sâmbătă, 8 decembrie 2012

Al doilea alaptat

Tudor a fost mai pisoi, Ioana e mai... catelus. Ea s-a nascut o idee mai mare si a luat mai bine in greutate in prima luna - 1 kilogram in 3 saptamani, deeci, vreo 330 de grame pe saptamana.
Miercuri ii inhat pe amandoi si ii duc la control - ea, la ala reglementar, el la ala pe care NU-l doream, de amigdalita pultacee (a doua in trei luni, mda), cu 39,... si toate deliciile situatiei. Ca de obicei, e in urma graficului, cu 2 kilograme si 4-5 cm, deci proportional, as comenta. Si as mai comenta ca si adultii - barbati, sau femei de aceeasi varsta pot fi mai inalti, sau mai grasi, sau mai indesati, whatever. Prietena mea cea mai buna din facultate e cu o luna mai mare decat mine, vreo 3-4-5 cm mai inalta si vreo 5 kg mai slaba! Si nu cred ca-i spune vreun medic ca e "in urma" graficului.
Apoi, trece s-o purice si pe ea. E sanatoasa, chit ca frate-sau i-a suflat in nas cu amigdalita, puroiul si febra lui cu tot! Si n-are inca doua luni. Iar inainte de asta, la 3 saptamani ale ei, frate-sau mai trecuse printr-un episod prelungit de tuse violenta si mucozitati persistente, fara febra, situatie care pe ea n-a impresionat-o. Si-a vazut de urletele ei reglementare, de seara.
Opaaa, la masuratoare nu mai e bine. E lunga cat trebuie (fix in schema), insa, ce ne facem? Intr-o luna fix n-a pus pe ea decat 600 g. Ntz, ntz, ntz, 600 de grame inseamna mai putin de 200 g pe saptamana, deci, hmmm, nu e in statistica oficiala pediatrica.
Ce e de facut?
Pai, cica sa ii dau eu un 30 ml de lapte-praf-de-nu-st'-care dupa masa. Daca il mananca, inseamna ca nu se satura la san si ii trebuie "completare". (Urasc aceasta formula, imi produce aceeasi urticarie cerebrala ca si "te pupic dulcic", sau "mi-a mancat 100 ml de pireut de brocolas") Fara sa ma interpeleze daca doarme bine, daca maraie, daca are scutece pline/ goale etc. Da, sa fim drepti, mi-a sugerat sa verific daca, dupa ce mananca, mai ramane lapte. Si, totusi, nu mi-a facut arborele "da/ nu" - da, ok, continuati; nu - ce facem, iata variantele.
Asta, dupa ce, in prima luna, a luat mai mult decat zic sfintele grafice si dupa ce a trecut cu bine de doua raceli adiacente, da? Nu mai bine facem o medie multi-lunara, de exemplu? Si ne da ca, in 7 saptamani a luat 1600 de grame, deci >200 g pe saptamana? Si socotim si imunitatea aia la doua raceli?
Nooo, harsti! cu completarea! Deci, cu biberonul. Deci, cu lenea. Deci, cu obisnuinta, a ei si a mea. Din biberon, se stie, trage mai usor. Si de ce i-ar placea greul, cand poate fi si usor? Apoi, eu mai plec de-acasa cand si cand, iar masa ei mai intarzie juma' de ora. Pai, cu ispita-n casa, nu i-ar da mama o mica-micuta picatura de lapte, sa n-o mai vada agitata, pana sosesc eu?
Si, uite-asa, fandaxia-i gata si gata si hranitul au naturel. Si pun-te, nenica, pe sterilizat (si cumparat sterilizator, ca nu-l mai am pe primul), pe cumparat biberoane (am numa' doua gioarse, cu care-si bea Tudor laptele de seara, cand il mai bea), tetine, cutii de lapte, termos (am auzit ca asta-i metoda de a nu incalzi/steriliza apa aia la fiecare hranit), cuptor cu microunde etc. Si adio lipsa de libertate cu copilul dupa tine pana-n 6 luni! Pai, trebuie sa plec cu tot arsenalul de biberon, lapte, termos, punguta adiabatica dupa mine.
Si stau si eu si-mi pun problema de ce nu trec medicii astia de comoditatile instalate in mintile lor. Prima, aceea de a ne baga copiii toti in aceleasi tipare obligatorii. Stai, frate, ca nu candideaza nici la Miss Univers, nici la pozitia de etalon uman pe generatia lui! A doua, aceea de a privi niste cifre in sine, disparate de istoria EXTREM DE RECENTA a copilului aluia, dar si a familiei lui. Doctorita lui Tudor constata mereu ca e sub grafic, eu ii spun ca e dezinteresat de mancare, dar nu m-a intrebat ea daca eu si taica-su am fost niste mancaciosi in copilarie, i-am spus eu. A treia, aceea de a trata, obsesiv, efectele in locul cauzelor. Decat sa presupuna ca nu se satura Ioana si, deci, sa recomande completare (!!!), nu mai simplu imi recomanda mie ceaiuri, granule, pliculete, capsule (ca-s atatea forme!) pentru stimularea lactatiei?!
Ma dezamageste modul asta in care, extrem de comod, de limitat si lipsit de consideratie si empatie pentru bebelus, dar si pentru mama, ia un medic o hotarare in locul meu! Daca eram eu la primul copil, nu faceam ce-mi spunea ea? Faceam, ca ma simteam vinovata ca nu intra copilul in grafic, aoleu, tragedie! Si nu-mi era sensibil mai greu apoi?
Cu Tudor, cand s-a pus problema sa-l izolez de mine pe la vreo doua luni, am dat in balbaiala si plans! Ma lua jalea, mi se parea ca-l abandonez, dar ma si vedeam lesinata de oboseala, batand drumul dormitor-bucatarie-dormitor de cateva ori bune pe noapte si adio somn.
Luna viitoare ne luam si ne ducem si, sigura pe mine, am sa-i spun ca am preferat un produs galactolog, in locul unui lapte praf si ca, da, ramane lapte dupa ce mananca ea. Problema o fi ca, poate, ar trebui s-o deranjez, cand adoarme mancand. Dar nu ca nu se satura si ca ii trebuie completare cu lapte praf!
Drept e ca nu e genul de doctor care sa descurajeze alaptarea, ne cunoastem de aproape 4 ani, stie ca l-am alaptat pe Tudor, iar in cazurile de enterocolita n-a venit cu ideea de a-l trece pe lapte praf delactozat, de exemplu, ci mi-a spus ca e important sa-l alaptez in continuare. Dar, parca tocmai prin prisma faptului ca ne stim si ca avem o experienta impreuna, ca imi stie istoria si alegerile ma dezamageste ma tare.

joi, 29 noiembrie 2012

Botez de gura lumii

Acum ceva vreme, am dat nas in nas cu un tanar pe hol, la imprimanta, la noul meu job. Ne-am amorezat, ne-am plimbat la munte, la mare, ne-au vazut cunoscutii impreuna si au inceput intrebarile: Cand va luati? Cand faceti un copil? Cand mai faceti alt copil? Etc.
Inainte sa ne intrebe daca ne oprim la 2, ne intreaba cand il botezam pe-al doilea.
Din capul locului, eu o botez nu pentru ca simt eu, ci de gura lumii. A aripii dure religioase din familia noastra extinsa, recte mama si bunica-mea (pe care le iubesc nespus, de altfel) si a aripii conformiste si mai fatarnic-religioase, recte aia care nu e nici din cale afara de religioasa, nici nu intelege bine de ce si cum, dar "e mai bine".
Nu simt, pentru ca mi se pare ciudat sa fac o alegere spirituala in locul ei. E drept, am facut cateva si voi face o gramada de alegeri "administrative", insa sa aleg eu ca e crestin-ortodoxa mi se pare cam mult.
Si n-o botez pentru ca s-a nascut in octombrie. Dupa nastere, mama e "necurata/spurcata", you name it si n-are voie sa intre-n biserica 6 saptamani, adica pana spre 25 noiembrie. Ca s-o botez inainte, ar insemna sa stau pe la usa, precum catelul, timp in care pana si unui criminal cu sange rece i s-ar permite sa asiste la botezul copilului, mai putin mie, MAMEI! Iar dupa cele 6 saptamani, e post! Si-n post nu se fac petreceri.
Asa e, nu am afinitati religioase, insa, daca tot zic sa fac pe plac aripii dure, apai n-o s-o sochez luandu-i-o inainte lui Mos Craciun cu un ditai chiolhanul complet neortodox, ca doar n-o sa mancam pilaf cu prune si fasole batuta cu peste congelat!
Apoi, inainte si in timpul lunii decembrie, oamenii-s ocupati cu alte planuri - scriu Mosului, golesc cardurile, spala perdele si cauta retete de cozonac, n-o sa le zadarnicesc eu activitaturile casnice.
Si acuma stau eu si ma intreb cand sa fie? Aripa dura ar fi socata dac-as astepta pana-n aprilie, desi chiar asta-mi vine sa fac! Dar aprilie e tot plin de celalalt Post, al Pastilor. Si sa astept pana-n mai, mi-e ca-ncepe sa mearga-n picioare si rastoarna cristelnita, ne facem de minunea lumii (dupa ce am intarziat la propria nunta, sub obladuirea aceluiasi preot de-o va boteza si pe ea)! Sa ma reped imediat dupa Sarbatori, nu se face - oamenii-s satui de sarmale si carnati, nu mai spui ca damele s-au mai rotunjit si treba sa scoata bani de-o alta rochie, intr-un moment cand, se stie, Mosul a adus nu numai cadouri copiilor, dar si gauri in bugetele adultilor.
Apoi, cu groaza, GROAZA ma gandesc la impartirea anotimpurilor pe luni si a lunilor pe anotimpuri - decembrie, ca si ianuarie si februarie, sunt luni de IARNA! Botezul presupune o baita la pielea goala petrecut in ditamai incaperea, de vreo cateva zeci bune de metri patrati, inalta de cativa metri sanatosi, nu prea bine izolata termic, fiind o cladire eventual seculara (in cazul nostru, de la vremile lui Mihai Viteazul). Ei, numai cand imi imaginez botzul asta de 6-7 kg, la pielea goala, zburand urland din bratele calde ale unei nase senine via bratele joviale ale preotului, in hohotele condescendente ale adunarii sanatos infofolite in cojoace, pufoaice si stofe, simt cum se instaleaza o mica-micuta pornire criminala la adresa alora de au inventat atare ritualuri. Poate m-ar convinge careva sa practic botezul in conditiunile astea, cu o invitatie in prealabil, invitatie pe care sa stea precizat codul vestimentar: Va rugam alegeti haine dintre cele mai usoare, potrivite pentru o petrecere la malul Marii Egee, in luna iulie. Prezenta Dvs. nu va fi acceptata decat daca veti purta materiale usoare - matase (naturala, sau artificiala, nu importa curentul bio), in, batist. 
As vrea si eu sa stiu cati dintre ai prezenti s-ar dezbraca in luna ianuarie la pielea goala la o temperatura a ambientului de maxim 20 de grade, pe deasupra sa se mai si scalde, apoi sa iasa curajosi in ger! Mai cu seama cunoscand teroarea pe care frigul si curentul inca o produc in constiinta romanilor, de pe vremea cand baia de seara pe timp de iarna era o adevarata aventura plina de adrenalina!



