vineri, 25 noiembrie 2011

STOP violentei asupra femeilor!

CAND ? Pe 25 noiembrie, 16.00-18.00.
UNDE? In fata Parlamentului Romaniei, Camera Deputatilor, Parcul Izvor.
PENTRU CE?
Ordin de protectie.

Ordin de restrictie.

Adaposturi bugetate.

Mă duc la protest diseară. Un protest împotriva violenţei îndreptate asupra femeilor.
Femeile sunt agresate în felurite chipuri, în felurite situaţii.

Centrul Filia, în manifestul protestului STOP Violenţei împotriva femeilor! arată: „In perioada 2004 – 2008, au fost inregistrate peste 47.000 cazuri de violenta in familie la nivel national si au fost raportate 677 de decese. Din totalul victimelor, 71,34% sunt femei. Din totalul victimelor barbati, 72% sunt minori. Asadar, intre adulti, agresorii sunt intr-o pondere covarsitoare barbati, iar victimele sunt femei.


Conform Agentiei Nationale pentru Protectia Familiei, in anul 2009 s-au inregistrat peste 12.000 de cazuri de violenta in familie, reprezentand o crestere cu 8, 04% fata de anul 2008 si cu 41,81% fata de anul 2007. In comparatie cu 2008, numarul victimelor femei a crescut cu 13,81%. Locurile din adaposturi acopereau doar 4,46% din victime. Anul trecut, in 8 judete nu exista nici un centru pentru victimele violentei in familie: Bacau, Bistrita - Nasaud, Brasov, Calarasi, Giurgiu, Maramures, Olt si Suceava.


Mai mult decat atat, Romania are o legislatie profund deficitara, care nu protejeaza victimele. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie s-a dovedit nefunctionala. Ordinul de protectie este un instrument juridic necesar pentru siguranta imediata a victimelor. Lipsa adaposturilor reprezinta un argument in plus pentru ca ordinul de protectie sa fie introdus.”

Sunt statistici reci, nu arată un chip, nu difuzează ţipete, nu se aud bufnituri.

Din fericire, în imediata apropiere nu cunosc (?) nici o atare situaţie. Copii fiind, aveam nişte vecini deasupra, o familie cu trei copii, doi băieţi mai mari şi o fată de vârsta mea. Rare erau serile în care el nu se îmbăta şi nu zbiera şi nu trântea ce-i cădea la mână. Nevasta zbiera şi ea, fata de vârsta mea, ţipa, terorizată. Pe băieţi nu i-am auzit niciodată.
Soră-mea şi cu mine tăceam şocate şi înfiorate de ce auzeam. O întrebam pe mama de ce nu pleacă de acasă. Nu mai ştiu ce zicea mama. De câteva ori, mama a chemat poliţia. Poliţa l-a luat, l-a bătut şi l-a trimis acasă, mai vânăt pe spinare şi mai uşor la buzunar.
În clasele primare, fata lui şi cu mine am stat în aceeaşi bancă. Ne-am jucat în faţa blocului frunza şi elasticul si faţa.
Un copil uscat, cu picioare strâmbe. Îşi trecea neîncetat buzele una peste cealaltă, iar toamna şi primăvara, când vântul e mai tăios, arăta mereu ca şi cum ar fi avut două rânduri de buze: câte o dâră roşie, uscată, uneori sângerândă dubla linia naturală a gurii ei. De câtava ori, a avut şi păduchi. Mă mir cum n-am luat şi eu.
Era un copil rău: violentă faţă de ceilalţi, brutală, sarcastică, din vocabularul ei făceau parte cuvinte pe care eu nu le mai auzisem niciodată la vârsta de şapte ani, nu ştiam ce înseamnă, însă bănuiam, din felul în care le spunea, că sunt din cele urâte rău. Pe unele le auzisem prima oară de la tatăl ei, când îşi zbiera alcoolul către familia lui, să-l audă un cartier întreg.
Din şapte seri ale săptămânii, cinci o auzeam ţipând cât o ţineau puterile. Ţipa fără să articuleze vreun cuvânt, ţipa, pur şi simplu. Băieţii tăceau. Auzeam numai fetele. Femeia, înjurând bărbatul şi bărbatul zbierând la femeie “Te omor!
La şcoală, fata nu spunea nimic. Se bătea cu colegii, arunca vorbe rele şi urâte oricui, era servilă şi umilă faţă de învăţătoare, se descurca greu la majoritatea materiilor pe care le studiam, nu-şi făcea temele frecvent. Stăteam în aceeaşi bancă, dar nici măcar o dată nu am auzit-o evocând vreuna din serile de groază. Am fost colege de bancă, însă, în mod ciudat, prietene nu am fost deloc. În afara şcolii, în faţa blocului, de cele mai multe ori, fie nu ne jucam împreună, fie mă agresa, într-un fel sau altul, şi pe mine. Mi-a pus o piedică la un moment dat de am tras cea mai dureroasă căzătură a copilăriei mele.
Era, probabil, felul e de a se răzbuna pe mine, cea care ştiam ce tată are, cea care avea o soră cu care să se joace şi să se solidarizeze, cea care n–avea un tată care să fie tot timpul băut.
S-a măritat şi trăieşte în Italia, sau în Spania. A venit să-ţi înmormânteze mama, acum 2, sau 3 ani.
S-a întâmplat într-o după-amiază ca individul să ne spargă uşa: i-a aplicat un şut şi a sărit din yală. Mama, terorizată, a ieşit cu mătura la el şi a chemat poliţia. El i-a răspuns împăciuitor: "Aaa, vecină, credeam că e a mea"...
Acum locuieşte singur. "Umblă" cu două femei, răcneşte când vorbeşte la telefon, dă petreceri din când în când, ascultă Mirabela Dauer şi Gabriel Dorobanţu cu generozitate, să se bucure jumătate de cartier.
S-a despărţit de nevastă după ce copiii au crescut, după ani de urlete şi teroare. În mod ciudat şi complet inutil, a adus-o acasă după ce femeia a murit în străinătate, în vizită la fată. Nu pricep de ce a trebuit, dupa mai bine de zece ani de când se despărţiseră şi după o viaţă de calvar cu el, s-o aducă în casa în care-şi bătuse joc de ea în mod constant.
Băiatul mijloniu a plecat demult din casă. Nu l-am mai văzut de-atunci urcând scările către etajul patru, deşi înţelesesem că locuieşte tot în cartier.
Cel mare, forţat de context, a locuit o vreme, cu soţia şi primul copil, cu individul. Prezenţa tinerei femei şi a copilaşului nu l-a împiedicat să-şi facă şourile. E drept, mai rare decât acum 20 de ani.
Un episod m-a marcat şi m-a îngijorat înfiorător: Tudor mic, dormea la mama, acum doi ani.
“Te arunc pe geeeeaaaam dacă te mai prind!!! Te arunc pe geam, băăăăăă!
Individul se adresa copilui, care, la momentul ăla, n-avea mai mult de 4 ani.
“Dacă dădeai foc la casa??!”
Situaţia a durat puţine minute, cât eu am pus mâna pe telefon şi am scotocit după numărul de telefon al Secţiei de Poliţie. Am rămas cu atât mai şocată să-mi dau seama că mama copilului era acasă, probabil ascunsă cu copilul în altă încăpere. Stăteau în casă cu el de nevoie, casa lor fiind în construcţie la vremea aia. Stăteau acolo de nevoie şi, tot de nevoie, îşi puneau copilul în pericol.
Asta se întâmplă cu victimele violenţei. Stau acolo şi n-au ce face. Au copii de crescut. Au o copilăre tristă şi violentă. Uneori, supravieţuiesc înjunghiaţi în suflet.

luni, 21 noiembrie 2011

Nu poti sti niciodata ce-ai pierdut

Citeam pe un blog cunoscut un articol care enumera, mai in gluma, avantajele de a fi copil unic: acela de a primi o bicicleta, papusa, masinuta etc. numai pentru tine, atunci cand o ceri, parintii copilului unic nefiind conditionati si impiedicati de dublarea cheltuielilor. Finalul articolului este, evident amuzant: in timp ce fratii primesc o masina, compensatie pentru toate refuzurile primite de-a lungul vremii, copilul unic primeste o slujba inca din adolescenta si nici o masina.

Mereu m-am gandit ca, in calitate de copil unic, n-ai habar cum e sa fii in doi, sau trei, sau patru. Sunt lucruri pe care, odata ce nu le experimentezi, nu le poti regreta.
Se pare ca exista un complex al primului nascut, al celui de-al doilea si de-al treilea nascut. Primul, il experimenteaza la nasterea fratilor: nu mai este el punctul unic de interes, nu mai primeste toata atentia, pierde suprematia, ba chiar, brusc, cade pe locul doi, bebelusul luandu-i locul in preocuparile imediate ale parintilor.
Al doilea nascut sufera ca nu e primul, ca vesnic va fi al doilea, afectat fiind toata viata de conditia lui de “loc doi” si va trage toata viata sa suplineasca neajunsul asta in viata.
Al treilea, tot pe-acolo.
Nici mijlociul nu scapa de complexe. Asta traieste cu complexele alea doua combinate, deci va dati seama cat ii e de bine.
Eu sunt a doua nascuta. Diferenta, dupa 30 de ani, e minora: 1 an si jumatate in minus fata de sora-mea. Care acum recunoaste ca, din cand in cand, ii mai trecea prin cap ideea (sau dorinta?) de a fi fost singura pe lume. Eu, cap mai sec si cu mai putina imaginatie, nu m-am intrebat niciodata, dar ABSOLUT niciodata cum ar fi fost sa fiu fara ea.
E drept, ea nici nu mi-a dat motive sa imi doresc sa nu fie. Eu am fost intotdeauna aia rautacioasa, tepoasa, dificila, isterica si paracioasa. Si mai putin inteligenta, ca sa nu zic prostuta, de-a dreptul (citind toate atributele de adineauri, cred ca e evident ca nu excelam la IQ).
Ne-am paruit de mici. N-am avut niciodata parul lung in copilarie. Eram doua, bunica-mea era singura mai mereu, n-avea timp de atata spalat si coafat doua capete cu plete. Cand am prins o lungime buna sa faca niste ciufi prinsi cu “bilute” (pe vremea aia, elasticele de par aveau la capete cate doua bile colorate; disponibile la balci, toamna, sau la cooperativa, la librarie, tot anul, sau in parul papusilor), am fost cele mai fericite. Fericirea n-a durat, ca ne-a apucat sa ne tragem reciproc de ciufi. Bunica-mea a reglat situatia, ne-a tras de par in mod egal, sa ne treaca pofta de chelfaneala.
Ne-am certat pana mai acum 5-6 ani. I-am impus, pe la vreo 22-23 de ani ai mei, sa aleaga cu cine sa mearga la mare: cu mine, sau cu prietenul ei (ce era, Doamne, in capul meu?) I-am parazitat prietenele: unde mergeau ele, mergeam si eu. Nu le param ca se pupa cu baieti, eram pe-acolo ca varsta, ma tratau ca pe un egal. Colega de banca din clasa a 7a i s-a plans ca-s prea rea si as avea ceva cu ea (cu colega, care, de altfel, si ea era o rea si o ciudata).
Dar, dincolo de paruieli si rautati, am fost complice de la inceput. Nu ne placea sa mancam oua, le aruncam cat colo la gradinita si taceam malc acasa, nu afla nimeni. Nu ne placea mancarea, in general, pe care-o refuzam si bunica-mea, exasperata, ne alunga din curte. Bazaiam amandoua ca laietii pe la poarta, insa intr-un glas.
Am dormit ani de-a randul in acelasi pat si ne prindeau diminetile bolborosind sub patura, povestind de-a fir a par ce-am facut toata ziua si haaat! ani in urma. Tata ne ciocanea de mai multe ori la usa, de fiecare data fara succes. Pana nu adormeam eu, spre frustrarea ei, care a fost intotdeauna, si e si azi, insomniaca, nu se terminau povestile.
Eram la scoala si programul meu era mai scurt. Ma aninam in banca ei, cascam gura pe pereti, invatam cate-o anecdota geografica de la dna Petre si asa se facea ora sa plecam amandoua, prin intuneric si iarna spre casa. Desi aveam fiecare ciomagul ei de umbrela, foloseam numai unul, ca umblam precum mieii, una-ntr-alta.
Faceam “meditatii” la engleza si, pana sa pricep eu enuntul exercitiului, ea-l termina de rezolvat. Si ma ajuta si pe mine. (Atunci mi-am dat eu seama ca diferenta de IQ dintre noi nu e data de varsta, ci de natura :D).
N-am fost niciodata in competitie. Nu stiu cum e sa fiu invidioasa pe ea. Si nu stiu cum e sa fie invidioasa pe mine, sa-mi spuna rautati gratuite.
Am avut o poveste tampita de amor, alta nenorocita. Casnicia mea a pornit greu, sontacaind. Mai schioapata si-acum, din cand in cand. Am exploatat-o cat am putut. Am facut-o sa sufere odata cu mine, sa se ingrijoreze ca plang si ca slabesc si ca nimeni nu merita. Mi-a spus cinstit cand a fost de partea mea si cand nu.
Am un copil pe care-l iubeste si caruia ii face toate poftele mai ceva decat dac-ar fi al ei. L-am lasat cu ea si il las sistematic, cand trebuie sa plec din Bucuresti.
Eu n-am experimentat complexul ala al celui de-al doilea nascut. Cu mana pe inima spun. N-am fost invidioasa, cum spuneam mai sus, nici n-am incercat sa-i ajung unde nu puteam, in mod natural. Ce-am experimentat si experimentez e admiratia fata de simtul ei artistic, fata de sensibilitatea si altruismul ei.
Daca e vreo slujba in lumea asta sa fie facuta pentru ea, e aceea de face altora cadouri. Pentru ca e altruista si plina de imaginatie. Pentru ca e sensibila si are rabdare sa cotrobaie dupa un obiect care mie, sau mamei, sau prietenului ei i-ar face placere. Pentru ca nu-si face socoteli meschine.
Acum 24 de ani, venea de la scoala, avea 7 ani, iar eu 6. Avea un ghiozdan greu, incomod si rigid. A scos o bomboana de ciocolata din el si mi-a spus: Nush, a fost ziua unei colege si am primit o bomboana. Hai s-o mancam amandoua.
Bunica-mea, cea care ne paruise cu 3-4 ani in urma, era la noi. Se mira si azi de momentul ala. Si se mira degeaba, pentru ca ei i se datoreaza jumatatea aia de bomboana de ciocolata de am primit-o acum 24 de ani. Si celelalte jumatati care au urmat. Pentru ca niciodata n-a avut ea 50 de bomboane cubaneze si eu 50. Am avut amandoua 100 de bomboane. Pentru ca, daca eu mancam mai mult, nu mi se atragea atentia ca am mancat mai mult si ca trebuie sa impartim jumi-juma, ci ca trebuie sa impartim. Punct. Ni se spunea, mai explicit, sau mai voalat, mai suav, sau mai rastit, ca suntem surori. Atat.
Acum cateva zile, i-l scap pe Tudor, cu promisiunea ca vin in maximum jumatate de ora. M-am intors dupa vreo 3 ore. Nu m-a sunat, nu m-a bombanit, nu s-a suparat ca nu m-am tinut de cuvant. Asta fiind una dintre multele situatii de genul asta.
E sora mea. Nu e prietena mea, nu e ruda mea, e o parte din mine. Poate cea mai importanta in viata mea de adult. Da, imi iubesc sotul si, teoretic, o sa traim impreuna pana la batraneti. Da, am un copil de langa care ma desprind cu jale in fiecare dimineata. Dar ei sunt ceea ce eu am ales si am facut. Ea e parte din ceea ce m-a facut, fara sa aleg eu. Si as putea spune un milion de povesti similare despre ea, despre relatia noastra, despre viata mea, pe care astazi nu mi-as putea-o imagina fara ea. Nu ca-s slaba la capitolul imaginatie, ci pentru ca e, pur si simplu, de neconceput!

