marți, 8 februarie 2011

Deepest darkest

Na, ca intrai in circuitul blogurilor, ma baga Ionouka-n seama sa scriu si eu ceva secrete despre mine. Asa cum bine spune ea, n-am banuiala ca secretele mele ar interesa pe cineva, in afara de ea, care mi-a aruncat manusa (*).

Cum eu sunt o persoana ataaaat de interesanta si am avut o copilarie ataaaat de palpitanta (:D:D:D), stau si ma scormon in momentele astea dupa secrete. Sa vedem de-oi aduna de-o juma' de pagina.

1. La nastere, am fost un copil tare urat. Strabunica-mea era convinsa ca au gresit aia livrarea, ca le-au dat copilul altora: "Nu vedeti, maica, ce urata e?! Nu e a noastra!" Ai mei s-au incapatanat sa nu-i dea credit si azi seman cu mama. Cand era tanara :P.

2. Pana pe la 4-5 ani am avut picioarele strambe rau. Mergeam cu varfurile labelor intoarse spre interior, purtam pantofi speciali si mergeam la ortoped, unde ma punea sa fac pe Nadia Comaneci, sa umblu pe marginea unei mese. Acum nu mai am nimic, numa' niste gambe aschilambice.

3. Pe la 4-5 ani, am inchitit o guma de mestecat si am urlat o zi-ntreaga c-o sa mor. Bunica-mea a regretat intens minciuna cu guma - ea ne spusese sa nu le inghitim ca murim.

4. Asta e macabra: pe la 4-5 ani am calcat pe un pui de gaina si l-am omorat. Am plans de mi-au iesit ochii din cap, si acum ma urmareste amintirea asta :-(. A fost din greseala, bineinteles.

5. Nu reusesc sa am o floare-n ghiveci: mor cu mine-n casa. Uit sa le ud, le pun prea multa apa, plec de acasa cu saptamanile si ele ramn singure si uitate acolo. Mama lui Cezar mi-a zis odata (fara sa stie ca n-am o floare in casa); "Vaaaiii, dar cine n-are flori in ghiveci n-are inima" :D!

6. Imi rod unghiile. M-am cam lasat in ultima vreme, insa nu am decat rar unghii frumoase. Nu le mai rod, insa le rup, sau le rup pielitele pe langa degete, sau nu reusesc, pur si simplu, sa am grija de ele. I'm a mess!

7. Sunt neindemanatica rau: nu iau sacosa la supermarket, ca ma descurc eu cu 3 borcane de iaurt, un carton de oua, 2 bucati de branza si 3 plase cu albitura de la piata. Inaintea portbagajului, imprastii plasele de jur imprejurul meu si morcovii danseaza cu rostogol. Reusesc sa salvez ouale, dar vreo 2 borcane de iaurt au capacul spart si raman cu jumatate din cantitatea de albitura, restul e pe sub masini. Ma bag in bat, il mai ating pe Tudor cu cotul. Pe Cezar il lovesc sistematic in ficat cand ma lungesc langa el. Imi prind mereu cordonul paltonului, sau esarfa in usa masinii. Pe vreme din asta fleoscaita, ma urc in msina, imi pun manusile-n poala si uit intotdeauna de ele cand cobor. Le adun pline de noroi, eventual dupa ce le-am si batucit cu cizmele...

8. I'm not a pet person. Nu ma joc cu cainii, nici cu pisicile, nu ma impresioneaza si sunt cu totul impotriva hranirii cainilor vagabonzi. Sunt cold as ice cand vine vorba de animale de casa, mi se pare o corvoada sa le tii in casa, sa le inveti sa faca la cutie, sau afara si, pana invata, sa ai casa plina de, hmmm, dejectii. Apoi, sa le scoti regulat afara, fie ploaie, fie canicula, sa si sa si sa. Daca mi-ar lasa cineva unul, sigur ar muri cu mine-n casa: as uita tot timpul sa-i cumpar de mancare.
In schimb, imi plac oile. Nu ca as tine una in casa, insa am o slabiciune pentru ele. Le pozez pe unde le vad si am primit cateva plusuri-oi de la prietene, care-mi sunt foarte dragi (acum, si murdare, ca le taraste Tudor prin casa).