miercuri, 21 noiembrie 2012

Parintii nu-s adulti


Pentru ca azi-noapte n-am avut somn, m-am apucat sa visez la vacanta de anul viitor. Si, din hotel in hotel, si din amintire-n amintire, mi-am adus aminte de Praga si Bratislava, de Budapesta etc. si mi se facuse de o vacanta citadina.
Insa, alarma "copii" a sunat si mi s-a pleostit amintirea si pofta.
Mini-vacanta de Pasti, de la Roma, din primavara acestui an, a fost un mini-dezastru pentru Tudor. Noi ne-am inarmat fiecare cu ce atitudine a gasit prin suflet - eu mi-am impus sa ma impac cu situatia, taica-su a aplicat relaxarea si optimismul lui, care pentru unii pot fi molipsitoare, iar pentru mine, enervante :D.
De la bun-inceput pentru mine a fost un stres, pentru ca eu sunt orice, numai spontana si iubitoare de surprize nu-s! Imi facusem un plan de Pasti plictisitor, in sufrageria mea si a maica-mii, in curtea noastra, cu speranta de ceva soare. Pe alocuri, si enervant, cu vizite nedorite si prea lungi (cum sunt toate vizitele nedorite). Ei, marti toata ziua am cautat hoteluri si zboruri catre Lisabona, Mallorca, Costa del Sol (yap, nu stiam deloc unde plecam, ideea era sa plecam!), zapacindu-mi colega si agentia de turism cu vaicareli si intrebari (in aceasta ordine). M-am oprit la Roma, pentru ca era singura destinatie cu zboruri acceptabile ca durata si programare.
Incepand de la ideea de calatorie - cu avion, in cazul asta -, care, cu un copil alaturi, e o provocare - sculatul cu noaptea-n cap, trambalarea prin aeroport (iar Otopenii nu-s chiar cel mai primitor aeroport european), lipsa unei bai decente etc. Apoi, mancarea la fata locului, care e ALTFEL decat acasa. Pastele sunt altfel - desi baza lor tot pastele sunt -, branza e altfel, friptura e altfel, supa nu e cu galusti, pizza nu e ca la Trenta! Noroc ca cereale cu lapte si paine cu unt se mananca peste tot in lume si au acelasi gust. Astfel, copilul a mancat macar o masa cumsecade, dimineata. In rest, Dumnezeu cu mila. Chiar si croissantele, sau gogosile, pe care i le cumparam sa nu moara de inanitie p-acolo nu-l impresionau. Functiona pe principiul "poate ca da, poate ca nu".
In afara mancarii, alergatura lipsita de sens, pentru el. Sa bati strazi si incaperi aiurea-n tramvai, cand poti sta linistit in camera de hotel, sau pe o bancuta, sa te joci cu o masinuta. Sa te taraie doi adulti, care-ti mai sunt si parinti, prin ploaie deasa, ca sa ajunga sa se imbulzeasca alaturi de o multime inexplicabila si pestrita, intr-o casa maaaare, cu o gaura in mijloc, prin care... ploua!! Sau sa-ti dea o moneda-n mana, sa insiste s-o arunci intr-o apa inconjurata de niste oameni ciudati, cu ochi mici, care fac poze-ntr-una! Sa strige la tine sa stai locului pe niste trepte pe care tu ai chef s-o iei la santoasa. Sa te chinuie purtandu-te in spinare, sau in brate, printr-un culoar luuuung, plin de desene ciudate, foarte colorate, foarte multe, alaturi de valuri-valuri de necunoscuti, asta, dupa ce ati stat toti 3 la o coada ce parea fara sfarsit.
Sa nu te culce toata ziua, pentru ca, in final, sa adormi la 7 seara si sa-i auzi promitandu-si ca data viitoare vor vedea Colosseumul si noaptea, nu numai pe ploaie. Macar si-au facut un pustiu de bine si te-au dus la aceeasi terasa cu pizza buna si o fata romanca din Fagaras, draguta, slabuta si plina de un bun-simt surprinzator.
Vacantele citadine sunt pentru adulti, nu pentru parinti. Cand ai facut un copil, pui in cui umblarea fara sens pe strazi, cascatul gurii la muzee, tentativele curajoase de a incerca te miri ce feluri culinare locale. Mai ales daca ai parte de-un copil conservator la mancare. In cazul asta, la mare,-n Grecia va scrie pe valizele tale de parinte empatic, unde dorada seamana cu aia pe gratar, de acasa, supa, chiar fara galusti, e supa de pui si   unde pui capac cu o gogoasa cu mastic, dormi pe plaja si seara-n brate la mama-ta.

vineri, 19 octombrie 2012

Maternitatea Medlife

Ma gandeam ca or fi si altii care-si cauta locul unde sa nasca si, in cautarile lor, exploreaza si varianta Medlife.
Am explorat-o si incercat-o si eu, acum o saptamana. Nu-mi plac darile in stamba de tipul "totul a fost perfect". N-a fost perfect, pentru ca nici eu nu sunt si nu stiu ce vreau si ce sa cer.
Totul a inceput - cred - prin primavara lui 2010, cand o prietena recenta la vremea aceea imi spunea numele unei doctorite ginecolog de la locul ei de munca, dr. Gavril-Parfene. Am bagat la cap si, un an mai tarziu, la ea m-am dus sa-mi confirme sarcina. Si m-am tot dus, luna de luna. M-am dus de vreo cateva ori si la dr. Steriu, pentru eco morfo-fetale.
Dr. Parfene e frumusica, tanara si calda. Zambeste mult, se misca si vorbeste cu calm, e incurajatoare si senina. Dr. Steriu nu stiu in ce context zambeste. E un fel de robotel serios-suparat, care-si face treaba cu zel, seriozitate si fara nici o deraiere de la fisa postului - ai sosit, te pune pe masa, te aseaza din doua vorbe, te chestioneaza despre aspectele clasice - varsta, medic etc. - si apoi se pune pe recitat poezia parametrilor.
E posibil sa fie usor misandra, sau sa nu-i placa, pur si simplu, mutra tatalui copiilor mei - si la sarcina cu Tudor si la cea cu fetita i-am facut cate o vizita in tandem si, cum el nu se poate abtine sa nu converseze pe orice tema, in orice context, si-a luat vreo doua cartonase galbene de la madam Steriu de mi-a venit sa cer reducere la receptie, cand plateam. In fine.
Trebuie sa spun ca eu n-am avut nici o problema, nici cea mai mica in sarcina. O oarescare tensiune arteriala marita, monitorizata si tinuta sub control si un noroc chior, chiar - dupa ce la toate ecografiile pe final fata avea circulara, la final s-a rasucit si n-a mai avut!
Bon, m-am dus la spital cu dilatatie 2 si a trecut cam o ora si jumatate si am si nascut! Asta s-a datorat genelor mostenite de la mama, nu celor de la spital.
Internarea n-a insemnat decat completarea unui formular pe care nu mai stiu ce am scris, altceva decat numele :D. Sala de travaliu, urata, impersonala si rece. Aseptica, dotata, fosgaiau vreo 3 asistente pe-acolo, dar foarte spitaliceasca. Monitorizarea stresului fetal se face cu martori din aia cu fir, o placere sa stai intinsa cu fata-n sus in travaliu. Alte mecanisme de usurare a travaliului nu exista. Pentru mine, astea nu-s importante, nu-mi doream decat sa se termine totul mai repede, evident, insa, pentru standardul pe care-l pretind, e putin. E chiar nimic, as spune.
N-am vrut sa fie si tatal langa mine, ma enervam si eu pe mine, daca era si el, cred ca il strangeam de gat, mai ales ca, asa cum spuneam mai sus, nu s-ar fi abtinut :D. De fapt, ce-mi amintesc cel mai bine din clipele alea e faptul ca ma enerva absolut orice - de la bumperele alea de pe strada,  care te fac sa reduci viteza la trecerile de pietoni, pana la fusta care facea o cuta in spatele genunchilor, cuta care ma deranja si mutra unei infirmiere de la neonato, fie foarte obosita, fie atunci trezita din somn - m-am gandit ca, de dragul clientului, iti poti trage o fata mai putin surmenata! Deci, era o placere sa discuti cu mine!
Doctorita a sosit repede, probabil, si-a facut meseria ei de doctorita, sa ma controleze, sa ma incurajeze, sa ma laude, sa ma mangaie si sa-mi zambeasca. Foarte draguta. De epidurala n-a prea fost timp, ei insistau, eu nu mai vroiam, cand au inceput sa insiste sa stau in anume pozitie, cu capul nu-stiu-cum, nemiscata, am zis ferm ca nu ma pot bizui pe mine. Foarte simpatica si doctorita anestezist, o figura de-mi amintea clar de cineva, o colega, o prietena din alta perioada a vietii mele, oricum, cineva familiar si foarte placut.
Asistenta de gineco foarte serioasa, foarte eficienta, dar cam... hai sa nu spun cum, dar sa spun ce: scoteam eu tot felul de sunete pe-acolo, ma smiorcaiam (chit ca stiu ca nu m-am smiorcait penibil, ci foarte demn :D), mai numaram oile, mai faceam planuri de vacanta (f serios vorbesc, ma gandeam cand sa mergem in vacanta la anul, in primavara, cand bebe e la inceput cu diversificarea, sau in toamna, cand are un an...) - pe scurt, ma prosteam si asta-mi zice la un moment dat: Doamna S, trebuie sa controlati durerea, incercati sa spuneti o poezie, o rugaciune (WTF??!), sa va ganditi la altceva!
..............???!!!! Si, cam cum sa te gandesti la altceva...? Stau si eu si ma intreb: pe banii aia de-i platesc acolo, n-ar trebui sa gandeasca, inainte sa vorbeasca? Cum sa ma gandesc la altceva - la ce??!! la o amandina, la prima betie din viata mea, la primul sarut (sa incerc sa-l identific, adica), cam la ce se gandea ea ca trebuie sa ma gandesc eu cand incerc sa scot un pepene prin varful unui pix...?
Passons.
Haida si pe masa, copilul tot presa si presa si a presat pana s-a si nascut, oracaind vesel si detasat. Am tinut-o locco in brate, nu-mi venea sa cred ca s-a terminat si ca o vad, in sfarsit, cum arata. Nu-mi aduc aminte cum arata, decat ca avea o gura larg deschisa si era inconjurata de multi decibeli.
N-am avut epiziotomie, copilul nici n-a fost mare, au fost doua fisuri, suturate rapid. Inapoi in sala in care s-a petrecut travaliul, pentru un auto-masaj. Apoi, carata pe scaunul cu rotile (gizas, ce urasc chestiile astea) pana in rezerva, unde ma astepta iara un alai sa ma ia in primire - mi s-au prezentat ca la vizita militara vreo doua asistente de la gineco, alte doua de la neonato si figura obosito-somnoroasa de-o vazusem la internare. Evident, n-am tinut minte nimic. O pretioasa asistenta de la gineco, cu ochii facuti a la Maria Callas, mi-a tinut o prelegere despre prezenta mea si a lor acolo, ca sunt la dispozitie, ca patul face si drege, ca baia, ca blablabla. Ajutorul e la 3 interioare telefonice si doua butoane de urgenta (unul deasupra patului, unui in baie) distanta. Pentru orice, sunati. Peste 20-30 de minute, a aparut si bebe, evident, insotita de o asistenta de la neonato, care si-a recitat si ea povestea.
Pe micuta nu mai stiu daca am pus-o atunci la san, sau mai tarziu.
Medicul neonatolog, precedat de o voce de comandant jovial de osti gastronomice, a aparut sa ma felicite, sa-mi spuna ca fata-mi seamana, sanatoasa-tun, sa ma intrebe de copiii de acasa si alte traznai.
Am refuzat sa mananc. Mi-au adus, totusi, ceai.
Dimineata, au aparut sa ia gunoiul. Apoi, sa-mi ia tensiunea, temperatura, sa nu mai stiu ce in branula. Sa ia copilul sa-l vada dl doctor, inainte de iesirea din garda. Sa-mi aduca de mancare. Sa ma intrebe daca ma pot descurca pe picioarele mele. Sa faca igienizare. Sa aduca pe bebe inapoi. Sa intrebe daca am nevoie de ceva. Sa ia tava cu resturile mesei. ETCETERA. Chiar simti ca dai banii :D
La o ora decenta dupa dimineata, vizite de la medicul cu care am nascut - iarasi conversatii joviale.
Cum n-am avut nici o problema in sarcina, tot asa n-am avut nici acolo. Trei zile de odihna si plictis, m-am zgait mult la TV Paprika si Travel Channel. Programele TV de le au sunt tare saracute - nu ca mi-ar fi lipsit Pro TV, sau Antena 1, sau TVR 1, insa m-a surprins sa vad ca nu sunt in lista. Si rutina de fiecare zi si, mai ales, fiecare dimineata, cand puhoiul navaleste peste tine cu serviciile. Am mai sunat si eu, dupa una, dupa alta, dar nu se simteau suficient de solicitate, ca-mi tot spuneau sa apelez cu incredere, sa le solicit - or fi platite la apel per pacient...? Da' eu chiar n-am avut probleme si nu-s genul fandosit, sa am nevoie de un brat sa ma sprijine cand ma ridic de pe scaunul de la masa.
Externarea fetei a durat ceva mai mult, a mea a fost rapida, dupa inca o conversatie cu medicul meu. La bebe s-a impotmolit laboratorul cu niste rezultate si a depasit pranzul. Scuze, ploconeli, zambete si oftaturi.
A trecut si asta.
Per total: pentru o persoana obsedata de igiena si intimitate precum autoarea acestei postari, nasterea la Medlife a fost grozava! Personalul este amabil, zambitor, glumet pe alocuri, cum trebuie sa fie pe banii clientului. Ce m-a deranjat a fost sala aia prea rece pt un spital privat - ce naiba! -, comentariul tampit expus mai sus si sugestia unei asistente de la neonato de a-i da "completare" lui bebe: Dupa urmatoarea masa, ar fi bine sa ne chemati sa ii dam completare. De ce? Pai, asa e bine, sa fim siguri ca se satura. Pai, daca doarme linistita si nu plange, se cheama ca e satula, nu? Da, cum vreti; stiti, in primele zile, sunt mai obositi etc. - faza cu energia care scade cu glicemia si nu pot suge etc etc. Mdap, dar stiu, la fel de bine, ca in primele zile, sug putin - 3-4 ori.
N-avea cu cine, am tinut-o pe-a mea si asa a ramas. N-a fost superioara, nici agresiva nici un moment, numai mi-a sugerat o optiune. Non-taken.

Nu stiu sa spun daca raportul "calitate-pret" e optim. N-am mai nascut decat la CF2, in aprilie 2009 si n-are rost sa compar mere cu pere. La Medlife probabil ca e scump, ca asa e la noi, orice iti da o oarescare siguranta ca e bine, trebuie sa fie scump. E frumos, e curat, e decent, e comod, e liniste (chiar si in balamucul diminetilor, si tot e liniste), e bine.
Oamenii pot pretinde ca traiesc intr-o tara normala, cand se duc sa primeasca servicii medicale acolo. Cat am fost insarcinata si am vizitat maternitatea, se facea, la un moment dat, ordine - infirmierele strangeau niste confetti de pe jos, iar insotitoarea mea mi-a spus, amuzata, ca tocmai se externasera o mama si un bebe, cu alai :-). Cum spuneam, o iluzie de normalitate, oamenii se poarta frumos (e drept ca pe bani) si te incurajeaza sa nu te sfiesti sa ceri sa ti se satisfaca dorintele.

Dar e scump, pentru ca platim la gramada asigurari de sanatate, iar banii se duc intr-un sistem prost administrat, care consuma mai mult decat poate primi si nu ne da de nici o culoare posibilitatea sa alegem in interiorul lui. Asa ca alegem in exterior si ramanem cu banii dati degeaba la asigurarile publice si cu banii dati pe actul medical in clinicile private.
Si cand discut aspectul "scump", nu ma raportez la cat as cheltui pentru copilul meu, pentru ca, evident, nu exista nici limita, nici termen de comparatie. Ma refer la faptul ca e trist sa primesti servicii decente numai pe bani multi - raportandu-ma la media puterii de cumparare. Ma refer la faptul ca nasterea e un moment al naibii de delicat, pe care ti-l strica sistemul inca de la prima spaga de-o dai unei asistente sa te vada pe holul cabinetului medicului la consultatii, pana la chestiile sinistre de tipul "De ce tipi? L-ai facut cu mine?!" E trist sa nu primesti un zambet, o incurajare in cel mai dureros moment din viata ta, e trist sa nu poti vorbi cu mama, sotul, sora, daca ai chef. Am auzit ca, in unele maternitati, e interzis si telefonul! Ti-l iau la internare si-l dau familiei...
N-as astepta de la un sistem public ce primesc pe banii aia multi. Dar nici grobianism, indiferenta si chiar ostilitate. N-am experimentat nimic ingrozitor nici la CF2, insa multimea de povesti urate colcaie. Si am ramas uimita, la CF2, ca, in 3 zile de spitalizare, o singura data s-a spalat pe jos - cu aceeasi apa cel putin in 3 saloane (cel in care ma aflam si cele doua vecine) si nu s-a curatat deloc baia... Si ne mai miram ca, un an mai tarziu, doua fete erau cat pe ce sa moara la acest spital...

vineri, 12 octombrie 2012

Micoze fiscale

Pentru ca tot ma aflu intr-o situatie cu destinatie speciala, mi-am zis sa-mi inchei si socotelile cu administratia fiscala romaneasca, deschise acum ceva vreme.
Administratia juridica ma stersese de pe fata pamantului, fara sa ma anunte si, in genere, fara sa anunte pe nimeni. Administratia fiscala m-a chemat sa depun declaratia pt 2010 si mi-a spus ca intuieste ca m-ar fi ras ailalti. Bon, a mai trecut un an si, cum decorarea camerei copilei nu avanseaza, am zis sa ma ocup si de lucruri serioase.
Stau la prima coada pentru o adeverinta de venit si informatii. Ma trimite la o a doua coada, de unde ma trimite la a treia. La a treia, in fata unei usi, mai sta o tanara. Careia i se spusese ca "domnu' Catalin vine imediat". Si stam amandoua. Apare o doamna, care intreaba daca inuntru il gaseste pe domnu' C. Da, raspunde tanara. Si doamna deschide usa. Tanara sugereaza, sigura pe ea, ca si noi tot pe domnu' C il asteptam. "Da, da' pe mine m-a chemat inuntru". "Aaa, bun, accepta tanara, pe noi nu ne-a chemat nimeni"
Doamna iese, precedata de o functionara din birou, strangand kit-ul fumatorului in mana, care-i spune tare (doamnei), cu inteles, sa priceapa si ai mai grei cu capul: "Va chem eu cand vine, stati aici".
Intre timp, stam mai multi. Si mai stam si mai stam inca un pic.
Apare doamna responsabila de a doua coada, care ne trimisese la domnu' C. Isi aminteste de burta mea si de neastamparul simpatic al tinerei si ne intreaba uimita: "Pe cine asteptati?! De ce nu intrati?" "Pe domnu' C" "Pai, e inauntru! L-ati vazut iesind? E singurul barbat din birou!" "Ma rog, ni s-a spus ca nu e..." "E, domnisoara, intrati si vedeti ca e!"
Domnul C e, intr-adevar, un tip de foarte mare ajutor, relaxat, caruia nu i se pare un capat de tara ca n-am depus eu declaratiile, ca vin dupa un an jumate sa ma scoata din evidente, ca, in genere, sunt contraventionala. Nu ma trateaza de parc-as fi fraudat statul de doua gume Turbo si-un pachet de Boniobon. Imi explica unde sunt si ce trebuie sa fac, dupa ce se mira ca cei dinaintea lui n-au fost in stare s-o faca.
Se uita zambind la mine si-mi spune "Dar veniti anul asta, daca mai puteti"
Imi adun ce-mi trebuie si a doua zi, sigura pe mine - doar ma asigurase domnu' C ca e simplu! - ma prezint la ghiseu direct, sa nu-l mai deranjez pe sefu', ca, in mintea mea, nimeni nu e sef sa-l baraie toti ametitii la cap!
Pfuah! N-am decizia alora de la juridic, de m-au sters, dar macar imi inregistrez declaratiile si aduc maine decizia.
Ma duc la ghiseu, cum spuneam. Blablabla.
"Aaa, si cine v-a sters?"
"Aia"
"Pai, si de ce n-ati depus, domnisoara, declaratiile pana acum?"
"Pai, tot erau pe 0... Am gresit, blabla, credeam ca v-au instiintat ei ca..."
"Dvs. (apasat si acuzator) trebuia (imperativ si amenintator) sa ne instiintati. Noi de unde sa stim ca v-au sters(*)?!! Dati-mi documentele"
(Era logic ce-mi spunea, nu ma anuntasera aia pe mine, ca eram subiectul povestii, dar pe ei!)
"Dar, stiti, nu am decat declaratiile, am uitat decizia. Va rog sa le inregistram pe astea si maine va aduc decizia"
"Nu se poate, domnisoara"
"De ce?" "Pai, ca nu mai aveti activitate!" "Cum asa?" "Pai, veniti si-mi spuneti ca v-au sters si apoi vreti sa va inregistrez" "Asa am inteles ca trebuie facut, doamna, reglez din urma... Apoi, ce treaba are decizia aia cu declaratiile? Daca tot nu m-ati sters si Dvs." "Pai, are! Ca activitate nu mai aveti, dar aveti dosarul deschis! Sunt doua treburi separate. Activitatea tine de ei, dosarul de noi" "Pai, daca am dosar la Dvs., nu puteti pune acolo declaratiile?" "NU!" "Ma rog, e greu sa pricep, dar fie! O sa vin maine cu toate"
"Bine, aduceti si registrele" "Nu le mai am" Ia foc. "Cuuuuuum??!!! Pai, nu puteti sa va inchideti daca nu le aveti! Trebuie sa le aveti! De ce nu le aveti???!!!" "M-am mutat si am ratacit multe" "Aaaaa, nu se poaaate, NU SE POAAATE! TREBUIE SA LE RECONSTITUITI!!!" "Ahhh, cum...? Cateva facturi si bonuri din 2007, cum sa le reconstitui?! Mai stiu de unde erau...?" "Nu stiu, domnisoara, le reconstituiti cum scrie in lege, ca aveti obligatia legala!" "Pai, cum s-o fac, cum scrie la lege?" "Nu stiu, luati legea, faceti plangere la politie ca nu le mai aveti, ca au disparut, ca ati sanctionat persoana responsabila si apoi le reconstituiti"
"Bine, dar seful Dvs. mi-a spus ieri..." "Aaaaa, pai daca ati vorbit cu sefu', luati-va Dvs. actele astea (le strange relaxata si mi le intinde peste ghiseu) si veniti maine sa vorbiti cu el, ca el poate sa hotarasca"
Extrem, extrem, extraordinar de usurata, aproape fericita ca va hotari seful.
Dimineata, la seful, a durat FIX trei minute sa-mi vizeze o cerere si alte 8 minute ca o alta functionara, candva amabila, acum rutinata, sa-mi inregistreze totul si sa declare cazul inchis.

Nu numai functionarii de la ANAF au creier de contabil. Avem si noi contabili pe langa noi - nu gandesc neaparat logic, ci in termeni contabili. Ne mai injuram cu totii colegii de la Financiar ca ne cer prea multe chitante, bonuri, deconturi etc. Dar astia-s boieri - au scaune de pe care nu curge tapiteria, nu-i trage curentul, nu le zbiara 25 de nemultumiti pe zi in cap, nu asista la incaierari la cozi, au de-a face c-un numar limitat de interlocutori, pe care ii cunosc destul de bine si stiu la ce sa se astepte de la ei, eventual lucreaza intr-un mediu civilizat, unde sapunul si hartia igienica stau la baie, nu trebuie scoase din sertarul jortait la fiecare vizita in camera faiantata, inghetata, sau fierbanda, in functie de vremurile de afara.
Ma uitam cu tristete cate dosare zac pe tejgheaua aia, cat de roasa e tapiteria scaunului, cat de uzate usile si de luciosi peretii, cum stau toate usile deschise si o forfota continua si gri se perinda pe holurile stramte. Un fel de "Bleak House" al nostru. Seful sta asezat la un birou mic, in capatul unui birou lung, de forma unui coridor - pe o latura-s ghiseele unde se gudura, sau urla contribuabilii, de cealalta latura sunt birourile la care altii inregistreaza, consulta, mazgalesc dosare.
"Huuuuoooo, baaaiii, baiete, tu n-ai aflat ca intai se sta la coada??!! - Nici un raspuns. - Dac-ai fi bucurestean, iti spun io ca ai fi mult mai civilizat" (banui ca nenea de zbiara asa o fi bucurestean, dupa superioritatea tonului. Deci, mda, halal civilizatie)
Si in urletul asta sa lucrezi. Sa calculezi 16%, sa introduci date, sa verifici, sa modifici etc. Si totul cu salariul taiat cu 25%. Si sa interactionezi cu contribuabilii. Si ei desconsiderati de "sistem" - ghiseele sunt joase, tejghelele late, functionarul asezat pe scaun dinaintea lor ii obliga sa se intinda, sa se aplece si sa se cocoseze ca sa se faca auziti si sa auda ce li se spune. De cele mai multe ori, incoltiti de cerinte absurde - sa aduca un timbru fiscal pentru orice solicitare o fac ANAFului. Numai ca timbrele astea se cumpara de la Posta si, in Sectorul 6, cele mai apropiate oficii postale de sediul administratiei sunt la 3 statii de autobuz distanta. Aia de pare mai aproape, in linie dreapta, e accesibila numai cu piciorul si iti ia tot cam atata timp cat ai face dus-intors cu autobuzul. Iar statia nu e foarte aproape, mai ales la intoarcere.
Sau te aseaza la cozi haotice, obligandu-te sa te iei la harta cu semenii - ai stat la coada, ai aflat informatia, te asezi la completat actele si ai vrea sa eviti a doua coada, dar ceilalti nu te mai cred ca ai fi facut coada dinainte si se reped ca uliii la tine, nu cumva sa apuci un graunte inaintea lor. Te tin la telefon cu zecile de minute, in incercarea de a afla o informatie pentru ca, in final, sa te invite la fata locului "Da' veniti aici, sa discutam, e mai bine asa!" Bine, da' are si omul o viata, un loc de munca, nu sta toata ziua sa umble de colo-colo!
Si, pentru ca nimic nu e niciodata clar, te fac sa vii cu teancul de acte, copii si contra-copii si nu e suficient, trebuie sa mai aduci inca una si alta, eventual pe bunica proprietara a terenului pentru care vrei sa declari venitul agricol...
Mi-e mila si de ai lor, si de ai nostri. Sistemul e plin de praf si micoze, ros de carii si bazait de muste...

(*) De cand m-am inregistrat la ei, mi-am schimbat domiciliul de doua ori si nu i-am anuntat, insa, de fiecare data, au aflat noua adresa si au reusit sa-mi trimita deciziile de impunere by themselves. Deci, s-ar fi putut si asa...

joi, 11 octombrie 2012

Help!

"Cat mai ai?" - nu stiu si nu ma intereseaza exact. N-o sa ramaie acolo vesnic.
"E fata, esti lata-n solduri" - mersi, exact ce aveam nevoie sa aud.
"Nu te-ai latit deloc, e baiat, nu?" - ar fi bine sa te pun in legatura cu autorul replicii de mai sus, poate faceti o partida de sah.
"E baiat, ca nu te-ai umplut de chestii pe fata; sa vezi daca (i)er(e)a fata, cum te faceai..." - mda, e CHIAR fata, iaca, fetele nu-s ce se poate intampla cel mai rau unei familii, contrat parerilor arhaice.
"Iti coboara burta, nu mai ai mult"
"Pai, cum mai ai doar atat, ca nu ti-a coborat deloc burta?" - aceeasi persoana, la interval cronologic de o saptamana. Hotaraste-te, sa stiu si eu pentru ce ma pregatesc.
"Pai, si ce faci, mai ai curaj sa te urci in masina?" - cred ca e mai placut cu masina mea, decat cu 178, 41, metroul de la statia Pacii, taximetristii care-si aprind tigari, nu spala masina, li se strica aparatul de taxare dupa prima suta de metri si, in genere, ma trateaza de parc-as fi ecervelata, nu insarcinata.
"Pai, cum, e fata si nu s-a nascut inca? Fetele sunt mai harnice" - mda, or fi, numai ca si primul s-a nascut un pic mai repede de termen.
"O sa semene cu ta-su, ca e fata" - si primul, ca e baiat, de ce nu seamana cu mine...?
"Aaa, abia astept, manca-o-ar mama pe ea" - Huh?! Pe copilul meu?! Abia il astepti...? In ce film?
Oh, si povestile, povestile despre copiii lor, ai altora, ai unei prietene, ai unui prieten, coleg etc. Si mai ales ai lor. Aia de acu' 30 de ani, eventual.

Sa fie de la sarcina, sau chiar am de-a face cu diverse forme de oameni stupizi? Ce ma sperie e ca si fata mea va avea de-a face cu ei, intr-o x proportie. Priceless.



joi, 23 august 2012

Is there a tomorrow

Pentru relatii trebuie sa lupti. Nimic nu pare sa vina de la sine, ca n-are altunde sa se duca si se hotaraste sa-ti faca tie binele. Nu stii pana unde si cat va dura lupta, nu stii daca va merita sau nu, dar luptand, exista o sansa. Neluptand, exista zero.

Luptand, ierarhizezi. Stii pentru cine merita luptat, strans din dinti, iertat, trecut cu vederea, inveti cine e de lasat mai in coada listei. Stii cine e primul pe lista la film si primul pe lista la ochi rosii. Stii cui ii spui si ramane acolo, cum simti deja cine te intreaba de viata dintr-un talent jurnalistic ratat.
Luptand, ierti. Stii ca s-a intamplat sa ai nevoie si sa nu fie acolo, dar s-a intamplat sa se revanseze prin ajutorul de care a avut mai tarziu nevoie. N-a fost nevoie ca prietenii sa-mi dea mereu pentru a ma ajuta. M-au ajutat dandu-mi ocazia sa fiu langa ei la nevoie, dandu-mi ocazia sa ma simt importanta, semnificativa, pentru o clipa sau mai mult, mi-au dat ocazia sa le zambesc, mi-au dat ocazia sa ma rup de treburi urgente, sa ma tem ca nu le voi termina, pentru a ma da sa se sprijine pe mine. Sa alerg fara sa numar treptele, sa urasc fara sa cunosc, sa blestem lumea si soselele, dar sa rad, sa plang, sa imbratisez strans din priviri un fir puternic si brunet.
Mi-au dat ocazia cand eram trista si singura, sa ma bucur pentru fericirea si implinirea lor si prin asta sa sper.
Peste ani, se estompeaza raul si reiese zambetul. Sigur, raman amintirile unor manipulari si scene fara rost, dar raman, mai pregnant, imbratisarile, rasetele, mangaierile si umerii ridicati.
Am fost dezarmata de atatea ori in fata suferintei, a spaimei, a nehotararii lor. De cele mai multe ori, am fost si sunt depasita de situatie, n-am cuvinte si nici promisiuni de mai bine. Si asta ne-a facut si mai prieteni. Permisiunea de a nu fi totul, de a fi un fragment, o bucatica dintr-o strategie. De a fi facut o secunda, doua de bine.
Eu povestesc aici numai cuvinte. Insa in spatele cuvintelor stau atatea imagini, cu rimel scurs pe servetele, cu plaja insorita si obraji tristi, cu trenuri parasind gari cenusii, cu trei intr-un pat, cu clatite si dureri de cap... Sta o pizza printre lacrimi, stau noptile nedormite cu teama ca maine nu va fi mai bine si speranta diminetilor, regretul si bucuria ca lucrurile se schimba, insa unele raman mereu aceleasi, daca tii sa le pastrezi. Si prieteni multi nu am; am putini de tot, cu care vorbesc rar si ii vad si mai rar si au vietile lor, dar cu care am o istorie.


joi, 2 august 2012

Urban SA si (dis)satisfactia clientului

Locuiesc pe o strada mica, lipsita de facilitati urbane precum asfaltul, sau canalizarea, sau apa curenta. Acuma, ca n-am apa, sau canal, sau asfalt nu ma deranjeaza. Mai ales ca, dac-as avea asfalt, mi-ar hurui motoare-n cap sistematic, dupa 7 si dupa 4, cand toti se grabesc si mai taie din semafoare.
Mai nou, desi platesc si am un contract cu Urban SA, nici servicii de salubrizare nu mai primesc. Conform contractului, ar trebui sa se prezinte in fiecare zi de vineri sa-mi goleasca tomberonul. Mie si altor cateva case de pe strada. De doua luni, de cand acest contract e valid, nici macar o data n-au venit vinerea. Cel mai adesea, duminica - scoate tomberon vineri dimineata, baga-l seara inapoi, scoate-l sambata, plimba-l iara pe seara si tot asa si duminica. Nu de alta, da-s unii de colectioneaza plastice de dimensiuni mari. 
Dupa o luna, le-am facut o sesizare pe site, asa, sa stie si ei ca am dambla cu ordinea. Nici un raspuns la sesizare.
Duminica ce-a trecut, la 9 pm cand am ajuns acasa, tomberonul meu ma astepta cuminte si plin sa-l bag inapoi, la adapost. Si asa, plin, din ce in ce mai plin, a ramas pana azi. Zilnic, am sunat la dispeceratul Urban SA si m-au asigurat ca "Vin, duamna, azi, dupa 2 vin" "Care 2? PM, sau AM?" "Doua, duamna, paishpe, doua" "Sase, duamna, dupa sase vin" "Va rog io nu va suparatz, vin dupa 7". "Mai stati pana la 10, poate vin". Ei, si asa, in fiecare zi. Ele ma asigura, serioase si optimiste, ca vin baietii
Am primit numere de mobil ale "baietilor, ei, de la programare stiu mai bine" - Iorga, Cristea. Nu stiu daca Iorga, sau Cristea era in concediu la tara, unde-i cotcodaceau gainile in poiata, dar el a fost singurul de mi-a raspuns la apel. Restul, alte 3-4 numere, nu s-au sinchisit. "Cirjan, duamna, sa stiti ca nu e orice, e si el sef de sectie", mi-a raspuns ofensata dispecera, cand i-am zis ca nu mai am chef de alti neica-nimeni care nu raspund. Mi-ar fi placut sa am ocazia sa se prezinte ca atare, da' nici dumnealui n-a binevoit. Nici seful de sucursala, Dan Ceausescu n-a catadicsit. Numai fetele de la dispecerat au raspuns, ca de-aia sunt angajate. Si, de marti, cand auzeau numele meu, oftau a jale. Pricepeau ca propriii colegi isi bat joc de cuvantul si munca lor, de nervii si banii mei si ai vecinilor si se pregateau, saracele, pentru alte si alte chestionari din parte-mi.
Ba, am trimis si un mail la OPC, cu copie la dl Dan Ceausescu. N-a fost degeaba, ca Urban SA a reactionat. Timid si stupid, dar macar am vazut ca exista si alt personal in afara de dispecere. Am primit un frumos mail de la Stefan Opran, Analist Servicii Clienti, prin care ma asigura ca vor remedia problema in cel mai scurt timp.
El o fi stiind ce inseamna gunoi de doua saptamani, dospit la 40 de grade? Si ce regim de "cel mai scurt timp" are gunoiul asta...? Ma indoiesc.
Mi-a dat prin cap sa-i dau un telefon pe mobilul trecut la semnatura, da' mi-a trecut - nu face parte din cultura lor organizationala sa raspunda la telefoane care nu sunt in reteaua Urban SA, probabil.
Fetele care lucreaza la dispecerat sunt rabdatoare, par gata sa ajute, da' n-au cu cine lucra. Colegii lor  le saboteaza si le pun in cap clienti furiosi, asa, ca mine. Care isi pierd rabdarea si devin sarcastici, rautaciosi, enerva(n)ti. Si ele promit. Probabil singura vina a lor e ca promit in numele unor lucratori lenesi si mincinosi (una dintre fetele astea a facut greseala sa marturiseasca faptul ca, in sistemul lor, strada mea aparea ca "ridicata" - deci baietii nici n-au trecut prin zona, da' au zis ca au ridicat gunoiul) si a unor manageri delasatori si dezinteresati de propriii clienti.
Halal sa ne fie! Impozit baban la Primarie platim, de ce nu? Un milion jumate (vechi) am dat la Urban SA cand m-am racordat la Electrica, sa vie sa ridice deseurile din santierul rezultat in urma saparii unui sant de 1m lungime. N-a venit sa ridice, ca n-avea ce: deseurile erau niste pamant si balast, care au umplut la loc santul, peste racord. 
Incep sa ma si tem: probabil, dupa tot acest scandal de l-am facut (asta, in ipoteza ca scandalul chiar a ajuns la ei), o sa fiu pedepsita de "baietii de pe teren" si, sistematic, ma vor lasa cu gunoiul un drum 2-3-5 saptamani. 