©Foto: tot ea, asta-vara :-)

joi, 17 noiembrie 2011

Totul e cum nu se poate mai bine. Legalizăm, dar nu schimbăm nimic.

Am un job la care mă târâi în fiecare dimneaţă, pentru a constata la finalul zilei că iar n-am schimbat lumea. Conduc maşina plătită de soţul al cărui nume-l port, cel care-mi plăteşte pantofii şi vacanţele în Creta. Deci nu, nu-s o feministă crăcănată, cu păr pe picioare si şapte pisici acasă.
Cu ceva timp în urmă, mă declaram bulversată de religia creştină, în special ortodoxia, în care am fost botezată şi pe care nu o înţeleg. Deci nici în categoria ultra-ortodocşi nu mă pot încadra.
Asta, ca lucrurile să fie clare.
În drum spre birou, în maşina plătită de cel ce nu ştie ce se întâmplă cu banii nevesti-sii, îl aud azi dimineaţă pe Dobrovolschi, la Guerilla, cum că ieri a participat la o jurizare pentru anume proiect şi că l-a mulţumit faptul că oamenii de acolo emanau „normalitate”. Enumera el ceva „normalităţi”, printre care şi ceva legat, dacă nu mă înşel, de case de rendez-vous, cum se numeau ele mai acuşi un secol.
Fiecare avem normalitatea noastră, inutil şi banal s-o spun. Însă, cred că în situaţia asta, a caselor de toleranţă, normalitatea văzută din dreptul unui bărbat spre 40, trecut prin viaţă, prin femei şi prin multe experienţe nu e la fel cu cea ce se iţeşte unei femei.
Mda, e scandalos că avem prostituţie la colţ de stradă, neimpozitată (iaca, rămăsese prostituţia ultima neimpozitată din ţara noastră degrab’ adunătoare de impozite), nevaccinată, necontrolată şi nestingherită de funcţionarii statului. Administrativ şi fiscal e scandalos.
Uman...? E scandalos că statul nu legiferează o formă de înjosire a femeilor? E scandalos că rămâne ilegal, în continuare, să închiriezi corpul unei femei cu ora, minutul, raportul, sau numărul? E scandalos că nu acceptă oficial situaţia în care o femeie, împinsă de un context social absolut mizer, e constrânsă să se vândă, ca să aibă bani de pâine?
E scandalos că nu putem, în mod oficial, închide femeile în bordeluri, precum vitele în ţarc şi să alegem pe cea pe care să punem mâna şi banul...?
Departe de statul român ideea de a nu legaliza prostituţia pentru a motivele din paragraful anterior. Nu, statul nostru nu reglementează bordelurile nu pentru că îşi pune probleme de principiu, ci, pentru că, pur şi simplu, fie nu-l intererează problema, fie îl interesează foarte tare şi interesul său stă în interesul individual, imediat şi meschin al reprezentanţilor săi care au direct, mult şi bun de câştigat din afacerea de vânzare a fiinţelor umane.
Argumentele generale şi cel mai des întâlnite în favoarea legalizării prostituţiei sunt alea de le ştim cu toţii: statul ar profita impozitând, clientul ar profita prin aceea că „fetele” (ironic spus, nu?) ar fi controlate de medici, deci, mai „curate” (de-a dreptul sarcastic) şi mai sigure.
Nu spune, insă, nici unul dintre aceia care susţin ideea asta că fetele ar fi cel puţin la fel de exploatate ca şi până acum. Nu sunt singura care aude constant taximetrişti plângându-se de „planul” pe care trebuie să-l dea patronului lună de lună. Exact atare plan li s-ar impune si fetelor care se prostituează, care, probabil, că e impus şi acum de peşti. Diferenţa ar fi că, din acel plan, patronul ar trebui să plătească şi impozitele către mult-prea-girjuliul nostru stat. Şi să nu crească prea tare tarifele, că, deh, se simte la buzunarul clientului. Iar acoperirea deficitului tot pe fete va cădea, evident.
Probabil că metodologia de examinare a fetelor ar fi rezolvată din condei – aduce don'şoara adeverinţă de la medicul de familie cum că e aptă să profeseze, fără probleme dermato-venerologice şi toată lumea e mulţumită. Dar va avea dumneaei un statut de angajat şi un salariu, din care să i se reţină la sursă contribuţia pentru asigurările sociale, astfel ca să poată beneficia de servicii de sănătate? Odată cu contribuţia la celelate asigurări sociale, astfel că, dacă o dă patronu' afară, să poată beneficia de o indemnizaţie de şomaj şi, eventual, cursuri de recalificare?
Boon, are salariu, e angajată, se duce la medicul de familie. Medic de familie care e foarte posibil să facă parte din categoria celei care mi-a eliberat mie, fără să mă vadă la mutră, sau că am două mâini-două picioare, adeverinţa cum că mă pot mărita cu alesul inimii mele. Ba, i-a eliberat şi lui, fără chiar ca acesta să fie înscris la cabinetul ei.
Deci, da, riguros examen.
Sau nu, nu e angajată şi atunci „o rezolvă” patronu': aduce 'mnealui adeverinţe pen' tot stabilimentu' cum că toate sunt apte de exerciţii fizice susţinute. Clientul se încrede şi totul e mai sigur. În fond, ce nu ştii n-are cum să-ţi facă rău.
Cât despre colectarea de taxe în mod legal în urma acestei activităţi, dacă nu m-ar atinge problema prin esenţa ei – tristeţea că există atare situaţii –, m-ar plezni râsul. Statul nu colectează cum trebuie taxe acolo unde e mai mult decât evident că sunt bani! Că sunt bani, mulţi şi dubioşi. Statul nu colectează redevenţele pe care companiile de profită felurit de solul şi subsolul său le datorează. Nu impune şi nu colectează ce e evident (da' mă somează pe mine să depun declaraţie de venit, în condiţiile în care eu sunt radiată din oficiu de la Registrul Comerţului...)
Cum o să impună o afacere prin esenţa ei ascunsă? Cum o să controleze cât şi cum s-a prestat? O să pretindă să instaleze baieţii POS-uri, căşi de marcat şi să pătreze 'mnealor beneficiarii bonul fiscal până la părăsirea unităţii de prestări servicii senzuale?
Cum va proceda statul cu prostituţia de lux? Fetele alea puţine şi deştepte care câştigă cât şi cum vor ele, de la cine vor, cât nu câştigă amărâtele de la colţ de stradă nici dac-ar avea trei vieţi ocupate în domeniu. Le impune să facă un PFA? Cine le dă autorizaţia? Ce capitol din Declaraţia 200 completează? Profesii liberale, desigur.

Şi astea-s numai câteva din întrebările pe care mi le pun şi eu, scărpinându-mă ca nea Ion după ureche. Legalizarea nu va rezolva nimic. Nici non-legalizarea nu va rezolva nimic. Însă nu e corect să ne ascundem după degetul legalizării şi să pretindem că ea ar face totul frumos, curat, legal şi benefic pentru stat si societate. Nici pe departe. Totul va fi exact ca înainte, cu diferenţa că exploatarea şi umilirea extremă vor fi oficiale. Şi vreun/vreo politician/ă îşi vor aroga plini de abnegaţie rolul de salvator sanitar al comunităţii de unde au ieşit.

miercuri, 12 octombrie 2011

Să mângâiem infractorii pe creştet



Săptămâna trecută a fost Slut Walk Bucureşti. Pe site se pot afla mai multe informaţii despre ce înseamnă el şi de unde a pornit.


Acum, neavând altă treabă, dau de bloguri unde sunt unii care spun că, ceea ce s-a petrecut acolo, a fost o imbecilitate. Evident, fără să citească motivele şi ideile de la care pornise totul.

Respectiv, nişte afirmaţii jignitoare ale prof. dr Tudor Butoi, despre care vorbeam, indignată, acum un an. Mă bucur foarte mult că, între timp, indignarea mea de atunci a animat multe minţi şi s-a ajuns la acest protest.

Nu am participat pentru că nu am fost în Bucureşti. Dacă eram, mă duceam.

Ei, cică e imbecil să protestezi împotriva infractorilor. Ei bine, protestul nu a intenţionat să detabilizeze infractorii, să le bage spaima-n oase şi minţile-n cap. Nu. Trist e că a intenţionat să bage minţile în cap autorităţilor şi membrilor comunităţii. Autorităţilor, care sunt reprezentate de bărbaţi precum dl Butoi şi îşi permit să facă asemenea afirmaţii jignitoare la adresa femeilor care oricum au trăit o dramă. O femeie violată e veşnic bănuită că a provocat ea prin ceva. Vezi cazul răsunător din primăvara acestui an, cel al fostului şef FMI, Strauss-Kahn. Dumnealui a scăpat bazma curată, i s-a acordat prezumţia de nevinovăţie, în timp ce victimei i s-au cătat tot felul de noduri în papură, ba că locuieşte-munceşte ilegal în State, ba că e implicată în trafic cu droguri. Aspecte care nu au absolut nici o legatură cu faptul că ea fusese agresată sexual.

