duminică, 27 octombrie 2013

Femeile noastre

Ma uit cu tristete si spaima cati oameni, din ce in ce mai multi, aluneca pe panta neiertatoare a saraciei. Oameni care au avut o casa, o viata, o familie candva. Femei care au avut si ele 30 de ani, copii, sot si un viitor care le parea, cand si cand, frumos.
Femei care sunt astazi trecute de 55 de ani, muncite de viata lor grea, care ar fi trebuit sa se molcomeasca spre batranete. O viata chinuita-n lipsuri, alergata, inghesuita, traita cu ratia la cozi, cu spaima ca se opreste apa, gazul, lumina si raman cu sacosa goala, cu rufele nespalate, cu copiii flamanzi si hainele necalcate. Femei care au facut din casa lor un scop in sine, curatenia exemplara, hainele scrobite, mancarurile multe si obtinute cu jertfe, vitrinele stralucinde ascundeau frustrarea de a nu-si putea exterioriza traiul in plimbari, spectacole, carti, vacante, drag de barbat(i) si de copii.
Femei tratate ca vitele in combinat, controlate de medici asa cum veterinarii cotrobaie dupa feti in vintrele vitelor. Ordonate la coada cea mai umilitoare a vietii lor, aceea a mainii lungi, reci si contondente a statului vrajmas cautand dupa progenituri, dupa secretele cele mai intime si mai personale. Femei (ne)iubite caznit, cu calcule, cu eforturi, cu ignoranta si dezinteres si, mai ales, cu teroarea sarcinilor, a copiilor nedoriti, a intreruperilor de sarcina improvizate, a puscariei pentru vina de a se fi iubit, a anchetelor securitatii.
Femei care au muncit oricum si oricat, in lung si-n lat, in crucis si-n curmezis, stand in picioare la o tejghea, sezand pe un scaun la o filatura, distrugandu-si vederea deasupra unui microscop, stricandu-si plamani inhalang gaze toxice in combinate, aplecate deasupra albie de rufe, insirate pe covor, calcand gulerase, chinuindu-si ochii la lampa, sa faca lectii despre subiecte demult uitate.
Femei inalte, sau slabe, sau minione, sau potrivite, sau balai, sau satene, crete, drepte, cu degete lungi si date cu rosu, cu fuste decupate pe poale si bluze tesute-n casa, cu ochelari si gene lungi. Femei care s-au uitat pe sine pentru casa lor, pentru copii, pentru batranii familiei si pentru lipsurile dimorejur.
Sunt astazi imbatranite si putine au norocul linistii. Sunt macinate de boli cu verdicte terminale, sunt chinuite in sali de asteptare, sunt ignorate in suferinta lor, sunt bulversate de pensiile mici si anii multi de munca pe care-i au dinapoi, sunt alergate de angajatori de doi ani prin parcuri, sunt desconsiderate si uitate de propriii copii. Prea multe sunt sarace si cu sufletul zdrobit.
Si ne pomenim, uneori, cand suntem dezarmati in fata existentei lor, cautand motivul pentru care sunt aici. Cautam si cautam si cautam si, in fuga noastra de empatie si intelegere, dam vina pe ele. E vina lor ca n-au facut mai mult, e vina lor ca n-au avut grija de propriul corp si l-au muncit peste poate, e vina lor ca nu si-au asigurat batranetile, e vina lor ca nu si-au crescut copiii mai bine. Si, in general, e vina lor ca s-au nascut cat sa apuce azi 55 de ani, in lipsuri si temeri.
Ignorand voit, fara sa ne treaca prin cap ca, probabil, n-am rezista nici trei zile regimului de viata din 1987, de exemplu. Rexona facuse nu-stiu-cand o campanie in care phnea vedetele sa nu se dea cu deodorant nu stiu cate zile. Cam asa ar fi si cu noi, transpusi intr-un octombrie tarziu de acum 26 de ani, cand si painea se vindea cu ratia, iar baia cu apa calda de la robinet era un fel de amintire-legenda innegurata. Ideea de a petrece timp cu copiii era inexistenta, se imboroncaiau prea multe, de prea mult timp inaintea ei, iar sex nu se facea cu lumina stinsa, nici cu ochii inchisi, nici cu dragoste, ci cu oroare si suferinta. Cum dreaq sa te mai dezbraci, dupa ce ai inghetat limpezindu-ti sapunul de pe spate cu apa calaie din ibric si te-ai spart in milioane de bucatele in cearsaful transformat, de ani de zile, in sloi...?
Intre noi si mamele noastre nu e diferenta de o generatie, de 22-27-30 de ani, nu e lungimea fustei, nu  sunt genialele stupide sfaturi din Cosmo, de a-ti atrage barbatul vorbind porcos. Sunt niste diferente insesizabil de uriase, sunt masinile de spalat cu stoarcere, cu temporizare, cu dezinfectare, sunt milioanele de spalari cocosate pe marginea cazii, sunt cearsafurile de plapuma stoarse, sunt halatele si  bonetele sapalate, apretate si calcate fara cusur, dupa trei ore la coada la gutui si zece ore la "institut". Sunt miile de borcane de conserve inghesuite in debara, sunt sutele de kilograme carate din toate colturile orasului catre casa, cu mainile goale si picioarele amortite, sunt serile petrecute-n bezna, sunt degetele degerate-n casa, sunt visele neindraznite, sunt vietile ingropate sub supravietuirea cotidiana, de un regim odios tuturor, insa criminal pentru femei si copiii pe care indrazneau, sau n-aveau incotro sa-i nasca.
Cand ma gandesc la mama la varsta mea...

