sâmbătă, 1 februarie 2014

Ce mare branza ca ne-am dat cu punga pe derdelus?

Imi umbla tot felul de obiectii prin cap, c-asa sunt eu, carcotasa.
Deunazi, vorbeam cu mama unui baietel de trei ani, abia cunoscuta. Ma refeream la o realitate care aparea fireasca acum 25 de ani, dar care acum ar fi taxata ca neglijare - vestitul mod de crestere a copiilor "cu cheia de gat": ii lasai singuri acasa, le indicai unde e mancarea, le interziceai sa deschida usa necunoscutilor, sa umble la gaze (cat erau micuti), sa plece "la barcute" (in parc) si plecai la serviciu. Unii plecau si la tara, la nunta, sau la bai.
Astazi, asemenea tratament e de neconceput.
D. a fost de parere ca, oricum ar fi fost, copiii nostri nu se vor bucura de o copilarie la fel de fericita ca a noastra.
Iar eu, evident, nu i-am dat dreptate. Nu numai pentru ca m-am saturat de prostiile de circula pe mail, sau facebook, de tipul "noi am mancat parizer prajit, am avut 20 de minute de desene animate pe saptamana, oau, suntem generatia-care-a-mancat-parizer-prajit!" Asa, si? Suntem, totodata, si generatia neglijata de parinti (fortati s-o faca), pe alocuri abuzati, desconsiderati, generatia crescuta cu trei perechi de sosete si pulovere groase pe sub pijamale, in cutiile de BCA inghetate, cu slava cascavalului si a carnii ("mananca, mama, macar carnea!"), cu fascinatia fata de nenorocitele alea de ambalaje lucioase ramase in urma unor dulciuri mult-asteptate, care se topeau atat de rapid, ca gustul lor ne-a devenit legenda, nu stiam prea bine cum e , dar eram convinsi ca "e"!
Nu, nu sunt de parere ca as fi trait o copilarie mai fericita decat copiii mei. In primul rand, pentru ca am tanjit dupa mama ani in sir. Cand aveam trei luni jumate, Ceausescu a chemat-o la lucru. Am ramas la 45 de km si o saptamana in urma ei, cu o sticla de o litra, o tetina si lapte de vaca indoit cu ceai. Mai tarziu, ramaneam cu mirosul ei pe perna. O saptamana intreaga amusinam, sor-mea si cu mine perna aia, s-o simtim langa noi. Cand venea, n-avea timp sa ne mangaie. Se simtea prea vinovata fata de bunica-mea, care se lupta cu o gospodarie mare si doi copii mici si se punea pe spalat, curatat, gatit. Dormea o noapte si pleca obosita la microscopul ei.
Am stat doi ani sa ma giugiulesc cu Tudor si stau cu Ioana, inca. Sunt si vor fi cele mai frumoase amintiri ale mele si, din reactia lui Tudor cand m-am intors la birou, stiu ca si pentru el inseamna mult. L-am dus in vacante, a primit jucarii, s-a alergat cu noi, cu alti copii, descopera lumea asa, ca orice copil, fara sa se intrebe de ce mama fuge fara sa fi apucat sa-l mangaie.
Ca nu va sta nesupravegheat in casa...? Ca nu va simti lipsurile rusinoase pe care le-am trait noi, ca incercam, asa cum ne-au aranjat viata si alegerile noastre, sa ii crestem fara lipsuri si cu bucurii mari si mici? Ca taica-su munceste mai mult decat 15 oameni la un loc? Dar Tudor stie ca e la 30 de minute distanta, mergem dupa el, daca nu vine el la noi, se trezeste cu el si se ciufulesc, stie ca taica-su e la o plimbare distanta!
In timp ce tata era la nu stiu cate gari si km de autobuz, intr-un santier glorios si murdar! "Turceni" ne suna ca un exotism intangibil, dar mama se grabea sa ne zdruncine emotia, povestindu-ne cand tata a carat-o in carca s-o apere de noroi, cand s-a dus sa-l viziteze!
Ne ducea, saraca, singura, peste tot, la policlinica cu plata de pe Batistei, in parc, in vizita Am auzit-o deseori plangand de singuratate, de epuizare, de ciuda si de durere. A avut ulcer duodenal de la 20 de ani si n-avea cu ce sa-l trateze, nu se gaseau medicamente. Se perpelea o noapte intreaga, o auzeam ca prin vis. La patru dimineata se scula sa plece la serviciu. Se intorcea, ne lua de-o aripa sa ne duca-n Herastrau, dar sfarseam prin a ne juca pe un trotuar in spatele vreunei Alimentari, unde statea la coada pentru unt.
Sora-mii i-au luat bicicleta si role. La mine nu le-au mai ajuns banii, sau n-au mai gasit. La tara, intr-un gard, statea atarnat un carucior de papusi. Tanjeam sa ma joc cu el, dar era stricat si fusese asa dinainte de a pune eu mana pe el si nici o sansa de a primi vreun altul! Ma miram de ce tot carpeste la strampii aia bleu spalacit si nu ne ia, naiba, altii. Pentru ca nu gasea, de-aia!
Si cum naiba sa fi avut o copilarie mai fericita, cand simplul fapt de a fi scapat un ou pe jos insemna sa ramai flamand la pranz? Cand un drum la baie facea sa-ti inghete dosul in cele doua straturi de pantaloni cu care stateam iarna pe noi, in casa? Cand orice adult strain putea sa tipe la tine, numai pentru c-asa i se nazarea, la coada la ulei, pe holurile scolii, sau in spatele blocului?
Da, poate ca nu e tocmai adecvat sa le luam telefoane si apoi sa le rapim orice forma de libertate si responsabilitate incipienta sunandu-i in fiecare pauza sa-i intrebam daca profa a ajuns, daca tema a fost buna, sau daca teza a fost grea. Sa-i laudam la fiecare scobitoare adunata de pe jos, sa le incurajam orice traznaie la care e vadit ca n-au nici o sansa, numai ca sa nu le frangem voile. Sa le permitem sa ni se suie-n cap, dintr-un attachement parenting prost inteles si ghebos practicat. Sa le construim o bula de bunastare, opaci la suferinta si nevoile din jurul lor. Sa ii indrumam rece catre profitul contului si gaunosenia mintii si a inimii, ca doara asta e tendinta: concurati, concurati, demonstrati, castigati!
Nu, in mod categoric, n-am cum sa compar copilaria mea cu a lui! Cu toate greselile pe care le fac cu fiecare drum la supermarket soldat cu inca un die cast in colectia de tortura pentru talpi...