Întotdeauna, când vine vorba de atare agresiuni, victima e acuzată şi bănuită de aspecte colaterale, care nu au nici o relevanţă reală şi fundamentată, ba, mai mult, sunt o jignire gravă şi o lipsă completă de empatie faţă de situaţia în care este victima.

Dincolo de violuri şi agresiuni directe asupra femeilor, există şi agresiunile verbale, de la distanţă, sau micile agresiuni asupra lor: fluierăturile, apelativele aruncate la tot pasul, propunerile de a se f””” cu orice individ lipsit de dantură, la colţul străzii, invitaţiile de a explora intimităţile jegoase ale vreunui trecător între două vârste, atungerile pe porţiuni delicate şi intime ale corpului. Mda, povesteam eu mai demult cum, în clasa a 6-a, încărcată cu ghiozdan şi la pubertate fiind, unul mi-a pus mâna pe sânul de abia se iţea dintr-un tricou lălâu. Sânul unui copil, că asta eram.
Cosmeticiana la care mergeam acum 5 ani îmi povestea cum i-a sosit o clientă într-o baltă de sânge, pentru că un dement, trecând pe lângă ea, i-a tras un semn definitiv pe obraz, cu o lamă de ras.

În contextul ăsta, curvele se apucă să protesteze. Cum spuneam, împotriva blamării victimei, a ignoranţei asupra cauzei agresiunilor, a mitocăniei, a mârlăniei şi a jignirilor de tot felul.

Şi generează opinii. Orice dădător cu părerea se exprimă şi se exprimă fără rezerve şi se exprimă în necunoştinţă de cauză şi se exprimă ferm. Dar prost.

Şi, dedesubtul ăluia care imprimă direcţia discuţiilor, sunt alţii şi alţii ca el, care ştiu ei pe unde se întâmplă violurile şi cum şi de ce, de ajungi să te întrebi cum au la îndemână atâtea informaţii, cum de sunt atât de plini de informaţii – ai zice că au consultat statistici fundamentate, atât de sigur se exprimă când ne spun că femeile îs violate de proaste ce sunt, nu pentru ca ăla de le violează are siguranţa că femeia nu poate riposta. Şi, da, te întrebi cum de spun atare enormităţi, dacă sunt atât de informaţi şi atoateştiutori...

Şi dacă-s proaste? Şi dacă-s îmbrăcate scurt şi mulat şi decoltat? Şi dacă vor să facă sex? Nici una dintre cele de mai sus nu înseamnă că vor să fie fluierate, acostate şi, mai grav, violate, înjunghiate şi omorâte.

Şi dacă ajung să fie agresate, nu înseamnă că un criminalist care a priceput din psihologie cam cât pricep eu din modelarea hidraulică poate să-şi permită să le desconsidere şi să le jignească şi să le învinovăţească tot pe ele, absolvind autorul, că, nu-i aşa, are, săracul o problemă. A fost provocat de un flanel de lână groasă, o fusta diformă şi o vârstă de 73 de ani...

Şi dacă dădătorii cu părerea ar fi numai bărbaţii. Dar nuuu, sunt şi femei care se declară a fi de acord cu afirmaţii de tip-Butoi, cum că femeile şi-o caută cu lumânarea.

Am preluat pe pagina mea de facebook evenimentul organizat de Slut Walk Bucureşti. Am avut neplăcuta surpriză de a vedea linkul preluat de un bărbat din lista mea de „prieteni” (iar eu am în listă numai persoane pe care le cunosc din viaţa reală), care invita, generos, pe cei cu mai puţni bani, să meargă la Slut Walk, să profite de ocazia de a agăţa cu puţini bani. Surpriza m-a îngreţoşat şi mai tare când am dat să-i bat obrazul: o domnişoară comentase cu „Hahah” la invitaţia amicului. O femeie, adică. Mi-am expus dezacordul şi dezamăgirea, iar domnişoara m-a sfătuit ulterior să mă relaxez, că ea nu citise despre ce era vorba şi numai se amuzase de rezonanţa preluării.

Acuma, mai e ceva de spus, când o femeie reacţionează aşa? Să zicem că nu citise şi nu ştia despre ce e vorba, însă asta nu e o scuză. Eu, dac-aş vedea un atare titlu, mi-aş pune probleme şi aş ajunge să pricep despre ce e vorba: slut nu e un cuvânt care să facă neapărat cinste femeilor şi, în calitate de femeie inteligentă, când îl vezi afişat, îţi trezeşte curiozităţi şi reacţii. Care te duc la o concluzie inteligentă. Se pare că mă înşel amarnic asupra capacităţii unora de a problematiza. Mai bine să ne hlizim rapid, măcar să ştim c-am făcut norma la hlizeală şi stupiditate pe ziua respectivă.

Şi, aşa cum mă gândeam şi în alte cazuri, marşul nu a fost numai unul de protest. Femeile alea nu au umblat de colo-colo cu pancarte să distreze minţile plate şi să înfurie taximetriştii. Nu, au facut-o şi din solidaritate. Să vadă şi proastele alea care se lasă violate şi agresate, şi panaramele alea care şi-o cer, şi babele alea văduve şi pline de bani de la marginea satului că sunt persoane care nu le blamează şi le înţeleg şi aleg să le susţină, aşa cum pot.

Dacă toate de mai sus reprezintă motive de întristare şi îngrijorare, m-am bucurat să aud că la marş au participat destui bărbaţi. Şi m-am bucurat şi când am citit şi comentarii pertinente în josul articolelor dădătorilor cu parerea, de exemplu:

Pe scurt,parerea mea:
1)protestul are drept scop atragerea atentiei asupra unei probleme, iar nu isi propune sensibilizarea infractorilor.
2)argumentul tau cu “vrei sa nu mai fii violata, nu mai umbla cu tatele pe afara” mie nu imi spune nimic.Pe acelasi sistem, “vrei sa nu fii calcat de masina? nu mai traversa”, “vrei sa nu fii talharit? nu umbla cu bani la tine”….aah! daca spuneai ca tutele trebuie sa prevada, asta e altceva.Dar nu poti spune ca “si`au cerut`o”.Adica poti spune, numa` ca nu s de acord.

joi, 29 septembrie 2011

Bunastarea masculina la 30 de ani

Am senzatia ca, printre barbatii de varsta celei pe care o impartasesc (in jur de 30), umbla curentul “vreau sa dau burta jos”. Proaspetele mame ale copiilor lor, mai putin proaspetele lor sotii sunt slabe; burtile insarcinate s-au retras in alergatura dupa plozi, alergatura dupa aspirator si lungile plimbari in parc. Pe unele le mai slabeste si efortul de a raspunde acelorasi intrebari imposibile, fie ca-s “de ce-uri” legate de culoarea noptii, sau afirmatii stanjenitoare fata de mustatile si formele necunoscutilor din jur.

Pe barbatii nostri nu-i slabeste nimic. Fie ca alearga ca al meu, cat sunt ziua si noaptea de lungi, fie ca lancezesc dinaintea unui monitor cu ochii pe ceas, sa se faca ora reglementara pentru “shut down”, toti isi misca formele nu pe propriile picioare, ci pe 4 roti.

Si toti se feresc de alergatura traditionala pentru si prin casa. Acum 70 de ani, buncii nostri angajau mesteri zidari si munceau cot la cot cu ei sa-si ridice case. Ai nostri angajeaza tot ce poate fi angajat, numa’ sa nu faca ei eforturile in cauza. Cumpara tot ce poate fi cumparat, ca ei sa nu fie deranjati.

Scrie cineva drag de tot ca barbatii nu spala vasele. Nu spala vasele, nu pun aspiratorul, nu coc vinete, nu fac supite si pilafior pentru ai mici si, in general, prefera sa plateasca pe cineva sa faca tot ce poate sa insemne o mana de ajutor din partea lor la cele ale casei. Nu ma plang din partea asta, ca ajutor am sad au si altora (paradoxul e ca, daca tot nu mai calc camasi, trebuie sa umblu prin toata casa sa le identific pozitia “in sistem”, sa le strang; camasi, sau orice alte obiecte, vestimentare sau nu).

Apoi, vine un weekend cand au ceva timp liber. Se pun pe telefoane cu alti tati, in aceeasi oala, pardon, sa nu lezam sensibilitati! situatie si-i invita in curte. Ailalti, pe drum, arunca-n portbagaj, pe langa sotie si copil, mici si costite. Un altul arunca vreo cateva baxuri de bere. Al treilea vine cu aperitivul, seminte, alune si fistic, de-astea sanatoase la minerale si in calorii.

La fata locului, il gasesc p-al mai tanar si mai tras prin inel, sa munceasca pentru ei, sa puie de foc, sa sufle si sa perpeleasca proviziile pe gratar. In timp ce toti ii trag cu bere, iar sotiile trag care incotro, dupa replicile misunatoare ale tatilor.

Apoi, urmeaza circuitul firesc al proteinei in natura – din raftul supermarketului, pe metalul incins si de pe metalul incins, in burta generoasa, insotit de o dusca sanatoasa de bule alcoolizate (ca-s bule de bere, sau de spritz, tot bule se cheama ca sunt).

Daca nevasta nu frecventeaza orele lungi de birou, a trantit si o tarta care merge numa’ bine la desert, ingrosand caloriile proteinelor cu ceva calorii din glucide.

Se mai aduna din cand in cand sa suie la munte. Nu mai suie cum suiau cand erau tineri, intai in tren si apoi saltat, catre creste, usor, la picior. Urca saltati de suspensiile 4x4. Si nu-si petrec numai o noapte rapida, scurta si rece la cabana. Nuu, petrec vreo doua nopti intregi (asta, daca ai noroc, ca mine, si ai parte de-un weekend “prelungit”) la pensiune, mutandu-se de la soare la racoare, de pe terasa in balansoar si din balansoar la un eventual biliard. Sugestia unei plimbari mai piezise produce ameteli si false temeri de ursi.

Si uite-asa, burta capitalista a bunastarii creste pe nesimtite. Si ei iau masuri. Nu mai mananca paine. Mananca fructe. Din cele mai dulci, sa suplineasca proteinele. Isi propun de vreo 20 de ori pe an sa mearga la sala, sau la fotbal, sau la clubul de inot, sa dea burta jos. Isi promit ca soldanele se vor evapora si burtile se vor compacta, deodata cu rasaritul unor frumoase “tablettes chocolat” (ma rog, fiind vorba de exemplare din emisfera Nordica, “tablettes chocolat blanc” :-)).

Dar, pana atunci, se duc sa ia paine de la colt fara sa uite cheile de la 4x4, sau 2x2. Nu de alta, da’ te miri cum ii pisca vreun costeliv de caine la jumatatea drumului :D.

Miscarea e impresionanta numa' daca se manifesta sub forma unor activitati tipic barbatesti si tipic moderne. Un modest pas pe jos, un necostisitor umblat sub clar de luna si de munte nu e suficient, dom'le, nu starneste suficienta adrenalina si aprobari zgomotoase.

Ma intreb, ce-i mana? Imaginea de sine, deformata, vezi bine, de ani, sau imaginea reflectata-n ochii altora? Nostalgia dupa vremile tineretii, cand se simteau in forma si in carti? Eu il iubesc asa cum e, fara tablettes si grizonat de timpuriu. Si ma distreaza la nesfarsit cand nu mananca paine, dar mananca telemea cu incredere, habar n-are ca smantana 25% nu e dietetica si se mira ca nu-i recomandat sa mananci alune cand bei bere.

marți, 20 septembrie 2011

Poveste de succes

De noua luni, stam la casa. La casa in curte, pe un pamant muncit din greu de bunicii sotului meu. Basarabeni fugiti deodata cu razboiul de dincolo de Prut. S-au asezat la marginea Bucurestiului, intr-o casa cu curte mica, inghesuita. Au avut 9 copii, le-au trait 6. Din astia 6, intr-o zi, unul a luat o pruna din alta curte. Proprietarul curtii si al prunei s-a facut foc. Tatal copilului s-a facut zmeu, si-a pus nevasta la munca si pe el la jug si s-a mutat cu familionul pe un loc maaare, unde si-a plantat pomi si multa vita de vie. Din care familionul a baut vin de legenda pana mai alaltaieri.
“De legenda” spui, pentru ca, probabil, nu era decat un alt vin banal, facut de un tataie la curte, dar care, pentru cei ce l-au iubit si l-au admirat, era nectarul unei epoci asezate, cu repere si valori.