Here I am :-)

sâmbătă, 5 februarie 2011

Secsi

Daca la ora 9 numaram minutele pana la 11 - ora de antibiotic -, sa stiu cat mai trag de pleoape sa nu se inchida, m-a apucat noaptea cascand gura prin virtual. Si am dat de mai multe ori, sub diverse forme, de ideea de "graviduta secsi".

Odata, diminutivul "graviduta" ma oboseste. Cum ma oboseste si acreste "te pup dulce" si "mersic" (acum doi ani era un nene dinaintea mea la ghiseu la banca si avea nenea asta niste bani de vehiculat printr-un "contulet". Am avut cosmaruri noaptea ce-a urmat.) Inainte de-a fi gravida, "individa" nu e "femeiuta", nici "domnita", nici "domnisorica". Brusc, indata ce incepe sa se expandeze, devine "graviduta". Mda.

Apoi, ma omoara "secsi". De ce trebuie ca o femeie sa fie "secsi" oricand, oricum, cu orice pret si in orice conditii? Femeie nu e egal cu provocator si feminitate nu e egal cu dorinta. Eu n-am habar daca toate femeile simt asta, dar eu, in genere, nu ma simt secsi no matter what si nici nu voi a ma simti secsi si d-a surda, si d-a muta! Vreau sa ma simt serioasa, vreau sa ma simt nepoata, vreau sa ma simt copil si sora! Sunt mult mai multe ipostaze in care NU am de ce sa ma simt secsi, decat cele in care e cazul sa ma simt. Si, oricum, n-am eu fata aia sa ma simt secsi mai mult de cateva momente-n saptamana (si nu ma refer la  momentele fierbinti, ci la alea de dezmat interior).

Si ajung si la alaturarea celor doua - "graviduta secsi". Pai, graviduta se prepara a fi mama. Cu ocazia acestui eveniment, se umfla. Se umfla peste tot, incepand cu sanii (yucss, ce-am mai urat partea cu sutienele si-o mai urasc si azi!), continuand vertiginos si apoteotic cu burta (ce placere sa dormi intepenita pe spate, sau sa faci strategii sa te dai jos din pat in maxim 5 minute pe ceas) si terminand disperant cu gleznele-incheieturile-degetele.
Apoi, isi face griji. Sa nu fie nu-stiu-cum. Sa fie asa. Sa stea acolo. Da' de ce nu mai iese? Da' o fi bine? Da' o fi de-ajuns? Etc.
Si mai sunt si conversatiile. Oooo, da, conversatiile! "Cate luni/saptamani (pentru cei mai initiati) ai?" "Cand nasti?" "Cum nasti?" "Unde nasti?" Unii, mai fensi, intreaba si de epidurala (un soi de ozeneu obstetric acum vreo 12 ani). Apoi, cat ai de gand sa stai cu copilu' acasa si daca are cine sa te ajute cu el.
Daca nu mori de plictiseala in timpul acestor conversatii, ai toate sansele sa scapi unei catastrofe aviatice. Sau, poate ele fac parte din antrenamentul la care concura toata comunitatea in a familiariza mama cu luuungile dupa-amieze/seri/nopti de nesomn...?
Bun - forma fizica ioc - este; griji - este; plictis - este.
Grandiropul nu mai ajuta nici el la mare lucru. Eu ma gandeam, a la Hagi Tudose, ca nu merita cine stie ce investitie hainele astea de gravida, ca oricum nu le port cine stie ce. Nu le-am mai pus pe mine de atunci, desi colantii n-au decat vina ca-mi amintesc de o forma complet nefireasca. O petrecere de Craciun cu colegii ajunge sa fie o cruciada de cateva saptamani de vanare a outfitului.

Eeeiii, si, in condtiile redate, graviduta are obligatia sa se simtza secsi....!!! N-are voie sa nu, caci sunt reviste glossy care ne arata mame celebre care se bucura de sarcina de la inaltimea picioarelor de 1.30 m, sau calare pe vreun portofel care le permite cele mai extravagante idei de marire si amor. Asa ca graviduta de mine n-avea decat sa se simtza secsi cu mijloace reduse. Chit ca zona de sub buric era mereu rece, orice ar fi pus pe ea, chit ca ciorapii, chiar si aia de graviduta ii dadeau niste senzatii vecine cu furia.

Si, pe langa toate astea, mai e si ideea aia de la inceput - se pregateste sa devina mama!! N-o prea mai interseaza sa fie provocatoare pentru sot, sau vreun ex coleg cu care impartea eugenia in "94, singura problema e sa faca fata unei realitati care frizeaza fizica cuantica! Si parca si ideea de mama nu prea cupleaza cu aia de secsi. Ma rog, in afara sintagmei "Hot mamma", da' nu despre asta zic randurile astea.

Insa, cu tot cu evidentele dimpotriva, femeia si, subsumat, si graviduta, trebuieste sa se simtza secsi. Pentru ca uite-asa se face vinovata de ceva depresie conjugala de-a sotului de nu stie de unde i se trage, uite-asa-l neglijeaza si el se refugiaza, neconsolat, in bratele vreunei relatii virtuale, unde el are muschi si galbeni in punguta!
Si, nu, graviduta nu are energie si nici preocupare sa fie secsi numai pentru ea, sau pentru alte femei. Alte femei o vor intelege. Mai putin soacra, posibil.

De fapt, barbatii care se refugiaza, se refugiaza oricum. Cu, sau fara gravidute secsi in preajma.

Unde secsi nu e egal cu "decent". Decent e cu totul si cu totulalta poveste.
Secsi e egal cu ceva asa, miam-miam, cam ca o ciocolata de sta acum pe bratul canapelei la un metru de mine si eu ma tiu cu greu sa nu atentez la dintii mei cuminti.

marți, 1 februarie 2011

Democratia mea

Justitia, Dumnezeul crestin si inca alte cateva concepte similare au fost create, in opinia mea, pentru a compensa o realitate frustranta pentru individ. Justitia - rezultat al unei abordari care s-a vrut superioara legii naturii, iar Dumnezeu - ca sa rezolve ceea ce justita n-avea cum: ti-ai luat o scatoalca de la viata, fii multumit, se cheama ca altundeva, in alta lume si-n alte coordonate vei primi inzecit. De bine.
La fel si democratia - iluzia ca fiecare dintre noi putem participa pe masura interesului si puterii noastre la propria guvernare.

Ce ma framanta pe mine these days e aplicarea acestor concepte - de tipul democratie, echitate, dreptate etc. - in cazul familiei cu copil mic. Asa cum ne aflam si noi.

Si asta, pentru ca trebile in familia noastra mica si agitata stau profund stramb, nedrept, nedemocratic, inechitabil. You name it! Eu am fost insarcinata 9 luni, eu am fost fortata sa accept cererea in casatorie  (pen' ca eram amorezata pana peste urechile capului), eu - insarcinata fiind - mi-am schimbat numele meu domnesc, gandindu-ma cum voi calatori eu cu copilul si cu teancul de acte notariale dupa noi etc.
Se nascura si-asta mic. Eu - evident - am urlat ca mamuta-njunghiata, eu am stat in casa, eu am numarat resuflarile copilului, eu m-am inflamat c-o fi avand copilu' ceva neuro de face noaptea ca broasca, eu l-am alaptat in ciude si cu toate ca, eu l-am intarcat (tot cu ciude si cu observatii din partea publicului laaaarg), eu stau cu el acasa pana in aprilie si, din cand in cand, si prin spitale si medlifeuri.
Nu ma apuc sa numar frecventa pronumelui personal persoana I sg in paragraful de mai sus, ca ma ia cu indoilei psihotice.
Ei, in tot acest timp, aflu ca-s tati care, cu candoare, tandrete si detasare PARTICIPA! Participa la tot, mai putin, hmmm, la astea ce tiu de fiziologia mamei. Da' morfofetala fac (eu n-am sharuit-o decat pe prima), da' cursuri din alea cu mingea pe covor fac (eu n-am facut deloc, nici singura, nici in tandem), da'  biberoane stiu sa sterilizeze, stiu si de unde sa scoatza cutia cu gris Humana daca mama doarme mai tarziu duminica (nu, nu s-a intamplat, keep it cool), da' haine stiu sa cumpere fara sa intrebe de 600 de ori dimensiunile (keep it cool again, cat eu cumparam pijamale marimea 80, el isi cumpara sosete marimea 44), da' zarzavaturi toaca si weekendurile le pastreaza pentru familie.