marți, 22 octombrie 2013

Toane fratesti

Frate, nu reusesc deloc, dar deloc sa fiu mama model relaxata care-si creste copiii intr-o libertate totala a simturilor.
Sunt crispata. Ma crispeaza dezordinea; pentru ca in mintea mea sunt foarte dezordonata, imi trebuie ordine-n jur ca sa ma adun. Or, cu doi copii, numai adunarea n-o da creierul meu botit.
Cand l-am avut pe Tudor, am avut un ditamai stresul cu mancarea. El n-a ros casa precum un pui dragalas si pufos de caniche, nu l-a interesat sa puna nimic pe limba, inclusiv mancarea. La inceput, mi-am zis ca e la inceput si trebuie sa invete gusturile noi. Pe la mijloc, asa, deja banuiam ca omului ii displace, pur si simplu, sa isi foloseasca dintii, falcile si limba in a procesa altfel de hrana in afara de lapte matern. Nu, lapte praf nu procesa, daca ma duceam sa-mi schimb permisul, trebuia sa ma chinui o noapte si o dimineata, ca sa aiba el ce molfai la pranz.
Intr-un final, mi-am acceptat destinul noduros si m-am obisnuit cu starea "Oare mananca...?" De fiecare data cand ii gateam ceva, era pura loterie, daca-i place, daca nu, daca mananca, daca nu. Intr-o perioada in care era suspect de celiachie, a mancat pilaf cu frenezie. Singurul cu care mergeam la sigur. In rest...
Ca sa-l dau pe brazda, am incercat orice sugestie venita din experienta prietenilor, a maritului-slavitului internet (fac pariu ca mama a bagat si niste acatiste pe la biserici si manastiri, de ne-o fi stiind si te-miri-ce-staret din varf de munte), a cartilor, a medicilor. Una dintre ele, preferata mea, era aia cu "self-weaning". Adica, balaceala copilului in terciurile dubioase specifice meselor de bebelusi, sau aruncatul bucatelelor de mancare tocate special pentru manutele si gurile si dintii lipsa de bebelus. Adica, fierbi matale niste cubulete de cartof dulce (caci, spuneau surse livresti si prietenesti, acesta are nutrienti de seama si e si preferat de copii pentru gustul dulceag) si i le asezi frumos, elegant, jucaus si apetisant dinainte. De unde ii pasezi lui mingea. Aaa, astea, bucatile de cartof dulce.  Si se presupune ca el le ia, se uita lung, sau scurt la ele si hat! in gura si mai departe, sa se nutrieze, hraneasca, adica.
Numai ca... ce te faci, ca el nici nu se uita, nu ca sa puna sa bage-n gura?! Il lasau rece si cartof dulce, si aburii mei ca la carte, si cuburile, si vasul, si, mai ales, toti doctii aia din linkurile de pe forumurile de bebelusi. Just don't dig it, parea sa spuna. Ok, inca o masa esec zornaitor, da-i cu lapte pan' la nunta, maica!
Si tot asa. Ziceau marii cercetatori ca grau-ovaz-secara au gluten, deci no-no la bebelusi? Apai, no-no paine etc. si d-aia evitam rudele de tata, care - intre noi fie vorba - n-au auzit-o p-aia cu "painea prosteste" si-s convinse ca o lume ca un codru de paine e raiul pe pamant. Asta n-a-mpiedicat laboratorul de analize Medlife sa-l scoata pozitiv la Igg si Iga si sa-l faca intolerant la gluten vreo noua luni din viata lui, cand am alergat ca un cal breaz dupa faineturi din orez si tot felul de nabadai (nu, atunci nu era raft pentru dieta la Carrefour si nici DM nu sosise in Ro) si am facut cele mai abracadabrante aluaturi fara gluten, de nelucrat!
Booon, trei-patru ani mai tarziu, adica azi, a mancat supa cu galusti, ostropel si nu st' ce crantanele la gradinita ("Salata n-am mancat, mama"; nu ca m-as fi asteptat s-o mananci, ca doar nu era cu ciocolata, nu?), placinta cu prune, placinta cu mere, compot, nuci (multe, nu mai pridideam sa sparg), ciorbita si iaurt acasa. Cu tot cu stradaniile mele stupide de acum ceva vreme, care, in elucubratiile lor, ma mir ca nu l-au traumatizat pe viata.
Inca un copil mai tarziu, ma gasesc in fata aceleiasi realitati: bebelus gata de initiat in placerile mancarii solide. Mananca aproape orice, pe gustate. Nu face nazuri din principiu, pune mana, incearca, gusta. Roade orice prin casa, de la plinte la sapun si de la banane la talpile papucilor (la pantofi n-a apucat inca sa ajunga si sper din tot sufletul sa nici n-o faca!) Cum, din pacate, toleranta, gustul aventurii si chiar rabdarea s-au cam tocit la frate-sau, nu mai am chef de experimente cu mancare imbucatita servita a la carte. