n China (sau ce-o fi pe partea ailalta de noi). Cu gura vorbesc a lauda – unui-i Tica, zidarul – cu mana muncesc a paguba. Dar asta se trece sub tacere, pana la sosirea alora de dau cu bidineaua peste ce-au zidit astia. Ca-s peretii strambi, ca-i caramida pusa alandala, ca plafoanele sunt in valuri si trebuie sa desenam si-o treapta pe undeva prin casa, treapta complet neprevazuta. Bun, Tica-cel-Mare n-a bagat de seama cum betonul, marsavul, i-a sabotat lucrul si s-a adunat gros intr-un colt si subitre intr-altul.

Cum n-a bagat de seama si ca a turnat o treapta (proiectata, de data asta) prea sus si, al mai inalt de 1.80, va da cu capu-n plafon. Se corecteaza si-asta.

Merge greu, sontac-sontac si, intre timp, se naste si copilul de trebuia sa-si vaza patutul prima oara intaiasi data in luminoasa locuinta in mijlocul curtii. Nu-i bai, patutul e asezat inghesuit la bloc. Si e si desfiintat curand.

Zor-nevoie, anul urmator ne prinde gata de finisaje. George-cel-degraba-fauritor-de-vise promite sa faca a mai asezata lucrare. Si noi il credem. Banii fug din banca in buzunar si din buzunar la Dedeman/Hornbach/alti-negustori-de-piei-de-casa, la vale, ca in montagne russe, cu greu sa le mai tie careva socoteala, si-asa subreda, de la inceput la final.

Lasa ca pretul platit pe mana de lucru nu face. Ce-are a face ca tencuiala urmareste fidel denivelarile lasate mostenire de Tica-cel-viteaz? Lasa ca parchetul mai scapa cate-o zgarietura pe ici, pe colo; da’ ce-as vrea, sa umble cu grija, cand omul are de lucru si bani de luat repede? Lasa ca dara groasa de creion, usor efacabila cu guma de sters, zace eternizata-n lac, sa vada tot vizitatorul cat de geometric aplicat a lucrat varu’/finu’/cumatru’/nasu’ la casa noastra! Lasa ca aprind lumina-n casa si mai bine nu ma uit in sus, ca pana si placa de gips-carton DREAPTA au reusit s-o tencuiasca stramb, cu goluri si gloduri si umflaturi.

Mai pui colturile peretilor, care sunt drepte din cand in cand? Si in valuri in restul de cand si cand? Mai pui alea 4 zile de am frecat cu buretele de sarma, buretele de burete, laveta de la Plus si peria de sarma/unghii chitul de pe faianta? In lipsa mea COMPLETA si IMENSA de cultura generala elementara, nu stiam ca acest chit trebuie curatat de pe faianta de cum e aplicat. Eventual, de catre mesterii care-l aplica. Nuuu, eu am stat linistita ca la fo’ trei luni intrege si apoi m-am apucat, lejer, sa spal faianta, dupa ce George si cumetrii plecasera la ale lor. Cu lejer n-a iesit. Nici cu Cif. Nici cu ala darnic, cu Domestos. Nici cu Cilit Bang. Nici cu vrecie, d-aia de la sapun de casa.

Mai stiti Karate Kid? Cand se duce pustiul ala sa invete flick flacuri sa dea fetele pe spate si dusmanii-n garduri si mosul il pune sa frece la parchet? Cam asa si eu. Voiam sa fiu o dama bine cu casa la curte, mileu pe TV si deodorizant de trandafiri pe hol si m-am ales cu o conditie fizica de invidiat, frecand chitul din doua bai. Am utilizat ca la vreo 30 de bureti din aia metalici, 10 lavete, degete inghetate (cin’ m-a pus sa astept luna noiembrie?), soacra si bona (asta din urma statea cu copilul, in timp ce io ma taram prin casa viselor ei in genunchi), mama si bunica (sprijinul necesar pentru stuchit hotii aia care nu si-au facut treaba cum trebuie).

Trebuie spus ca a ramas de scos chitul de pe gresia din baia de jos, hol si bucatarie. In baie si pe hol e imposibil, in prostia noastra (sau nesimtire fata de simtamintele mesterilor) am ales un model care ne-a placut, dar pe care l-au urat mesterii: are alveole si modulatii, astfel ca odiosul chit si-a facut barlog acolo si probabil ne-ar trebui un intreg canton de chinezi sa-l scoatem. In bucatarie da un aer rustic, vetust si neglijent-sic in acelasi timp, asa ca, de ce l-as scoate? Unii au crezut ca e un artificiu decorativ, m-au felicitat pentru gustul desavarsit si ideile nastrusnice. George, daca descoperi vreodata leneveala pe internet si acest blog, sa stii ca-ti dau, de fiecare data, creditele cuvenite.

Sa mai spui de instalatorul rapit de extraterestri, sau piticii rosii de gradina, nu stiu exact care dintre ei? Cel care a venit de doua ori, a aruncat mobilierul de baie pe-un perete, a montat de fatada baterii si a instalat cum-nu-se-cuvine bideul, iar apoi a disparut de pe fata pamantului, lasandu-ne cu chiuvete si racorduri si masini de spalat rufe si vase triste si neutilizabile…?

Acuma, locuind acolo zi de zi, moment de moment, se ivesc tot felul de suprize (da, da, de-alea neplacute si costisitoare). Nu le mai bagam in seama chiar asa. Poate ca ne deranjeaza, ne sacaie, da’ am invatat sa traim cu ele, ca atunci cand ai vreo boala, ceva deranjant, dar care nu te handicapeaza, numai te sacaie.

Eeeiii, pe langa aia angajati de noi, s-a implicat si comunitatea locala a institutiilor si serviciilor publice. Aveam noi parchet montat, centrala termica gata de actiune, dar fara de electricitate si gaze si uite-asa, catinel-catinel, iarna se apropia. Cu umezeala si inghet si tot tacamul sa ne fie si mai rau buzunarului decat ne fusese pana atunci.

Iar gazele si electricitatea nu intra singure-n casa, pentru ca racordarea la ele cere iarasi certificat de urbanism cu avizele inutile si AC. Pentru un sant de 1 m lungime si 0.5 m latime, imi trebuie certificat de urbanism, aviz RADET, Apa Nova, Romtelecom, Electrica, Distrigaz, Urban si ADP. In conditiile in care strada pe care stam NU E racordata la apa/canalizare, nu e strabatuta de retele RADET si nici NU E ASFALTATA si arata cam ca suprafata lunii, plina de cratere.

Apa Nova rezolva cel mai elegant cererile pentru avize. Ba, daca vreun angajat de la alt compartiment sta degeaba, vine si te ajuta, chit ca nu e treaba lui. E scump, da’ face. Romtelecom e si el agreabil, pe bani mai putini. RADET e comunist, te pune sa umbli pe la vreo 6 birouri si ghisee ca sa inregistreze cererea, da’ merge. Distrigaz ar merge si el, daca angajatii ar fi atenti la ce-i intrebi. Dar, cum nu sunt, te expediaza rapid la o coada, unde stai vreo ora si, ajuns pe scaunul cu pricina, ti se spune sa te adresezi la biroul de dupa colt. Alta ora-n soare.

Electrica e un vis. E cam ca afisele alea de prin frizerii care zic “O zi se fumeaza, una nu. Azi e si de nu”. Stai la o coada, sau nu. O coada in care pensionari furiosi agita facturi si au pierdut contracte, contoare si orice, in general. Uneori, ti se permite sa intri pe holul de la biroul de avize, alteori nu. Depinde de toanele doamnelor.

Dau sa depun documentatia. Nu e bine. Trebuie alta scara. Cum alta scara, Doamne, iarta-ma, ca e aia din CU?! Nu e bine. De ce? Ca nu e scara buna. Suna pe Ciprian. Ciprian confirma ca e scara buna. Ma duc la Ciprian, ca stie mai bine. Puteti depune cererea. Dureaza o luna. Va sunam noi. Poftiti nr. meu de telefon, in caz de nevoie.

De ce nu-mi place cum suna…? Stia omul ce stia.

Nu ma suna. Ii sun eu, la numarul ala de Call Center, la care nu poti suna decat din – surpriza! – Romtelecom. Imi raspunde un baiat, care imi spune ca e o problema cu actele mele. Ce problema?! Nu stie sa-mi spuna, pentru ca nu are acces la sistem. Si cum ar trebui sa aflu?! Sa merg la fata locului. Vreau un numar de telefon de la fata locului, sa imi spuna ele. Nu se poate. De ce? Pentru ca nu exista.

Hai, ma iau si ma duc. Iara coada, chestii, blabla. Ajung inuntru, salut, ma prezint, sunt ignorata, asa cum am mai scris acum un an. Pe scurt, nu se stie ce se intampla cu dosarul meu, unde e si de ce nu e complet.

Isterizata, imi sun jumatatea. Isterizati in cor, decidem sa apelam la Cipri, amabilul sef de Comercial cu care avusesem de-a face la depunerea dosarului. Promite sa revina cu o solutie. Revine si-mi explica: dosarul plecase de la Centrul x (unde-l depusesem) la Centrul Centrului, de unde l-au trimis la Centrul y. Y n-a stiut ce sa-i faca si l-a aruncat intr-un colt, pana a deranjat Cipri Centrul Centrului cu o intrebare si s-a refacut filmul.

Booon, zic, o sa mearga ca UNS. Ca uns cu melasa lipicioasa, ca au mai trecut 3 saptamani si nu se intamplase nimic. Mama ma-sii, il sun iara pe Cipri. Cipri verifica si, peste 2 zile, ma suna un domn cu voce matura, de fumator si-mi spune care a fost baiul: ajuns dosarul la echipa operativa, aceasta, plina de operativitate, n-a gasit adresa pentru care se solicita avizul! Haida! Ailalti toti o gasisera, ei nu. O lume-ntreaga ma stia, tu nu m-ai cunoscut. Mai mult, onor’ Electrica taman ce daduse un aviz de amplasament (o trebsoara mai complicata) si unul de racordare la adresa aia, dar el nu a gasit-o! L-am ghidat eu telefonic pe unde, ce si cum si, in doua saptamani, aveam avizul.

Dupa care, alte distractii, cu firmele care au facut racordurile. Al cu gazele s-a miscat rapid. Astia cu electricu’, mai putin, pen’ ca, in timp ce Electrica ratacea dosarul de avizare si nu gasea adresa, avizul de racordare expirase si trebuia altul si firma pe care o plateam nu catadicsea sa se ocupe de treaba asta, ca ei sunt, ma-ntelegi, prea mari pentru trebi atat de mici. Alte usi, alte birouri, alte fete plictisite.

De ADP n-am zis. La ADP mi-au cerut contract cu o firma agreata de Consiliul Local al Sectorului 6 pentru refacerea pavajului stradal, pe trotuar si carosabil. Aici am izbucnit in ras. Care pavaj, care carosabil, care strada, oamenilor??!! :-)))))))

Lor nu li s-a parut amuzant. Mi-au cerut sa ma prezint cu acordul, fara alte farafastacuri. Le-am aratat poze din telefon, sa vada cum arata strada care pe planurile lor apare tunsa, rasa si frezata. Si devreme asfaltata. Haida-de! Si asa justific eu absenta acordului? Cu poze din telefon?

M-au trimis acasa. Unde am printat pozele cu pavajul si m-am dus din nou. Cum nici o zi nu seamana cu alta, functionara a primit dosarul si ne-a dat si aviz. Dupa ce incheiasem deja contract cu URBANul, pentru preluarea si indepartarea deseurilor de la fata locului :-))). Care deseuri nu s-au produs, dar URBANul a incasat banii. Civilizat si la URBAN, mai ales ca, de niste bani pe care-i ia absolut degeaba, putea sa fie mult mai uracios, ma gandesc.

Si, intre toate astea, au fost atatea si atatea momente absolut delirante si enervante, cand nu stiai daca sa razi, sau sa plangi.

Al de-si face casa cu mana lui, se intreaba daca nu era mai bine sa i-o faca altul. Aluia de i-o face altul, se intreaba daca nu era mai bine s-o ia gata facuta. Al de-o ia gata facuta, se intreaba de ce dreq n-a ramas el sa steie cu chirie, sa n-aiba batai de cap. Si toti se intreaba ce-a fost, nene,-n capu’ lor, cand s-au apucat de asa ceva?!

E bine

Dimineaţă rece de tot. Am ajuns prima la birou :-), am dormit la mama şi am făcut 10 minute până în Cotroceni.

Să fie cei 30, să fie copilul, să fie starea de bine care mă fac nostalgică, mulţumită şi fericită în acelaşi timp? Care mă fac să-mi iubesc părinţii şi să-i înţeleg aşa cum nu i-am înţeles până acum...? Care mă fac să-i iubesc pe cei intraţi în viaţa mea pe neînţeles şi – pentru o bucată de vreme – neacceptaţi?
Trăiam, acum ceva vreme, realităţi care, pentru lumea mea restrânsă şi exagerat protectoare, erau nişte şocuri, un şoc după un altul. Soră-mea îmi spunea atunci, tristă, că e sfârşitul lumii aşa cum o ştiam noi.
Acum, simt că nu e sfârşitul, sunt numai încercările prin care trecem ca să aflăm că avem, undeva în interiorul nostru, structurile pe care să construim alte repere, să îmbogăţim sentimente şi să rotunjim asperităţile intoleranţei tinere. 
Astă-iarnă îmi dădeam seama că dragostea mea, după cei trei ani beigbederieni, e mai aşezată şi mai firească. M-am întors să lucrez şi am uitat-o. Fiecare prin vârtejul personal, câteva luni cu valiza la uşă, în portbagaj şi în tren.

Mi-am abandonat perdelele untoase, baia luminoasă şi cuptorul care-a ascuns destule ruşini de începător. Am fost pe drumuri, nu mi-a mai ars de vizite, nici să le fac, nici să le primesc. Lunea şi vinerea mereu, la nesfârşit. Un derapaj continuu, o iluzie de viaţă.
Am fost în vacanţă. Toţi 3. Nimic aventuros, nimic spectaculos, în Grecia. Nu ştiu de ce sunt întrebată, mereu, invariabil, dacă l-am luat şi pe Tudor cu noi. Nu se putea altfel.
Am trăit şopârleşte la plajă, am dat peste cap programul de somn al copilului, bucurându-l de apă, barcă şi avion, ne-am culcat şi ne-am trezit cu luna plină mare, gălbejită şi tremurat-spectaculoasă peste capetele noastre complet ne-romantice, neinteresante, absorbite de vorbele întârziate ale copilului, de mutrele lui de copilaş, ca toţi copilaşii lumii, dar atât de frumos, deştept şi grozav, că doar e al nostru!


Ne-a fost bine, ne e bine, ne-am adunat. Suntem iarăşi noi, cu ale noastre. Iubirea noastră mică şi intensă, fără farafastâcuri şi sclipici, dar cu accente şi răbdare :-).