LE: Aseara pe la 9 plecam la mama. Am sunat iara (:D:D:D) la dispeceratul Urban, sa le spun ca ma duc la vrajitoare, sa faca vraji gunoiului, sa plece singur spre birourile Urban SA (nu, ca am o fantezie, sa le duc gunoiul copt molcom la 40 de grade, in plastic, sa-l depun cu piosenie in mijlocul biroului). Tipa de la dispecerat a dat telefon la "Stradal" (jargonul de rigoare) si, in 10 minute, au sosit niste amarati cu o platforma, sa-mi ia NUMAI mie gunoiul. A, si celor de la 11D (probabil vecinul cel nebun, care da in judecata si cainii care latra noaptea, vezi bine ca noi suntem singurii teroristi de pe strada).
Un alt vecin, vazand sigla Urban SA ca umbla pe strada, a iesit cu tomberonul repede, sa scape de el. Baietii, insa, au trecut in tromba, ma si mir cum drogareta aia - peste care, altfel, daca dai cand ridica o pubela publica, iti blestemi zilele, ca umbla cu maxim 30 de km la ora - gonea in halul ala, de parca fugea s-apuce ziua de maine.
Asa solutie au gasit ei la problema a 30-50 de case: sa trimita o echipa alora care urla mai tare. Ailalti, treaba lor, fiarba in suc propriu!

vineri, 15 iunie 2012

Hartuirea stradala

Sora-mea, caci ea e conectata la “domeniul” asta, m-a trimis la un blog care se cheama “Hartuire stradala”. Cele cateva posturi sunt scrise de femei, pentru ca, in mod traditional, in Romania, femeia e obiectul hartuielii, acasa, sau pe strada.

Citind cele cateva marturii, citesc propria poveste. Poate in alte culori, poate cu alte cuvinte si alti protagonisti. Si fiecare femeie isi citeste povestea acolo. Pentru ca, in ciuda faptului ca experientele de genul asta sunt, cel mai adesea, trecute cu vederea, ele sunt marcante si multe.
Cumva, un amalgam de idei si prejudecati fac sa persiste ideea ca “femeile suporta”, ca nu e anormal sa fie obiectul unor expresii de cea mai indoielnica abjectie. Cumva, orice barbat poate fi un “trespasser”, sa incalce o proprietate, cu certitudinea ca nu va suporta consecintele. Ne simtim cu toatele rusinate de gesturile altora fata de noi si incercam sa le facem uitate, sa le inghesuim undeva de unde sa nu iasa. Dar dam mereu peste ele.
Sunt multi numitori comuni ai acelor relatari – umilinta, neputinta, furia gatuita, dezgustul si – cel mai grav – spaima.
Cred ca era toamna si eram cel mult in clasa a 7a. Era intuneric afara si veneam cu sora-mea de la scoala. In imediata apropiere a blocului unde locuiam, la 2 minute, un grup de tineri, fete si baieti, isi petreceau timpul inutil aninati de garduletul din peisaj. Unul dintre ei s-a luat dupa noi si ne-a asezat bratele pe dupa umeri. Nu stiu cine era, nu-l vazusem in viata mea. Nu stiu ce-a zis, dar mi-aduc aminte, in intunericul serii de toamna, de la inaltimea ametitoare de 1.45-50 de-o aveam, ca am tremurat nu numai din muschi, ci din orice particica a corpului meu. Si acum imi amintesc de angoasa serilor din clasele a 6a si a 7a – cand aveam ore dupa-amiaza -, de apasarea de-o simteam la gandul ca e intuneric, ca am drum pana la autobuz si de la autobuz si nu stiu peste ce as putea da…
Eram, probabil, in clasa 1 si venise primavara. Sora-mii ii placea sa isi exerseze talentele stilistice pe mine, asa ca m-a trimis in rochie afara. Unde un pusti de aceeasi varsta cu mine, fiul unei familii care n-a reusit niciodata, nici pana in zilele de azi sa priceapa ca exista norme si reguli de convietuire in civilizatie, batea mingea pe-afara. Mi-a aruncat un cuvant urat, pe care nu-l auzisem niciodata explicit, insa banuiam ce inseamna.
Copilul asta invatase de la tatal lui acel cuvant. Tatal lui ocupa si azi “ghena” din stanga intrarii in bloc, unde-si pastreaza uneltele pentru gratar, alte scule si unde se reuneste cu amicii sa bea bere. Pe usa si peretele spatiului sunt afise cu fete dezgolite, in pozitii din cele mai explicite.
N-am inteles foarte bine ce-a zis Cipri atunci, insa am inteles ca era expresia unui maxim dispret fata de o fata, o forma de a o anihila, o forma de abuz. Si acum inteleg ca acest maxim dispret s-a propagat dinspre parintii lui, a caror intreaga atitudine in fata celor langa care locuiesc exprima dispret si sfidare. (Ma intreb ce-si va invata Cipri fiica pe care o are, altceva in afara de a arunca resturile de mancare direct peste pervazul ferestrei de la bucatarie…)
Si povestii asteia i-au urmat multe. Nu le mai tin minte pe toate. Imi amintesc foarte clar de Andrei Pavel, colegul vesnic repetent din clasa a 6a, cu priviri obraznice si atoatestiutoare. Cum aducea el reviste porno in clasa, le rupea paginile si le lipea cu saliva pe tabla de sticla. Sau le vara sub nasul unora dintre colege, pe care le vedea el mai “cuminti”.
Imi amintesc o vacanta de vara, cand asteptam tramvaiul 41, sa merg la Ruxandra, imbracata cu o rochie care-mi placea foarte mult, fusese a mamei. Stand pe peronul tramvaiului, m-am pomenit tarata-nainte, brusc, cu violenta, de poalele din spate ale rochiei – un sofer se gandise ca face o gluma foarte buna aruncandu-ma de pe peron in trafic. Norocul meu ca peronul era lung si traficul nu era cel de astazi.
Nu o data m-au intrebat unii si altii in trafic ce-am facut sa fiu la volanul masinii mele (nu c-ar fi cine stie ce, insa, pentru ei, e neconceput ca masina mea e mai noua decat a lor, sau ca eu imi odihnesc dosul in masina si ei isi tocesc picioarele pe langa). Cumva, isi imagineaza ca sexul oral a inlocuit moneda clasica de schimb.
Nici azi nu incetez si nu stiu daca voi inceta vreodata sa ma crispez cand trec pe langa un grup de muncitori, pe langa un TIR cu sofer in el, pe langa un grup de barbati mai “dubiosi”. N-am nimic special. De felul meu, nu-s stridenta, nu port decolteuri exagerate, nici piese mulate, sau foarte scurte. Insa nu asta e important. Important e ca ei se doresc a se instapani pe corpul, pe mintea, pe simtirile unei necunoscute. Ii face, cum arata psihopatologia, sa se simta puternici si sa-si depaseasca propriile lasitati si complexe.
Ma intreb cum imi voi invata fiica sa reactioneze la gesturile astea si ce raspuns ii void a cand ma va intreba “de ce?” Pentru ca suntem lasi, pentru ca suntem needucati, pentru ca suntem lipsiti de solidaritate? Pentru ca traim intr-o cultura puternic misogina, in care femeile sunt mijloace si nu scopuri?