Acest bunic si-a injumatatit si intreit locul cel mare si-asa, probabil o cincime din el sta sub casa noastra.

Batranii si-au facut casa singuri. “E tare ca o nuca”, scanda bunica, indignata ca ISCul inclina indoit din cap si n-o crede cand le spune s-a crapat de la buldozerul vecinului, si nu de ani. Cu drugi de fier carati de pe te miri unde, cu tencuiala facuta de mana lor si sobele de mesteri sobari de acum juma’ de secol.

Langa ea, doua mai mari. A noastra e cea mai tanara si mai mare, ca doar avem o viata inainte si nu o concepem fara un frate/doi (sora/surori) pentru Tudor.

Daca ai batrani au muncit cu mainile lor, mult, greu si inrobiti de griji, noi, adica sotul meu am muncit cu mainile altora. Cei obisnuiti in cazuri din astea – arhitect, experti, verificatori, mesteri. Noroc ca nepotu’ bunicului e inginer si-a trantit o structura de n-a darama-o nici Zmeul-Zmeilor cand s-a invifora!

Cand faci o casa in Bucuresti, in Sectorul 6 al acestuia, intreaga comunitate se implica. Se implica mama sotului, umbla dupa avize. Se implica Primaria, sa-ti dea certificat de urbanism cu toate avizele inutile din lume pe el si autorizatie de construire. Se implica Electrica, Romtelecom, Distrigaz, Apa Nova, RATB si RADET – ultimele trei NU AU retele in zona, dar, na, pe principiul trage sa fie tras, merge si-un aviz de la ei.

Toate cele de mai sus dureaza. Dureaza timp si dureaza bani. A durat un an de zile si n-am primit AC, astfel ca avizele au expirat si ne-am apucat de alta. Iara se implica mama sotului, la ghisee si sotul.

Cu chiu-cu vai, ba ca-i Craciun, si nu e Consiliu, ba ca-i arhitectul-sef in Luba-Luba si n-are cine semna, pana-n primavara, cand dadea firul ierbii, AC stralucea, noua, si promitatoare, la dosarul ingrosat de peteu, si releveu si alte cele.

Cand faci casa-n Sectorul 6 al Capitalei Romaniei, vremea tine cu tine. Timpurile nu. Cand altii se iglodau la credite aiuritoare pe ‘jde ani, noi, adica nepotul bunicului basarabean se baga la cumparat betoane, fier-betoane, caramizi, cuie, tencuieli si toate celelalte. Si nepotul muncea-muncea-muncea de nu se vedea la fata zi dupa zi, noapte dupa noapte. Pe principiul ala cu saracul care nu-si permite sa cumpere decat scump, imboroncaiau banii in structuri, caramidaraie si finisaje, cam cum se rostogolesc pietrele pe povarnis.

Cei mai mesteri calfe si zidari trantesc betoanele in fundatia sapata haaat-departe! pana-n China (sau ce-o fi pe partea ailalta de noi). Cu gura vorbesc a lauda – unui-i Tica, zidarul – cu mana muncesc a paguba. Dar asta se trece sub tacere, pana la sosirea alora de dau cu bidineaua peste ce-au zidit astia. Ca-s peretii strambi, ca-i caramida pusa alandala, ca plafoanele sunt in valuri si trebuie sa desenam si-o treapta pe undeva prin casa, treapta complet neprevazuta. Bun, Tica-cel-Mare n-a bagat de seama cum betonul, marsavul, i-a sabotat lucrul si s-a adunat gros intr-un colt si subitre intr-altul.

Cum n-a bagat de seama si ca a turnat o treapta (proiectata, de data asta) prea sus si, al mai inalt de 1.80, va da cu capu-n plafon. Se corecteaza si-asta.

Merge greu, sontac-sontac si, intre timp, se naste si copilul de trebuia sa-si vaza patutul prima oara intaiasi data in luminoasa locuinta in mijlocul curtii. Nu-i bai, patutul e asezat inghesuit la bloc. Si e si desfiintat curand.

Zor-nevoie, anul urmator ne prinde gata de finisaje. George-cel-degraba-fauritor-de-vise promite sa faca a mai asezata lucrare. Si noi il credem. Banii fug din banca in buzunar si din buzunar la Dedeman/Hornbach/alti-negustori-de-piei-de-casa, la vale, ca in montagne russe, cu greu sa le mai tie careva socoteala, si-asa subreda, de la inceput la final.

Lasa ca pretul platit pe mana de lucru nu face. Ce-are a face ca tencuiala urmareste fidel denivelarile lasate mostenire de Tica-cel-viteaz? Lasa ca parchetul mai scapa cate-o zgarietura pe ici, pe colo; da’ ce-as vrea, sa umble cu grija, cand omul are de lucru si bani de luat repede? Lasa ca dara groasa de creion, usor efacabila cu guma de sters, zace eternizata-n lac, sa vada tot vizitatorul cat de geometric aplicat a lucrat varu’/finu’/cumatru’/nasu’ la casa noastra! Lasa ca aprind lumina-n casa si mai bine nu ma uit in sus, ca pana si placa de gips-carton DREAPTA au reusit s-o tencuiasca stramb, cu goluri si gloduri si umflaturi.

Mai pui colturile peretilor, care sunt drepte din cand in cand? Si in valuri in restul de cand si cand? Mai pui alea 4 zile de am frecat cu buretele de sarma, buretele de burete, laveta de la Plus si peria de sarma/unghii chitul de pe faianta? In lipsa mea COMPLETA si IMENSA de cultura generala elementara, nu stiam ca acest chit trebuie curatat de pe faianta de cum e aplicat. Eventual, de catre mesterii care-l aplica. Nuuu, eu am stat linistita ca la fo’ trei luni intrege si apoi m-am apucat, lejer, sa spal faianta, dupa ce George si cumetrii plecasera la ale lor. Cu lejer n-a iesit. Nici cu Cif. Nici cu ala darnic, cu Domestos. Nici cu Cilit Bang. Nici cu vrecie, d-aia de la sapun de casa.

Mai stiti Karate Kid? Cand se duce pustiul ala sa invete flick flacuri sa dea fetele pe spate si dusmanii-n garduri si mosul il pune sa frece la parchet? Cam asa si eu. Voiam sa fiu o dama bine cu casa la curte, mileu pe TV si deodorizant de trandafiri pe hol si m-am ales cu o conditie fizica de invidiat, frecand chitul din doua bai. Am utilizat ca la vreo 30 de bureti din aia metalici, 10 lavete, degete inghetate (cin’ m-a pus sa astept luna noiembrie?), soacra si bona (asta din urma statea cu copilul, in timp ce io ma taram prin casa viselor ei in genunchi), mama si bunica (sprijinul necesar pentru stuchit hotii aia care nu si-au facut treaba cum trebuie).

Trebuie spus ca a ramas de scos chitul de pe gresia din baia de jos, hol si bucatarie. In baie si pe hol e imposibil, in prostia noastra (sau nesimtire fata de simtamintele mesterilor) am ales un model care ne-a placut, dar pe care l-au urat mesterii: are alveole si modulatii, astfel ca odiosul chit si-a facut barlog acolo si probabil ne-ar trebui un intreg canton de chinezi sa-l scoatem. In bucatarie da un aer rustic, vetust si neglijent-sic in acelasi timp, asa ca, de ce l-as scoate? Unii au crezut ca e un artificiu decorativ, m-au felicitat pentru gustul desavarsit si ideile nastrusnice. George, daca descoperi vreodata leneveala pe internet si acest blog, sa stii ca-ti dau, de fiecare data, creditele cuvenite.

Sa mai spui de instalatorul rapit de extraterestri, sau piticii rosii de gradina, nu stiu exact care dintre ei? Cel care a venit de doua ori, a aruncat mobilierul de baie pe-un perete, a montat de fatada baterii si a instalat cum-nu-se-cuvine bideul, iar apoi a disparut de pe fata pamantului, lasandu-ne cu chiuvete si racorduri si masini de spalat rufe si vase triste si neutilizabile…?

Acuma, locuind acolo zi de zi, moment de moment, se ivesc tot felul de suprize (da, da, de-alea neplacute si costisitoare). Nu le mai bagam in seama chiar asa. Poate ca ne deranjeaza, ne sacaie, da’ am invatat sa traim cu ele, ca atunci cand ai vreo boala, ceva deranjant, dar care nu te handicapeaza, numai te sacaie.

Eeeiii, pe langa aia angajati de noi, s-a implicat si comunitatea locala a institutiilor si serviciilor publice. Aveam noi parchet montat, centrala termica gata de actiune, dar fara de electricitate si gaze si uite-asa, catinel-catinel, iarna se apropia. Cu umezeala si inghet si tot tacamul sa ne fie si mai rau buzunarului decat ne fusese pana atunci.

Iar gazele si electricitatea nu intra singure-n casa, pentru ca racordarea la ele cere iarasi certificat de urbanism cu avizele inutile si AC. Pentru un sant de 1 m lungime si 0.5 m latime, imi trebuie certificat de urbanism, aviz RADET, Apa Nova, Romtelecom, Electrica, Distrigaz, Urban si ADP. In conditiile in care strada pe care stam NU E racordata la apa/canalizare, nu e strabatuta de retele RADET si nici NU E ASFALTATA si arata cam ca suprafata lunii, plina de cratere.

Apa Nova rezolva cel mai elegant cererile pentru avize. Ba, daca vreun angajat de la alt compartiment sta degeaba, vine si te ajuta, chit ca nu e treaba lui. E scump, da’ face. Romtelecom e si el agreabil, pe bani mai putini. RADET e comunist, te pune sa umbli pe la vreo 6 birouri si ghisee ca sa inregistreze cererea, da’ merge. Distrigaz ar merge si el, daca angajatii ar fi atenti la ce-i intrebi. Dar, cum nu sunt, te expediaza rapid la o coada, unde stai vreo ora si, ajuns pe scaunul cu pricina, ti se spune sa te adresezi la biroul de dupa colt. Alta ora-n soare.

Electrica e un vis. E cam ca afisele alea de prin frizerii care zic “O zi se fumeaza, una nu. Azi e si de nu”. Stai la o coada, sau nu. O coada in care pensionari furiosi agita facturi si au pierdut contracte, contoare si orice, in general. Uneori, ti se permite sa intri pe holul de la biroul de avize, alteori nu. Depinde de toanele doamnelor.

Dau sa depun documentatia. Nu e bine. Trebuie alta scara. Cum alta scara, Doamne, iarta-ma, ca e aia din CU?! Nu e bine. De ce? Ca nu e scara buna. Suna pe Ciprian. Ciprian confirma ca e scara buna. Ma duc la Ciprian, ca stie mai bine. Puteti depune cererea. Dureaza o luna. Va sunam noi. Poftiti nr. meu de telefon, in caz de nevoie.

De ce nu-mi place cum suna…? Stia omul ce stia.

Nu ma suna. Ii sun eu, la numarul ala de Call Center, la care nu poti suna decat din – surpriza! – Romtelecom. Imi raspunde un baiat, care imi spune ca e o problema cu actele mele. Ce problema?! Nu stie sa-mi spuna, pentru ca nu are acces la sistem. Si cum ar trebui sa aflu?! Sa merg la fata locului. Vreau un numar de telefon de la fata locului, sa imi spuna ele. Nu se poate. De ce? Pentru ca nu exista.

Hai, ma iau si ma duc. Iara coada, chestii, blabla. Ajung inuntru, salut, ma prezint, sunt ignorata, asa cum am mai scris acum un an. Pe scurt, nu se stie ce se intampla cu dosarul meu, unde e si de ce nu e complet.

Isterizata, imi sun jumatatea. Isterizati in cor, decidem sa apelam la Cipri, amabilul sef de Comercial cu care avusesem de-a face la depunerea dosarului. Promite sa revina cu o solutie. Revine si-mi explica: dosarul plecase de la Centrul x (unde-l depusesem) la Centrul Centrului, de unde l-au trimis la Centrul y. Y n-a stiut ce sa-i faca si l-a aruncat intr-un colt, pana a deranjat Cipri Centrul Centrului cu o intrebare si s-a refacut filmul.

Booon, zic, o sa mearga ca UNS. Ca uns cu melasa lipicioasa, ca au mai trecut 3 saptamani si nu se intamplase nimic. Mama ma-sii, il sun iara pe Cipri. Cipri verifica si, peste 2 zile, ma suna un domn cu voce matura, de fumator si-mi spune care a fost baiul: ajuns dosarul la echipa operativa, aceasta, plina de operativitate, n-a gasit adresa pentru care se solicita avizul! Haida! Ailalti toti o gasisera, ei nu. O lume-ntreaga ma stia, tu nu m-ai cunoscut. Mai mult, onor’ Electrica taman ce daduse un aviz de amplasament (o trebsoara mai complicata) si unul de racordare la adresa aia, dar el nu a gasit-o! L-am ghidat eu telefonic pe unde, ce si cum si, in doua saptamani, aveam avizul.

Dupa care, alte distractii, cu firmele care au facut racordurile. Al cu gazele s-a miscat rapid. Astia cu electricu’, mai putin, pen’ ca, in timp ce Electrica ratacea dosarul de avizare si nu gasea adresa, avizul de racordare expirase si trebuia altul si firma pe care o plateam nu catadicsea sa se ocupe de treaba asta, ca ei sunt, ma-ntelegi, prea mari pentru trebi atat de mici. Alte usi, alte birouri, alte fete plictisite.

De ADP n-am zis. La ADP mi-au cerut contract cu o firma agreata de Consiliul Local al Sectorului 6 pentru refacerea pavajului stradal, pe trotuar si carosabil. Aici am izbucnit in ras. Care pavaj, care carosabil, care strada, oamenilor??!! :-)))))))

Lor nu li s-a parut amuzant. Mi-au cerut sa ma prezint cu acordul, fara alte farafastacuri. Le-am aratat poze din telefon, sa vada cum arata strada care pe planurile lor apare tunsa, rasa si frezata. Si devreme asfaltata. Haida-de! Si asa justific eu absenta acordului? Cu poze din telefon?

M-au trimis acasa. Unde am printat pozele cu pavajul si m-am dus din nou. Cum nici o zi nu seamana cu alta, functionara a primit dosarul si ne-a dat si aviz. Dupa ce incheiasem deja contract cu URBANul, pentru preluarea si indepartarea deseurilor de la fata locului :-))). Care deseuri nu s-au produs, dar URBANul a incasat banii. Civilizat si la URBAN, mai ales ca, de niste bani pe care-i ia absolut degeaba, putea sa fie mult mai uracios, ma gandesc.

Si, intre toate astea, au fost atatea si atatea momente absolut delirante si enervante, cand nu stiai daca sa razi, sau sa plangi.

Al de-si face casa cu mana lui, se intreaba daca nu era mai bine sa i-o faca altul. Aluia de i-o face altul, se intreaba daca nu era mai bine s-o ia gata facuta. Al de-o ia gata facuta, se intreaba de ce dreq n-a ramas el sa steie cu chirie, sa n-aiba batai de cap. Si toti se intreaba ce-a fost, nene,-n capu’ lor, cand s-au apucat de asa ceva?!

E bine

Dimineaţă rece de tot. Am ajuns prima la birou :-), am dormit la mama şi am făcut 10 minute până în Cotroceni.

Să fie cei 30, să fie copilul, să fie starea de bine care mă fac nostalgică, mulţumită şi fericită în acelaşi timp? Care mă fac să-mi iubesc părinţii şi să-i înţeleg aşa cum nu i-am înţeles până acum...? Care mă fac să-i iubesc pe cei intraţi în viaţa mea pe neînţeles şi – pentru o bucată de vreme – neacceptaţi?
Trăiam, acum ceva vreme, realităţi care, pentru lumea mea restrânsă şi exagerat protectoare, erau nişte şocuri, un şoc după un altul. Soră-mea îmi spunea atunci, tristă, că e sfârşitul lumii aşa cum o ştiam noi.
Acum, simt că nu e sfârşitul, sunt numai încercările prin care trecem ca să aflăm că avem, undeva în interiorul nostru, structurile pe care să construim alte repere, să îmbogăţim sentimente şi să rotunjim asperităţile intoleranţei tinere. 
Astă-iarnă îmi dădeam seama că dragostea mea, după cei trei ani beigbederieni, e mai aşezată şi mai firească. M-am întors să lucrez şi am uitat-o. Fiecare prin vârtejul personal, câteva luni cu valiza la uşă, în portbagaj şi în tren.

Mi-am abandonat perdelele untoase, baia luminoasă şi cuptorul care-a ascuns destule ruşini de începător. Am fost pe drumuri, nu mi-a mai ars de vizite, nici să le fac, nici să le primesc. Lunea şi vinerea mereu, la nesfârşit. Un derapaj continuu, o iluzie de viaţă.
Am fost în vacanţă. Toţi 3. Nimic aventuros, nimic spectaculos, în Grecia. Nu ştiu de ce sunt întrebată, mereu, invariabil, dacă l-am luat şi pe Tudor cu noi. Nu se putea altfel.
Am trăit şopârleşte la plajă, am dat peste cap programul de somn al copilului, bucurându-l de apă, barcă şi avion, ne-am culcat şi ne-am trezit cu luna plină mare, gălbejită şi tremurat-spectaculoasă peste capetele noastre complet ne-romantice, neinteresante, absorbite de vorbele întârziate ale copilului, de mutrele lui de copilaş, ca toţi copilaşii lumii, dar atât de frumos, deştept şi grozav, că doar e al nostru!


Ne-a fost bine, ne e bine, ne-am adunat. Suntem iarăşi noi, cu ale noastre. Iubirea noastră mică şi intensă, fără farafastâcuri şi sclipici, dar cu accente şi răbdare :-).

marți, 23 august 2011

Fără titlu

De azi dimineaţă, mă urmăreşte o poveste. Poveste impropriu spus, pentru că e o tragedie, e o realitate care, în lumea mea pufoasă şi superficială, nu există.

Zilnic, o doamna ne ajută, având grijă de Tudor cât eu sunt plecată. E măruntă, a fost cândva blondă, e religioasă, calmă şi foarte supusă. Vorbeşte puţin şi se teme să nu deranjeze. Nu vorbeşte mult despre ea şi ai ei, însă, puţin câte puţin, viaţa ei grea dă uneori pe dinafară.
Ieri, nepoata ei de şase ani s-a rănit la noi în curte. Azi dimineaţă, deşi ieri au plecat împreună de la noi, nu ştia nimic de ea – mama copilului a luat-o de la bunică şi se pare că plecau în Bulgaria. Nu ştie dacă a dus copilul la medic, sau nu, dacă au plecat sau nu. Fiica ei nu a considerat necesar s-o informeze despre starea copilului pe care i-l lasă mai mereu în grijă.
Plecând de la accidentul de ieri al nepoatei, mi-a povestit că, acum doi ani, când copila avea 4 ani, o bancă din metal a căzut peste ea, aproape strivind-o. Erau în curtea unei administraţii, copilul se juca şi, încercând să se ridice de jos, s-a atârnat de bancă. Banca nu era fixată în sol şi a doborât-o. A suferit cusăturile a şapte-opt copci în creştetul capului. Chirurgul-şef al secţiei unde a fost cusută n-a reuşit să vorbească despre accidentul fetei cu bunica; nu-şi găsea cuvintele.
M. îmi spune că şi acum i se scurge sângele din corp când îşi aminteşte. Şi, încet, înclinând uşor din cap, îmi spune că a trecut prin multe.
Sora mea, care a murit… M. are 50 de ani, sora ei era mai mică. Soţul ei… fostul soţ. A furat-o de la serviciu. Lucra la ţară, ţinea loc de diriginte de poştă. El era poliţist. Când m-a sunat – lucram pe atunci la Romtelecom – am ştiut că el a luat-o. Am crezut că nu mai respir, am amorţit şi imi trecea ca un fior cald prin inimă, nu contenea.
Eu mă uitam perplexă la ea şi nu ştiam ce să zic. Bănuiam ce urmează, dar aş fi vrut să nu bănuiesc şi să nu fie adevărat ce bănuiam eu...
Cred că s-a întâmplat acum 15 ani, nici nu mai ştiu cât e de atunci. Am dat telefoane peste tot, lucram la Romtelecom şi am reuşit, ne-a adus-o. O bătea. Ne-a adus-o şeful lui de atunci şi ne-a spus că, dacă se mai întâmplă, el nu mai poate să facă nimic.
Prosteşte, întreb şi eu: Cum adică, nu mai poate face nimic? El era bolnav psihic, probabil.
Da, era... N-avea ce să-i facă. Şi apoi, a doua oară... N-am putut s-o salvez. Ce e mai grav e că ea avea şi o fetiţă de 7 luni atunci. Şi el...
Iarăşi, fără să pot opri fluxul de idioţenii, mă uit cu o figură tâmpă la ea şi ea-mi răspunde la întrebarea care nu-mi ieşise din gură.
Da, a omorât-o, până la urmă. El. Nu-mi explic ce-a putut să-i facă. Cred ca a jucat-o în picioare, altfel nu înţeleg. Sternul rupt, coloana ruptă, dintele... Îşi atinge buzele cu mâna. Şi o bătea, a bătut-o mereu. Şi eu i-am spus mamei: Mamă, dacă o bate, eu o iau pe L, n-o las să stea. Şi mama a zis c-o să fie şi ea despărţită, ca mine. Şi eu, dacă m-am despărţit... Dar acuma poate trăia...
Şi nu ne-au lăsat. Ne-au voalat filmele. Că era şi... cum îi spune, fotograf, să facă poze. Şi la auto... cum îi spune, nici nu-mi găsesc cuvintele, deşi a trecut atâta de atunci... La autopsie... Ne-a spus, când a adus-o, să venim a doua zi la 7, că la 7.30 intră comisia în şedinţă, să fim acolo. Era o comisie. Şi la 7 fără, când am ajuns, şedinţa începuse şi ne-a gonit de acolo. Bine, domnule, dar dumneata ce obraz ai, nu ai zis dumneata ieri să venim? Du-te, femeie, du-te şi ne-a vorbit şi ne-a tratat aşa urât. N-am putut nimic să facem, am vrut s-o aducem la Bucureşti, la Mina Minovici şi nu, n-am putut nimic să facem.
Ascultam şi nu puteam să zic nimic. Sunt oameni pe care-i vedem într-un fel anume şi nu bănuim cât de adânc e universul lor, câtă suferinţă înghite şi câtă zbatere... Şi ei par senini.

vineri, 29 iulie 2011

Agonie

In ultimele saptamani, am calatorit repetitive, inspre Alba Iulia si Petrosani.

Alba Iulia, desi cu vestigiile comuniste de rigoare, e un oras marisor, cu zone placute, cu o cetate unica in Romania, care merita vizitata. Chiar si drumul pana la Alba, cel putin cel pe sosea, poate fi agreabil din punct de vedere estetic. Practic, e lung si periculos, dar, daca nu esti la volan, poate fi linistitor si interesant sa casti gura pe Valea Oltului, pe Dealu Negru, sau pe dealurile Valcei.

Petrosani, in schimb, e dezolant. Mi-e jena sa-i intreb pe localnici cum traiesc aici. Deasupra orasului, deasupra intregi Vai, viata e verde – vara – si racoroasa. Aerul diminetii e clar, insa lumina e difuza si se infunda in ceata laptoasa de peste orasele de jos. Ceata care parca ilustreaza lipsa de perspective din zona.

Orasul nu prea are nimic agreabil. Am fost uimita sa aud ca teatrul din oras fiinteaza intr-o cladire comunista, un morman de beton murdar si intunecos, care numai porniri artistice nu exprima.

N-am dat peste o strada fara crapaturi, povarnisuri, valuri de asfalt incretite peste beton.

Blocurile sunt trantite alandala pe strazi, fatadele sunt vopsite dupa cum fiecare locatar si-a dat sau nu interesul, pe o infatisare cu patru etaje gasesti patru tipuri de ingradiri de balcoane.

Dincolo de calea ferata, se ingramadeste o mare de acoperisuri de tigla veche. Probabil zona mai veche a orasului, care, macar, spre deosebire de orasul “de sus”, ar putea oferi infatisarea unei asezari mai putini haotice. Nu stiu.

Soseaua inspre/dinspre Petrosani e presarata cu sate, unele dintre ele cu case de-a dreptul naucitoare: niste colosi din beton de toate formele si inspiratiile. Cea mai “gogonata” e una pe care proprietarul si-a dorit-o circulara (!!), impresurata de coloane.

Evident, majoritatea sunt neterminate, desi locuite, n-au curti, batatura e stearpa si murdara, ferestrele au, in loc de geamuri, paturi jegoase.

In schimb, calatoria e relativ fireasca, casele de care zic ar putea fi usor trecute cu vederea, mai ales daca esti la volan, sau motai in spate.

Calatoria cu trenul, pe calea ferata, insa, mi-a produs un sentiment vecin cu suferinta. Lasa, ca viteza e, pe anumite tronsoane, egala cu cea a carutelor. Asta e enervant, nu trist.

Ce e trist, e sa vezi urmele unei oarecare prosperitati, duse demult. Trenul, accelerat fiind, opreste in orase din cele mici, pe care nu-si propune nimeni, niciodata sa le viziteze. Iar zona garilor cred ca e cea mai ingrata, desi e, de multe ori, prima cu care oarecine vine in contact.

Cadirea veche a garii e, uneori, dezafectata, dar sta si ea, acolo, pe peron, ca-n alta parte n-are oricum unde. Alaturi, un chiosc mai mare cu tamplarie maro-kaki din PVC si geamuri termopan e expresia ideii de modernizare a traficului feroviar de calatori.

In alte parti, gara nu e dezafectata, oameni intra si ies din ea, insa te intrebi cum de mai e in uz, cand sta sa cada peste calatori, impiegati, gandaci si sobolani deopotriva. Fatada scorojita, vopseaua care nu se mai cunoaste, perdelute intepenite de vreme si jeg.

In rand cu cladirea garii, mai sunt si scheletele unor foste cladiri administrative, sau ale unor depozite. Cele mai solide se pastreaza aproximativ in fire, au peretii intregi, iar aceleasi perdele intepenite zdrangane (ca nu mai pot flutura) in spatele orificiilor care erau odata ferestre. Azi sunt orificii fara tamplarie.

Usile si ferestrele cladirilor albe ale depozitelor stau batute-n cuie cu scanduri trantite-n curmezis. Nu mai intra si nu mai iese nimeni si nimic.

Iar garile exprima starea muribunda a oraselor pe care le marginesc. Orase, comune si sate care, candva, miscau. Duceau de colo-colo un drug de fier, manau animale la pascut, culegeau legume si faceau conserve. Cladirile CAPurilor si tarcurile IASurilor se zgaiesc hade si batrane la soarele de iulie, un iulie de care le despart nu 4 cincinale, ci cateva sute de ani.

Garduri din care au ramas numai gropile stalpilor de sustinere, sau, pe ici-pe colo, paianjenis de sarme incovrigate, nedescoperite inca de harnicii si nemancatii valorificatori-sustragatori de fier vechi.

Pasuni resemnate, arse de soare si batute de aerul statut de campie.

Se vad de departe aliniamentele drumurilor, presarate pe margine cu plopi plictisiti si uitati de vreme. Candva, erau circulate. Azi, sunt inecate de ploi si vanturate de praf.

Cand incepi sa te-ntrebi dac-o mai fi vreun suflet sa respire, se iteste vreo caruta. Oamenii sunt mici, zbarciti si obositi. Oameni din alta lume, pentru care prostiile noastre de infrastructura si reabilitari nu au nici o semnificatie. Ei isi traiesc viata cum o traiau si acum 15, sau 20, sau 35 de ani. Numai ca mai greu. Au imbatranit, au grija pensiei si a zilei de maine, au boli, care nu-i ingroapa, dar nici nu-i lasa sa traiasca.

Au imbatranit toate pe langa ei.

Pretutindeni pe unde trece/opreste acceleratul asta obosit care se taraie de la Cluj la Bucuresti, prin Filiasi si Draganesti, nimic nu face peisajul calatoriei ferate agreabil. Garile sunt decrepite si murdare, iar imprejurimile lor sunt napadite de boscheti, arbusti si tufisuri salbaticite si pline de mizerie.

Suburbia bucuresteana e, poate, cea mai rea dintre imprejurimile astea. Gropi de gunoi, mormane de fiare dezafectate, vechi ateliere feroviare, utilaje casate de acum 50 de ani, ziduri de protectie desucheate si rasucite impotriva firii, frunzis fetid si multe gunoaie umane.

Viteza trenului e scazuta prin increngatura ferata si asta da sentimentul unei agonii. Incet-incet, se arata toate mizeriile, orizontale si verticale, crescute si eternizate de-a lungul liniei ferate. Sentimentul de uimire se incaleca peste cel de dezgust, tristete, revolta, inexplicabil si saturatie, la gramada.

luni, 16 mai 2011

Suceala

Destul de des, mi-e dor de noi, de mine. Ma trezesc amintindu-mi a prost momente cu nimic speciale, dar de care mi-e dor numai pentru ca au trecut si pentru ca nu le mai traiesc. Momente de cand eram indragostita, momente de cand ramaneam insarcinata, sau nu eram casatorita, sau… Aiurea.


Stateam duminica dimineata si m-a podidit nostalgia de la un bec. Un bec cocotat la coltul casei. Mi-am adus aminte de o copilarie haaat! demult, cand am impodobit un pin inca pricajit din curte pe post de brad de iarna. Si ne-or fi inghetat si mainile, si picioarele, insa-mi aduc aminte numa’ de ochii infierbantati de podoabe si beteluri.

Ma uitam lung la magazia din lemn, fara nici o valoare artistic-muzeala, dar pe care eu o vedeam batoasa la Muzeul Satului. “Nu, tata, n-ar lua-o nimeni, o fi insemnand ceva pentru noi, da’…” Da’ altfel, e un morman de scanduri reconstituit de colo-colo pe pietre mari, imense, de rau. Cine si cum le-a adus acolo…

Ma pomenesc amintindu-mi cum se lungeau amiezile cu soare sticlos de iarna, cand Tudor lovea aerul cu piciorusele si numai noi doi, in casa aia mica si plina de usi. Ma induiosez stupid gandindu-ma la primele lui mese solide, la toamna de la Brasov (cateva zile, nu toamna-ntreaga!), cand il dadeam din brate-n brate.

Ma induioseaza aiurea casa scarilor urat mirositoare, cand ma duc sa ridic valurile de corespondenta. Ma induioseaza apartamentul desert, rascolit de noi, lasat in urma de impachetari intempestive si succesive, in buza Noului An. Mi-e mila de el, ca l-am parasit, desi nu de putine ori m-a scos din sarite, ca era plin de praf, ca era plin de usi, ca n-avea si ca nu facea!

Mi-e dor de obiecte nesemnificative si fara noima, mi-e dor de ele pentru ca ma gandesc la baiatul meu si la cum am ajuns aci.

Ma uit la mamici care au timp (?) sa faca poze, sa urce poze sa le arate tuturor, sa caute in continuare variante de purtat si hranit copiii si ma simt prost pentru patratelul meu restrans si repetabil.

Nu fac nimic; ridic din umeri in fiecare luni si astept cu infrigurare sambata. Sa gatesc, sa spal, sa ma supar pe una si pe alta, sa imi cada “musafiri” pe cap si eu sa ma bucur ca am bugetat masina de spalat vase in defavoarea saptamanii in Cipru. Si sa ies in curte duminica la 10 pm si sa ma bucur ca miroase frumos, a ‘demult”.

Traiesc mereu in alta parte, ma gandesc acasa cand sunt la birou si la la vacanta cand sunt acasa.

Vreau Regina-noptii.

duminică, 10 aprilie 2011

Office

M-am intors la birou. Lumea e febrila, se bucura ca e de munca, dupa ce, acum un pe vremea asta, campul se apropia de stadiu de birou-fantoma: oameni cu figuri triiiiste, neconsolate, dadeau cu caciula-n tarana si mai ca nu fluierau a paguba.
E de lucru, e febril, e primavara si inceput.

Nu asta era ideea, ci faptul ca nu ma organizez! Reusesc sa ma trezesc dimineata, sa ma imbrac frumos (aoleu, ce depresie m-a luat luni dupa pranz), sa ma dau chiar si cu rimel, sa ma repez spre Cotroceni rapido (n-am reusit sa cotrobai un drum printre blocuri: sunt fie in reabilitare ad-hoc, neanuntata, de pe o zi pe alta - azi se poate, maine nu; fie toate strazile laturalnice nu au decat scopul de a-si duce locuitorii catre intrarile in blocurile lor si se opresc FIX acolo, la intrare: intre straduta si bulevardul principal nu e nici o bresa prin care sa strecori hurdubaia 1.9 TDI), sa ma instalez in fata vechiturii si sa raz frumos la toti colegii, sa fac reclama ideii de mama-cu-copil-de-2-ani-Vai-n-am-mai-vazut-asa-ochi, sa o zbughesc spre casa la 4, sa fac piata si sa ma schimb uneori inainte de a se trezi copilul. Pana aci, merge. Mai ma-nvart de o ora sa-i fac mancare, timp in care trage cainele de coada cu bunica. Apoi, tragem amandoi cainele de coada (eu, sa fiu dreapta, i-as trage una sub coada, sa capete detenta si amnezie, sa nu mai stie drumul spre casa). Apoi, una-alta si vine momentul culcare. Si problema e ca ne culcam amandoi. Pana dimineata, cand iara imbracat-rimel-incercat fentat trafic-pierdut vremea de pomana etc.

Si asa, ne trezim fiecare ai casei cu neajunsuri pe somnul meu. Ieri, la birou, intr-o minunata sesiune de scarpinare in crestet "Ce mai punem aici, sa iasa la numar?", suna telefonul: copilul nu mai are haine de schimb. "Dar le-am spalat... mda, sambata trecuta si de vreo trei ori, intentional, in fiecae seara inainte sa adorm"
Apoi, se invita oameni la noi (si n-am crezut o doamna de mi-a spus "Ai sa te saturi!" M-am saturat inainte sa inceapa). N-avem neam ce pune-n gura, in afara de mancarea copilului - 2 polonice la 6 magari.
Apoi, facturile. In goana mea de a ajunge cat mai repede la birou si inapoi, nu bag nimic in seama pe drum: nici banci, nici poste, nici Agipuri.

Si, daca mai auz o data in viata: "Maaamoooo, adu-mi patent-surubelnita-pix-etc", nu raspunz de mine!

Am scris degeaba, ca mi-a sarit somnul.

marți, 15 martie 2011

Ratusca cea urata

Sora-mea e feminista. Feminsmul asta e un fel de lepra moderna, sau un soi de dracu’ gol. Daca spui ca esti feminista, interlocutorul se simte obligat sa schiteze o grimasa scarbita si regreta adanc momentul in care a acceptat sa te re/vada.
La intrebarea “Sunteti feminista?” multe femei aleg sa raspunda c-o epxresie a la Stela Popescu, insotita de un zambet ghiduso-tzatzesc: “Prefer sa spun despre mine ca sunt feminina, nu feminista”
De ce? Probabil ideea se explica prin doua categorii de motive. Unul ar fi acela ca, in mentalul comun, feminista e una cu o singura spranceana rasfranta deasupra ambilor ochi, o zdrahoanca de femeie gata de harta oricand, care n-a fost niciodata interesata de produse elementare de ingirjire personala (vezi ceara pentru epilat, sau sampon), femei care prefera dragostea altor femei, uscate pe dinauntru, secate de sentimente, progesteron si estrogen, ergo de dorinta, posibilitatea si capacitatea de a face copii. Femei incaltate-n ghete butucanoase si infasurate-n panza de sac din cea mai fina, condusa de niste principii cel putin bizare (si periculoase).
Interlocutorul uneia de se declara feminista nu stie daca sa se lase umflat de ras, sau daca sa isi ia repede talpasita. Se simte, probabil, cam cum ma simt eu cand dau peste unul de-mi marturiseste ca a citit mult si documentat foarte despre originea reala a speciei umane – evident, subiectul cu placutele summeriene, extraterestrii si atmosfera aurita.
Femeile puse dinaintea unei feministe se grabesc a ridica din sprancene, zambind olecuta superior, olecuta neincrezatoare (“Hai, ma, ce-ti veni?”) Se simt stanjenite in fata unei asemenea afirmatii, uitand ca feminismul nu e un current in moda, sau in ingrijire personala, uitand ca e mai mult decat o suma de principii, fiind insasi sursa statutului pe care aceste femei adanc feminine, dar complet non-feministe il abordeaza si il exerseaza astazi. Feminismul inseamna dreptul de a respire pe cont propriu al oricarei femei contemporane, inseamna dreptul de a alege pe cine sa iubesti, dreptul de a iesi cu un barbat la  o cafea fara sa-ti numere mama/sora mai mare/guvernanta inghititurile, dreptul de a nu muri de plictiseala brodand, dreptul de a castiga bani si independenta financiara. Feminismul inseamna dreptul de a nu face copii, sau de a-I face cand ti se nazare, sau de a-I avorta, sau de a-I impiedica sa apara prin folosirea antinconceptionalelor. Feminismul este dreptul de a te razgandi si divorta de un barbat pe care altfel ai fi fost condamnata sa-l suporti o eternitate.  Feminismul (ha!) a permis femeilor sa urce sa sofeze, femei care, din spatele volanului, se uita de sus si cu enervare maxima la con-generele lor care incurca circulatia de zapacite ce-s! Le-a dat dreptul sa scrie, sa ofteze, sa se revolte. Si sa spuna candid ca ele-s feminine, nu feminist. Ce naiba!
Feminismul inseamna salvarea unei vieti, cand sotul devine o amenintare la adresa vietii sotiei lui. Feminismul inseamna drept de vot, concediu de maternitate si ingrijire a copilului, inseamna custodia unui copil la divort.
Al doilea set de motive tin, probabil,de curentul never-ending al literaturii self-help. Pe principiul “Daca pe mine nu ma afecteaza, inseamna ca nu exista”, sau “Viata e asa cum ti-o faci, vrei sa fii trist, cauti tristete, vrei sa fii optimist, gasesti mult roz dinainte-ti”. Sunt multi care nu vad nici saracie, nici teama, nici boala, nici mizerie din simplul motiv ca au un nivel de bunastare care sa le permita sa umble in masina, sa nu vada cersetorii din metrou sis a-I enerveze cand ii vad la 200 m de intrarea-n restaurant. Sunt altii care se inched in bula lor de fericire nerecunoscatoare si dau lectii din inaltul ei, caci, daca boala ii loveste, au bani sa se trateze, daca le lipseste ceva, au card sa cumpere. Si apoi servesc lectii de guru al filosofiei existentei linistite, pe principiul orbului gainilor la suferintele semenilor.
Iar suferinta semenilor inseamna multele, ingrozitor de multele femei care se trec in copii multi, soti abuzivi, albia cu rufe si ziua-lumina de robotit in gospodarie. Suferinta semenilor inseamna agresiuni sexuale, care merg de la a arunca vorbe scarboase si a pipai scarbos femeile-n tramvai (mizand pe jena lor de a reactiona) pana la a le viola si a le spune apoi, in fata, ca ele si-au dorit-o. Lipsa de recunostinta se arata acolo unde o mama care a luptat o viata pentru familia ei e distrusa incet, dar sigur de un sot alcoolic, iar fiica ii inchide telefonul, afland ca s-a plans rudelor. Feminismul inca mai lupta surd ca femeile sa primeasca aceleasi beneficii u barnatioi pentru acelasi efort si aceleasi rezultate ca ale barbatilor. Pentru ca, in medie, in Franta, de exemplu, la competente si performante egale, femeile sunt platite cu 25% mai putin decat barbatii. Feminismul inca se mai bate ca femeile sa nu mai fie intrebate la interviuri daca au de gand sa aiba copii “in urmatoarea perioada de timp”. Iar aceasta perioada poate sa insemna – nu-I asa? – orice: de la 6 luni, la 15 ani. In cazul meu, cel putin, angajatorul nu m-a intrebat daca am de gand sa am copil, ci mi-a spus de-a dreptul ca pana in 2010 n-ar trebui sa visez la asa ceva.
Feminismul e curentul ala absolute indecent care a permis femeii sa vorbeasca, sa ceara, sa vrea! Feminismul e o reactie la lipsa de firesc din societate, lipsa care a permis atata vreme ca femeile sa fie un soi de finite umane de rang inferior.
Iar cel mai trist in aceasta poveste este felul cum femeile de azi se lapada de ceea ce le-a adus unde sunt. Aspecte absolute indispensabile si banale a existentei feminine (sic!) de azi isi au sursa in feminismul asta atat de dispretuit si neinteles. Pe undeva, e ca atunci cand iti e rusine cu parintii tai, care nu mai aud, nu mai vad bine si nu mai tin pasul cu viata ta, desi ei sunt cei care ti-au dat toate premisele sa ajungi ca, la un moment dat, sa te rusinezi de ei.
Iar ceea ce ignora astazi cei ce ridica din spranceana la auzul mult-temutului cuvant este faptul ca feminismul nu e – spre deosebire de perceptia unora – intepenit in timp si stereotipii. Feminstele au soti si copii, unele. Nu, au, in schimb, par pe picioare si mustata. Au inima si sentimente, gatesc si poate calca rufe. Au, mai ales, MULT CURAJ, curajul de a vedea, simti si recunoaste ca lucrurile sunt departe de a fi cum trebuie. Au curajul de a simti nedreptatile si de a empatiza cu obiectele acestora. Au curajul de a-si asuma conditia de militant intr-o vreme in care a iti sustine opiniile a devenit derizoriu. Au curajul de a fi dezamagite si de a o lua de la capat. Si au curajul de a infrunta tristeti peste tristeti care, in mod parsiv, sunt generate de alte femei, cele care ar trebui sa simta ele insele similar, insa fug rusinate de feminism ca si cum ar fi o pareche de tarlici din colectia a vechea.

duminică, 13 martie 2011

Mhmmm, misoginism? Da' de unde, nici vorba!

Eram in clasa a 7a, era mai, sau iunie si purtam un tricou bleumarin. Ma duceam la scoala, caram un bloc din ala imens de desen si stateam la semafor, asteptand sa se faca verde sa traversez inspre statia lui 178. Se face verde si pornesc. Un chelios cu ochelari de soare (probabil avea vreo 30 de ani), in treacat pe langa mine, imi pune mana pe sanul stang. Eram un copil de 13 ani, sanii mei erau, asa, niste umflaturi sub un tricou lalau.

Eram in clasa a 10a, ma duceam la British Council cu o colega. Pe Dorobanti - colt cu Eminescu (unde-i acu' nu st' ce cafenea), un esafodaj si, calare pe esafodaj, niste muncitori. Au strigat la noi, noi ne-am facut ca ploua, ei ne-au scuipat din inaltul inteligentei si sensibilitatii lor. Tot in clasa a 10a, sfarsisem consursul la engleza la Liceul Cosbuc si statea s-astept nu st' ce troleu sa ma duca spre Universitate. Un pervers hidos mi-a aratat ca se masturbeaza.

Acum 5 ani lucram cu Ministerul de Finante. O tinerica zapacita, rsfatata de francezi cu dulciuri si parfumuri. Intre aia 20-30 de francezi, s-a nimerit si-unul care sa-mi numere bretelele de la sutien, sa imi faca tot felul de observatii desantate si sa se uite libidinos dupa mine. N-a mai pupat iesire din tarisoara lui, ca sefu' de directie a notat comportamentul si dus a fost.
In acelasi context - prestator de servicii pt guvernele roman si francez, una dintre angajatele Ministerului mi-a propus sa facem impreuna drumul Valcea-Bucuresti. Zis si facut, numai ca in ultima clipa - cand toti ailalti o luasera din loc - m-a anuntat infrigurata ca i-a venit amorezul si e urgent sa vorbeasca si sa merg eu cu prietenul amorezului pan' la Pitesti. N-am gandit, n-am gasit solutie pe moment, am acceptat cu inima stransa (pe preten il vazusem in ultimele 2 saptamani aproape zilnic si nu mi se paruse chiar periculos, asa). Iar jumatate de ora mai tarziu imi puneam problema ce microbuze or trece prin satele alea din zona Curtea-de Arges, pentru ca pretenu' lu' amorezu', mare stab la Garda Financiara, imi facea niste avansuri atat de transparente ca li se vedeau nu chilotii, ci de-a dreptul ficatii. Intrasem cu totul in scaun si ma rugam sa ajung teafara la Pitesti (de unde, btw, am plecat cu microbuzul la Buc)
Dumnealor - amploaiatei ministeriale, amorezului si pretenului de amorez - li s-a parut absolut firesc ca omu' sa fie atras de o tanara si sa-i faca atare invitatii. Ba, amploaiata mi-a mai si transmis ulterior ca pretenu' s-a mai interesat de mine, in varii situatii. Nu, seful lor nu le-a atras atentia asupra acestui comportament.

Asta-toamna eram cu Tudor in masina - el in scaun, in spate - si ploua. Am franat (va dati seama cat de brusc, daca era copilu-n spate) sa las o doamna sa traverseze prin loc nemarcat, ca vantul ii sufla umbrela si ploaia o palmuia din toate partile. Din spatele meu - flashuri, balamuc, isterii. La 300 m mai sus, ma prinde istericul, lasa geamul jos si urla ca toate alea, c-o fi, c-o pati, ca-s asa si pe dincolo si avea senzatia ca am gauri si n-am cu ce le umple, mi-a oferit el variante.
Repet: in spate era copilul meu de-un an jumate.
Tot iarna asta: plec cu copilu' de acasa, pe drum o crila de baetasi care nu stiau ca au si trotuar la dispozitie, umblau cam pe jumatea benzii de carosabil. Dau un claxon firav, de avertizare si ma trezesc cu suturi in roti si aripa masinii. Iara: cu copilu-n masina.

Astea-s cele mai scarboase, sau mai recente de mi le amintesc. Si nu le pot reda, trairile si scarba de-o retraiesc odata cu amintirile astea nu pot fi redate, sau descrise cat sa provoace si altora sentimente similare. Nu pot sa spun decat ca mi-a fost scarba, frica, groaza, am simtit caltzi (da, d-aia de canepa) in gat si miros de puroi in nas in momentele alea. Si catuse peste revolta mea.

Ma intreb: cati barbati patesc lucrurile astea? Ok, fazele cu perversii exhibitionisti probabil ca le patesc si baietii mai mici. Dar, ma intreb: cator barbati li se intampla sa fie hartuiti dupa ce au fost invitati sa calatoreasca in masina unei femei? Cator barbati li se intampla sa le loveasca pustii masina cu picioarele? Cator barbati li se intampla sa fie scuipati pe strada?

marți, 1 martie 2011

Poate fi oricare dintre ai nostri

"Pe Bibi il cheama, de fapt, Tudor-Daniel,dar asa ii spunem noi: Bibi. Chiar a si inceput sa raspunda la apelativul asta. Este un bebelus fericit si foarte jucaus, pe care parintii si bunicii il iubesc mai mult decat orice pe lume.
De mai bine de cinci luni, noi- ca si parinti- ne luptam cu incertitudinea stiintei medicale, deoarece fiul nostru a fost diagnosticat cu o boala teribila: Anemie aplastica- in evaluare pentru sindromul BlackfanDiamond, pe scurt DBA.
Ce este DBA?
Sindromul Blackfan-Diamond este un tip de anemie aplastica ale carei cauze nu sunt inca identificate. Este o boala rara(momentan in lume sunt in evidenta aprox. 600 de cazuri) care se manifesta prin incapacitatea maduvei osoase de a produce hemoglobina(celulele rosii din sange). Nu este vorba de o anemie clasica, tratabila cu suplimente, din pacate.
In cazurile de DBA se aplica doze de corticosteroizi care, teoretic, tin boala sub control. Singura alternativa curativa este transplantul de maduva de la un donator compatibil. Tudor este pe tratament de corticosteroizi de mai bine de trei luni si, spre disperarea si dezamagirea noastra, acesta nu da randament. Salvatoare pentru el sunt transfuziile de sange lunare pe care le facem la Spitalul JudeteanConstanta. Din pacate, aceste transfuzii, care il mentin in viata, ii incarca corpul cu fier.
La inceputul acestui an am fost la clinica Hadassah din Ierusalim, Israel pentru a investiga in amanunt boala (o noua biopsie de maduva osoasa, teste genetice si hematologice). Recomandarile profesorilor de acolo au fost cele de care ne temeam: TRANSPLANT DE MADUVA, o operatie pe cat de periculoasa, pe atat de costisitoare.
Copilul desi face transfuzii lunar (opt pana in prezent) se dezvolta normal, fizic si psihic pentru varsta lui. Este importanta calitatea vietii pe care i-o oferim impreuna cu speranta ca medicina va evolua la timp pentru a-l putea salva.
Scopul acestui blog este de a face cunoscuta viata si evolutia lui Bibi tuturor celor care doresc sa afle despre experientele noastre, sa ne oferim suport si sprijin reciproc, ca parinti si nu numai. Este cumplit sa afli ca bebelusul tau poate muri pur si simplu, din cauze neexplicabile."

Sambata, am deschis usa si in fata-mi statea o domnisoara creata - colecta bani pentru o fetita de 5 ani bolnava de leucemie. Saptamana incheiata ieri am facut doua drumuri la banca sa depun diverse sume in diverse conturi. Si, cel putin bi-saptamanal, aflu de cazuri de copii bolnavi, care au nevoie de tratamente/interventii scumpe. Le-am zis pe toate: ca statul nu e in stare, ca viata nu e dreapta, ca Dumnezeul necuprins de noi e sucit, ca nu exista un Dumnezeu sa lase doi ochi albastri sa se chinuie si multe, multe, multe altele.
Si, de fiecare data, egoist, ma gandesc la al meu. Pe care-l cheama tot Tudor si are tot ochi albastri. Ce-as face eu dac-as fi ei? Cum pui capul pe perna seara de seara? Cum reusesti sa ridici capul de pe perna dimineata cu dimineata? Cum te uiti la el si razi si ganguresti cu el? 
Intrebarile astea ma innebunesc. Si am aflat in seara asta si maine, primul lucru pe care-l fac iesind din casa, e sa ma opresc la o banca. 
Si mi se strange inima pentru un banal (?) set de analize lui Tudor ce va debuta miercuri, la IOMC. 
Putinilor care vad ce scriu eu aici: sper sa-l ajutam sa faca transplantul!

marți, 8 februarie 2011

Deepest darkest

Na, ca intrai in circuitul blogurilor, ma baga Ionouka-n seama sa scriu si eu ceva secrete despre mine. Asa cum bine spune ea, n-am banuiala ca secretele mele ar interesa pe cineva, in afara de ea, care mi-a aruncat manusa (*).

Cum eu sunt o persoana ataaaat de interesanta si am avut o copilarie ataaaat de palpitanta (:D:D:D), stau si ma scormon in momentele astea dupa secrete. Sa vedem de-oi aduna de-o juma' de pagina.

1. La nastere, am fost un copil tare urat. Strabunica-mea era convinsa ca au gresit aia livrarea, ca le-au dat copilul altora: "Nu vedeti, maica, ce urata e?! Nu e a noastra!" Ai mei s-au incapatanat sa nu-i dea credit si azi seman cu mama. Cand era tanara :P.

2. Pana pe la 4-5 ani am avut picioarele strambe rau. Mergeam cu varfurile labelor intoarse spre interior, purtam pantofi speciali si mergeam la ortoped, unde ma punea sa fac pe Nadia Comaneci, sa umblu pe marginea unei mese. Acum nu mai am nimic, numa' niste gambe aschilambice.

3. Pe la 4-5 ani, am inchitit o guma de mestecat si am urlat o zi-ntreaga c-o sa mor. Bunica-mea a regretat intens minciuna cu guma - ea ne spusese sa nu le inghitim ca murim.

4. Asta e macabra: pe la 4-5 ani am calcat pe un pui de gaina si l-am omorat. Am plans de mi-au iesit ochii din cap, si acum ma urmareste amintirea asta :-(. A fost din greseala, bineinteles.

5. Nu reusesc sa am o floare-n ghiveci: mor cu mine-n casa. Uit sa le ud, le pun prea multa apa, plec de acasa cu saptamanile si ele ramn singure si uitate acolo. Mama lui Cezar mi-a zis odata (fara sa stie ca n-am o floare in casa); "Vaaaiii, dar cine n-are flori in ghiveci n-are inima" :D!

6. Imi rod unghiile. M-am cam lasat in ultima vreme, insa nu am decat rar unghii frumoase. Nu le mai rod, insa le rup, sau le rup pielitele pe langa degete, sau nu reusesc, pur si simplu, sa am grija de ele. I'm a mess!

7. Sunt neindemanatica rau: nu iau sacosa la supermarket, ca ma descurc eu cu 3 borcane de iaurt, un carton de oua, 2 bucati de branza si 3 plase cu albitura de la piata. Inaintea portbagajului, imprastii plasele de jur imprejurul meu si morcovii danseaza cu rostogol. Reusesc sa salvez ouale, dar vreo 2 borcane de iaurt au capacul spart si raman cu jumatate din cantitatea de albitura, restul e pe sub masini. Ma bag in bat, il mai ating pe Tudor cu cotul. Pe Cezar il lovesc sistematic in ficat cand ma lungesc langa el. Imi prind mereu cordonul paltonului, sau esarfa in usa masinii. Pe vreme din asta fleoscaita, ma urc in msina, imi pun manusile-n poala si uit intotdeauna de ele cand cobor. Le adun pline de noroi, eventual dupa ce le-am si batucit cu cizmele...

8. I'm not a pet person. Nu ma joc cu cainii, nici cu pisicile, nu ma impresioneaza si sunt cu totul impotriva hranirii cainilor vagabonzi. Sunt cold as ice cand vine vorba de animale de casa, mi se pare o corvoada sa le tii in casa, sa le inveti sa faca la cutie, sau afara si, pana invata, sa ai casa plina de, hmmm, dejectii. Apoi, sa le scoti regulat afara, fie ploaie, fie canicula, sa si sa si sa. Daca mi-ar lasa cineva unul, sigur ar muri cu mine-n casa: as uita tot timpul sa-i cumpar de mancare.
In schimb, imi plac oile. Nu ca as tine una in casa, insa am o slabiciune pentru ele. Le pozez pe unde le vad si am primit cateva plusuri-oi de la prietene, care-mi sunt foarte dragi (acum, si murdare, ca le taraste Tudor prin casa).

Here I am :-)

sâmbătă, 5 februarie 2011

Secsi

Daca la ora 9 numaram minutele pana la 11 - ora de antibiotic -, sa stiu cat mai trag de pleoape sa nu se inchida, m-a apucat noaptea cascand gura prin virtual. Si am dat de mai multe ori, sub diverse forme, de ideea de "graviduta secsi".

Odata, diminutivul "graviduta" ma oboseste. Cum ma oboseste si acreste "te pup dulce" si "mersic" (acum doi ani era un nene dinaintea mea la ghiseu la banca si avea nenea asta niste bani de vehiculat printr-un "contulet". Am avut cosmaruri noaptea ce-a urmat.) Inainte de-a fi gravida, "individa" nu e "femeiuta", nici "domnita", nici "domnisorica". Brusc, indata ce incepe sa se expandeze, devine "graviduta". Mda.

Apoi, ma omoara "secsi". De ce trebuie ca o femeie sa fie "secsi" oricand, oricum, cu orice pret si in orice conditii? Femeie nu e egal cu provocator si feminitate nu e egal cu dorinta. Eu n-am habar daca toate femeile simt asta, dar eu, in genere, nu ma simt secsi no matter what si nici nu voi a ma simti secsi si d-a surda, si d-a muta! Vreau sa ma simt serioasa, vreau sa ma simt nepoata, vreau sa ma simt copil si sora! Sunt mult mai multe ipostaze in care NU am de ce sa ma simt secsi, decat cele in care e cazul sa ma simt. Si, oricum, n-am eu fata aia sa ma simt secsi mai mult de cateva momente-n saptamana (si nu ma refer la  momentele fierbinti, ci la alea de dezmat interior).

Si ajung si la alaturarea celor doua - "graviduta secsi". Pai, graviduta se prepara a fi mama. Cu ocazia acestui eveniment, se umfla. Se umfla peste tot, incepand cu sanii (yucss, ce-am mai urat partea cu sutienele si-o mai urasc si azi!), continuand vertiginos si apoteotic cu burta (ce placere sa dormi intepenita pe spate, sau sa faci strategii sa te dai jos din pat in maxim 5 minute pe ceas) si terminand disperant cu gleznele-incheieturile-degetele.
Apoi, isi face griji. Sa nu fie nu-stiu-cum. Sa fie asa. Sa stea acolo. Da' de ce nu mai iese? Da' o fi bine? Da' o fi de-ajuns? Etc.
Si mai sunt si conversatiile. Oooo, da, conversatiile! "Cate luni/saptamani (pentru cei mai initiati) ai?" "Cand nasti?" "Cum nasti?" "Unde nasti?" Unii, mai fensi, intreaba si de epidurala (un soi de ozeneu obstetric acum vreo 12 ani). Apoi, cat ai de gand sa stai cu copilu' acasa si daca are cine sa te ajute cu el.
Daca nu mori de plictiseala in timpul acestor conversatii, ai toate sansele sa scapi unei catastrofe aviatice. Sau, poate ele fac parte din antrenamentul la care concura toata comunitatea in a familiariza mama cu luuungile dupa-amieze/seri/nopti de nesomn...?
Bun - forma fizica ioc - este; griji - este; plictis - este.
Grandiropul nu mai ajuta nici el la mare lucru. Eu ma gandeam, a la Hagi Tudose, ca nu merita cine stie ce investitie hainele astea de gravida, ca oricum nu le port cine stie ce. Nu le-am mai pus pe mine de atunci, desi colantii n-au decat vina ca-mi amintesc de o forma complet nefireasca. O petrecere de Craciun cu colegii ajunge sa fie o cruciada de cateva saptamani de vanare a outfitului.

Eeeiii, si, in condtiile redate, graviduta are obligatia sa se simtza secsi....!!! N-are voie sa nu, caci sunt reviste glossy care ne arata mame celebre care se bucura de sarcina de la inaltimea picioarelor de 1.30 m, sau calare pe vreun portofel care le permite cele mai extravagante idei de marire si amor. Asa ca graviduta de mine n-avea decat sa se simtza secsi cu mijloace reduse. Chit ca zona de sub buric era mereu rece, orice ar fi pus pe ea, chit ca ciorapii, chiar si aia de graviduta ii dadeau niste senzatii vecine cu furia.

Si, pe langa toate astea, mai e si ideea aia de la inceput - se pregateste sa devina mama!! N-o prea mai interseaza sa fie provocatoare pentru sot, sau vreun ex coleg cu care impartea eugenia in "94, singura problema e sa faca fata unei realitati care frizeaza fizica cuantica! Si parca si ideea de mama nu prea cupleaza cu aia de secsi. Ma rog, in afara sintagmei "Hot mamma", da' nu despre asta zic randurile astea.

Insa, cu tot cu evidentele dimpotriva, femeia si, subsumat, si graviduta, trebuieste sa se simtza secsi. Pentru ca uite-asa se face vinovata de ceva depresie conjugala de-a sotului de nu stie de unde i se trage, uite-asa-l neglijeaza si el se refugiaza, neconsolat, in bratele vreunei relatii virtuale, unde el are muschi si galbeni in punguta!
Si, nu, graviduta nu are energie si nici preocupare sa fie secsi numai pentru ea, sau pentru alte femei. Alte femei o vor intelege. Mai putin soacra, posibil.

De fapt, barbatii care se refugiaza, se refugiaza oricum. Cu, sau fara gravidute secsi in preajma.

Unde secsi nu e egal cu "decent". Decent e cu totul si cu totulalta poveste.
Secsi e egal cu ceva asa, miam-miam, cam ca o ciocolata de sta acum pe bratul canapelei la un metru de mine si eu ma tiu cu greu sa nu atentez la dintii mei cuminti.