Ei, eu n-am primit modelul asta. Si nici nu l-am cerut. Nici pe asta, nici pe altul. Mie mi s-au aprins calcaiele si atat. Aprinse fiind, nu stiam ce sa caut, la ce sa ma uit. Mie mi s-au aprins calcaiele dupa un om ce e tot ce nu sunt eu: sigur pe el, ambitios nevoie mare, plin de incredere in fortele si destinul lui, sociabil de-l lasi in mijlocul Saharei si-si face din soparle prieteni si vine si cu apa rece. E cum nu se poate mai tenace si, de-ar fi un maraton al muncii peste-peste-peste program, el l-ar castiga pe locul 0! Si - lucru de neinteles pentru mine - fara sa se lamenteze, nene! Ca eu, si daca-mi dai sa bag un fir de ata-ntr-un ac, ma plaaannggg inainte sa m-apuc si ma plang si ca mi-a reusit. E si putin din ce sunt eu - se inflameaza repede, ii place sa umble brambura si n-are chef de detalii.

N-am cerut nici sa traiesc din munca si pe spinarea lui. Dar asta am ajuns sa traiesc si nu ma simt nicicum - nici prost, nici inutil, nici vinovata. Ma simt firesc si-mi dau seama ca el e facut sa aduca acasa mamutul, iar eu sunt facuta sa-l transez (pe mamut). Eu ma duc sa caut perdele, iar e fericit ca le-am ales eu pentru el.

Si-am trait multe in 2 ani, de cand ne-am "luat". Ma rog, doi an si-un pic. Pentru ca abia atunci mi-am dat seama ca nu mai e simplu, nu-mi mai fac bagajele si plec la mama. Am o responsabilitate si un cuvant asupra esecului. Si-asa am ajuns de la frustrare si tras cu linia pe caietul "Da, da' eu / da, da' tu" la a intelege ca viata mea nu e viata nimanui, ca viata mea nu e un model pe care-l iau de-a gata sablonat de la Familystore, il pun peste noi si iese placinta, atunci mi-am dat seama ca familia nu e statul in mic. In familie nu exista democratie, nici echitate, nici echidistanta (ca pe esichier). Intre doi oameni exista trasaturi si (diz)armonie. Eu nu-i pot cere lui sa faca ce organic nu e setat sa faca si nici el nu-mi poate pretinde mie nimic din ce imi e strain de natura mea. Daca el n-ar fi workoholic, eu n-as trai in casa aproape-visurilor mele si daca eu n-as fi o Penelopa mai galbejita, el n-ar putea sa-si satisfaca visele de marire si amor. Si stiu prea bine si simt si mai bine ca ne iubim toti trei, cu tot cu absente si cu nestiinta lui in ale copilului si cu tot ochii mari, sai figurile condescendente de le fac cei ce-l cunosc si stiu ca nu prea-i pe acasa.
Am regretat si m-am perpelit si mi-am pus alegerea la indoiala si inca mi se mai intampla. Si stau asa, uneori, si ma gandesc ca e OK asa, ca astia suntem noi si, cu roz si cu gri, ne e bine impreuna. Chiar daca sunt tati implicati, chiar daca ne vedem putin si obositi.

De ce scriu asa, spre eventualul vaz al lumii? Pentru ca aflu ca sunt altii care-s prezenti, care-si asuma, care fac eforturi si inca-mi pun intrebari. Si apoi intrebarile se domolesc si raman certitudinile: asa ne iubim noi si asta e modelul nostru. Numai al nostru.