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Porno-blog

Esti o persoana cu o expunere mare, excesiva, umflata si latita! 
(Nu c-as sti exact in ce expunere se scalda persoana publica respectiva, ca oricum nu stiu sa ma uit decat la Tom si Jerry :D)
Esti frumusel, adolescente si post-adolescente, precum si femei la >30 de ani care si-au petrecut saruturi fierbinti in trenul de 1 mai pe o melodie anume cad secerate, sau, dupa caz, nostalgice, cand zaresc freza rebel-asezata, exersata si stilizata in vreo coada de videoclip.
Si... asta-ti da dreptul sa scrii porno-texte pe blog? Sa pice, amortite de falsa emotie artistica, o intreaga generatie de dame? Sa exhibi imagini de-alea de reclama la cafeaua Jacobs-pentru-tinere-cupluri-aflate-la-inceputul-roz-al-relatiei si sa pretinzi ca iti apartin, ca nu le-ai vazut intr-un videoclip cu Bon Jovi, cand era el tanar si pletos? 
(Nu stiu daca era Bon Jovi, sau Roxette, de-alde d-astia de ne placeau si ne razbunau pe iubiri si neintelgeri)
Acuma, oi fi eu departe de emotia dragostei si a umbrelor amoroase pe parchet, da' zau daca nu m-a mirat (1), plictisit (2), oarescum ingretosat, un pic (3), in cele din urma, sa citesc un text despre iubita-adulata-intr-o-dimineata-cu-soare.
Rili, texte d-astea le pastrezi inghesuite adanc, in minte si, eventual le dai pe mail protagonistei gandului. Nu le itesti pe blog, in catare de adulari, icnete de admiratie si exaltari efuzionate!
Aproape s-adorm de-atata emotie artistica si autentic lirico-poietic!

vineri, 27 aprilie 2012

Viata mea aglomerata

Un prieten a pus pe FB o imagine care zicea “I don’t hate you, I’m just not necessarily excited about your existence”.
I couldn’t agree more, ca sa ma pastrez in linia globalista a limbajului.

Nu cred ca-s egoista, sau rea-voitoare, sau uracioasa. Am, pur si simplu, capacitati limitate de socializare si exaltare fata de prezenta/ existenta altora. Si, simetric, nici nu ma astept ca altii, fara nici o istorie prealabila, sa ma placa si sa ma ia in barca lor pe nepusa masa, cu entuziasm si daruire! Nu ma supar daca cineva nu ma place/ n-are chef de mine/ nu ma invita la serbarea catelului, aniversata cu jeleuri si biscuiti cainesti. Si nici nu cer prietenia decat celor care-mi sunt prieteni si carora simt ca le sunt simpatica.

Tot ce-mi trebuie e sa “click” cu omul ala (cum zice o prietena) – si, asemeni placilor de parchet, clickul e o intamplare biunivoca, adica “click” eu si “click” si el.
Poate pentru ca sunt chitibusara si am timp de pierdut, dar si prejudecati si ipoteze de viata, ma uit la un om care-mi “cere prietenia” in viata de zi cu zi cu destul de multa atentie (daca il invit la mine si se prezinta in treling, daca se intampla sa-mi scrie un mail si habar sa nu aiba sa puna cratime, desi a trecut de cam demultisor varsta BACului, daca se auto-invita la mine etc.)

Sunt oameni in viata mea care-si imagineaza ca, brusc, numai pentru ca am acceptat o situatie din complezenta, devenim cei mai buni prieteni! N-avem nimic in comun, nici un subiect de discutie, n-avem nici macar prieteni comuni, n-avem aceleasi interese, in afara faptului ca avem copii.

Pai, si subiectul copii e finit. Ca sa nu mai spun ca nu m-am dat niciodata in vant dupa exacerbarea activitatilor copilului cu altii, in afara de familia apropiata, care se extaziaza sincer la noutati de genul “face propozitii intregi”. (Restul ma intreaba si ei ca sa nu murim de plictiseala in sala de mese, la vremea pranzului.)

Ei, acesti unii vor sa afle si ei atare noutati, numai de dragul de a se afla in pole position-ul listei de apropiati. Sau se simt vexati ca invit familia prietenei de ani de zile la masa si pe ei nu-i invit. Pentru ca am manca in linistea stanjenitoare a lui “Si, ce mai ziceti…?”, apoi ne-am uita la TV, sa comentam niste prostii la care eu nu ma uit niciodata…? Pentru ca interactiunea cu ei nu aduce plus-valoare vietii mele si asa saracite de plus-valoare…? Se asteapta dumnealor ca situatia de complezenta sa creeze niste legaturi si niste afinitati lipsite de orice experienta comuna, intr-un timp record, impotriva oricarui firesc al relatiilor interumane.
Aceasta e categoria “prieteni cu de-a sila, daca nu suntem, ne facem!”

Mai e si categoria “rude cu de-a sila”. De-ale lui si de-ale mele, unii de genul “multe de tinut minte, greu de uitat”. Cele care se simt datoare sa-mi iubeasca copilul si pretind cu glas tare iubirea si atentia lui, in lipsa nepotilor proprii. Se simt datoare sa-mi faca vizite neplanuite, sa ma ajute sa pun masa si sa-mi umple dupa-amiezele singuratice de weekend, chit ca pe mine nu ma deranjeaza sa mai deschid si o carte, daca se intampla sa fiu singura. Am asa o calitate de a nu ma plictisi singura. Gasesc eu o oglinda de sters, o scama de crosetat, un biscuite de ros, un perete de contemplat. Am casa plina de pereti.

Imi vorbesc duios cu “mama” si ma invata multe lucruri pe care eu le cred, sau le fac altfel (de genul “Nu e bine ca copilul sa doarma cu parintii lui” “De ce?” – intreaba un alt interlocutor, tanar, asaltat de propriile rude, de data asta. “Asa, nu e bine” Nu i-e clar nici acelui interlocutor, nici mie, de ce nu, insa there be it, eu am renuntat sa mai am pareri cand vine vorba de rude trecute brazdat prin viata. La fel cum nu pricep de ce nu infund eu copilul cu paine, ca Painea il face mare - nu va fi niciodata din cale afara de mare, pentru simplul si dreptul motiv ca nu are de unde sa fie atat de mare!).
La modul general, nu-si pun problema ca, daca am obloanele socializarii pe jumatate trase – raspunsuri mono-silabice, figura obosita etc. – probabil ca nu sunt in cea mai buna forma pentru vizite neinvitate si neanuntate. Daca sunt prin curte, se cheama ca viata mea e publica si e clar ca nu exista loc de simandicosenii de-astea de invitatii, anuntat, batut la poarta, sau la coltul casei etc. Ne cunoastem prea bine (?!) si suntem intre noi, nu e nevoie de formalitati de politete (pe care, Doamne, cat le iubesc!) E de la sine-inteles ca vor ramane la masa tarzie de pranz, in schimbul careia nu ezita sa ma asedieze in propria bucatarie, in ideea de a “ma ajuta” sa spal legumele si sa traficam niste farfurii de colo-colo.
Mda, probabil ca sunt asociala, am fost dintotdeauna, numai ca acum am ocazia sa ma si bucur de asta. Daca tot sunt in situatia de a face mofturi, de ce sa nu le fac?

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Trei

Nu mai zice "vovaia", ci "tavai", nici "gogoanie", ci "vagoane", curat.
E din ce in ce mai timid (hmmm, si, totusi, poate nu seamana chiar atat de bine cu taica-su :D) si mai pupacios cu astia de-i alearga cam ca-n taberele alea unde se duce cuconetul sa se detoxifice, prin hrana sanatoasa si efort intens.
Nu-i place sa plece de acasa, asa ca a facut greva foamei 4 zile, la Roma, in weekendul ala prelungit, spontan si scapat din lesa al parintilor lui. 
Nu-l ducem la gradinita, pentru ca mama-sii i se rupe sufletul cand casca dimineata gura la mame cu maimute atarnate de gat, asteptand niste nenorocite de 178, sau 41. El n-ar fi atarnat de gat, insa ar dormi in scaun, pe bancheta din spate. Si la ce i-ar servi? Pe nimeni n-a interesat vreodata ca ma-sa citea Degetica inainte de a merge la scoala (Degetica, pe care, de altfel, a si urat-o intens, fiind prima carte pe care a citit-o fortata de mama ei, la randu-i si de imprejurari). Nici n-a intrebat-o cineva cum ii ieseau iepurii aia tembeli din plastelina. Sau daca-si mai aduce aminte cum se faceau papusile alea din linguri de lemn. 
Insa, chiar fara sa intrebe nimeni, mama-sa isi aminteste foarte clar diminetile chinuitoare, cand mai sa adoarma pe marginea cazii cu periuta de dinti in gura. Ploile sacaitoare, care morfoleau frunzele vestede si, deodata cu ele, pantofii aia maro rigizi. Mirosul de parchet vechi, jucarii din lemn cu vopseaua curatata, paruieli colegiale. 
I se spune in avion, la supermarket, sau aiurea, ca va face ravagii printre fete cu ochii si genele alea. Mie imi vine greu sa cred ca va fi un crai cu ochi albastri. Copilul asta duios va frange inimi? E destul sa ai o pereche de ochi adanci si gene cu nemiluita sa frangi inimile fetelor?
Da, cu conditia sa ai 3 ani si ele 25 :-).

joi, 1 martie 2012

Am trait 100 de ani

Port un martisor foarte vechi. De cand eram la liceu, il trec pe-un fir alb-rosu si-l anin la ingheietura mainii stangi.
Cand eram mica de tot, abia invatasem sa umblu, bunica-mea avea multe pe cap: doi copii, un sot, o soacra foarte rea si barfitoare, multe neamuri neajunse, vecini cu probleme si, cand si cand, mese-ntinse si sefii sotului pe cap. N-avea timp sa ma plimbe cat jinduiam, asa ca ma urca-n patutul scos in curte, unde jucam marunt-marunt, uitandu-ma lung dupa orice miscare sclipea-n preajma.
Radeam cu 3 guri si saream in 6 picioare cand o vedeam venind usor, pe aleea pietruita, pe Baba (Manda), vecina de peste drum, pentru ca Baba ma lua din patut si ma plimba, cum putea si ea, la varsta ei inaintata, prin curte. Nu stiu daca ma ducea de maini in sus, sau in brate, dar ma lua la plimbare si, cum o vedeam, strigam isterizata complet "Babababababa". Nu stiu ce vazuse Baba la mine, ratusca cea urata a familiei.
Nu stiu cum, mi-a lasat cerceii ei. Nu-mi aduc aminte cum si cine mi i-a dat, spunandu-mi ca sunt de la ea. Dar sunt doi banuti de argint, cu profilul Regelui Carol I gravat pe ei, pe care sta scris "Carol I Rege al Romaniei", monede mici, de 50 de bani. Profilul e tocit rau, pe verso nu se cunoaste mai nimic, pentru ca tortita cu care cercelul statea infipt in ureche a fost cumva aplicata acolo, prin contopirea argintului cu un alt metal topit.
Pe celalalt il tin in portofel. Nu sunt sigura ca e perechea celui de la mana, pentru ca nu se cunoaste deloc urma aplicarii tortitei. In schimb, se disting coroana, o planta si anul 1912. Martisorul meu are 100 de ani si, deodata cu Baba Manda, nascuta la final de secol 19, a cunoscut inceputul Razboaielor Balcanice, Primul Razboi Mondial, Unirea din 1918, perioada de mari sperante si avant, Al Doilea Razboi Mondial, trista foamete din "46 si crunta perioada comunista.
Am gargarite rosii pe postav verde, sau cupru patinat infatisand diverse forme, am primit in dimineata asta broaste si ardei iuti si stelute si flori si bomboane si ma bucura. Insa, martisorul meu ramane banutul de la Baba. Ma duce cu gandul la zilele de nu le-am trait, la vara de iunie, la curtea mare si plina de flori si furnici, la iarba deasa si la frunzele de patlagina. Si imi da incredere, ca oamenii au trait, mai chinuit si mai fericit, mai la cald, sau mai la frig. S-au sprijinit unii pe altii si au mers inainte.
 

marți, 28 februarie 2012

Tătos

Ma imbrac lent, pentru ca n-am cum sa plec pana la 7.30, n-am cu cine lasa copilul in casa. Ma gandesc cu spaima la cei 200 de pasi pe care trebuie sa-i patinez pana la strada principala si cu sila la autobuz si metrou si strada. Ma gandesc scarbita la cele 25 de minute pe care ar trebui sa le petrec ruland cei 3 km pana la Lujerului.
N-am pentru cine sa pregatesc senvisul zilnic, pentru care mi se multumeste entuziast, ca si cum as fi pregatit vreo cina haute cuisine. Si cand dau sa mai inghesui niste cartele in portofel, aud un vaiet ascutit coborand usor pe scari. Ma reped zapacita sus, sau jos, unde sa ma spal pe maini? Cu usa baii deschisa, zbier "Vine mama!"
Inainte sa vie mama, el iese lipaind cu picioarele mici si goale pe parchet, ciufulit (mereu e ciufulit, nu numai cand cade din pat) si suparat. Nu stie de ce e suparat si nici nu-l intreaba nimeni. Ma ia strans de gat si ne asezam pe canapeaua de langa fereastra. Si-mi spune "Veau mama doarme bebe" Pfff, si eu la fel as vrea, sa dormim amandoi pana poimaine, dar, uite ca nu-mi iese! Si repeta, ca mama trebuie sa doarma cu bebe. La aproape trei ani, e cam trecut sa mai fie bebe, dar cui nu-i place sa se alinte?
Il duc in pat si ne mintim amandoi ca va adormi. El nu face decat sa se foiasca, sa imi intoarca spatele si sa-mi arate fata, pe rand, sa deschida ochii pe furis, sa vaza daca mai sunt, sau am plecat. Nu ca n-ar semnala cu un tignal ascutit orice tentativa de a ma ridica din pat.
Hai sa mergem "zjos", sa il pacalesc cu Minimax si s-o tai din casa.
Usa de jos scartaie a vizita si-si da seama ca nu e una din zilele furate, cand ramanem complici acasa, amandoi. Se razgandeste si nu mai vrea "zjos" - "veau dooooom cu mama". Si o tine langa, cu picioarele goale, ca el se culca la loc!
Il amagesc cu TVul din dormitor si fug. Ghinionul altuia, norocul lui: Mia e bolnava si o sa se duca la doctor, iar pe el il plantez la mama.
"Hai, da țeasta sa-ti pun caciula! Esti țestos?"
"Bebe e tătos" Nu stie ce e aia sa fii tătos, dar e fericit ca e tătos si ca nu ramane singur in casa...

Cum om fi trait cu cheile alea reci de gat...?

miercuri, 18 ianuarie 2012

Andra Maria, la 2 ani si jumatate, multiple malformatii

Andra are 2 ani si jumatate si, din prima zi a vietii ei, traieste in spitale – in poza de mai jos, jucaria pe care Andra o tine in mana este... o seringa...
S-a nascut prin cezariana, inainte de termen, la opt luni si o saptamana, cu cinci malformatii la inima, cu malformatii la rinichi, vezica urinara si uter si malformatie a anusului. La ecografia morfo-fetala facuta de mama, la 5 luni de sarcina, aceste malformatii nu au fost semnalate.
Malformatiile cardiace au fost operate la o clinica pediatrica din Germania, fetita ramanand, insa, sub supraveghere si cu restrictii in ceea ce priveste contactul cu alte persoane, din cauza sensibilitatii aparatului cardiac si respirator.
Restul malformatiilor au fost partial rezolvate, prin interventii multiple la clinica din Germania (reconstructia uterului, a vezicii, interventii la rinichi si anus) sau amanate. Astfel, Andra, la 2 ani si jumatate are „anus contra naturii”, dupa ce, la inceputul vietii sale, capatul terminal al instestinului gros era scos prin burtica (!), urineaza prin sonda, iar posibilitatea de a capata controlul functiilor fiziologice nu va fi stabilita, pana cand Andra nu va implini 5 ani.
Din cauza malformatiilor unuia dintre rinichi, Andra face infectii urinare repetate, la fiecare aproximativ 3 saptamani.
Infectiile urinare sunt afectiuni care, pe langa suferinte majore, ii produc si stari de febra si agitatie, stari generale alterate, stari in care nu se alimenteaza cum trebuie. La 2 ani si jumatate, Andra are o greutate de 9 kg (baietelul meu, la aceeasi varsta, avea 12 kg si el e dintre cei slabanogi).
Infectiile urinare repetate o trimit pe Andra in spital in fiecare luna, pentru tratament, hranire si hidratare prin perfuzii. Andra are nevoie de spitalizare in mediu steril, din cauza problemelor multiple pe care le are, are nevoie de multiple consumabile medicale. Face tratament cu antibiotic in fiecare zi a vietii sale, de cand n-a nascut. Tratamentul costa cateva sute de lei pe saptamana. Conditiile de spitalizare din Romania ignora complet nevoile Andrei, este spitalizata in aceleasi saloane cu copii care au felurite suferinte si boli infectioase, la randul lor.
Vineri, pe 20 ianuarie, Andra pleaca in Germania pentru o noua operatie de reconstructie la vezica urinara. Numai pentru aceasta interventie, parintilor le mai trebuie 600 de Euro.
Timpul e scurt, e extrem de scurt si, probabil, multi isi vor spune ca oricum e prea tarziu. Pentru aceasta urmatoare spitalizare timpul poate parea scurt, insa Andra are nevoie de ajutor financiar in permanenta: pentru aceasta noua operatie in Germania, pentru tratamentul zilnic cu antibiotic, pentru consumabilele medicale, pentru analizele pe care le face la clinicile din strainatate.
Contul in care va rog sa contribuiti cu sume cat de mici, cand puteti, este deschis la:
BANCA TRANSILVANIA GALATI
IBAN: RO82 BTRL 0180 1201 K572 63XX
pe numele: Valentina Palade
Am incercat sa rezum in randurile de mai sus ceea ce mi-a spus mama Andrei, la telefon, timp de o jumatate de ora. Daca aveti intrebari, va rog sa mi le adresati si voi incerca sa am raspunsul de la mama fetitei.
Stiu ca, probabil, sunteti foarte des solicitati sa participati in asemenea cazuri. Stiu, de asemenea, ca nu e usor. Insa, ganditi-va cat de fericiti suntem cu totii sa ne trezim sanatosi, sa fim complet independenti fizic si emotional, sa ne bucuram de carti si de vacante si, aceia care ii avem, sa ne bucuram de copiii nostri, atinsi de o raceala, sau urland dupa un joc oarecare. Mama Andrei se bucura cand are destui bani in cont sa-si duca fetita la o operatie in Germania... Cei mai multi dintre noi se alarmeaza cand termometrul arata 37.5...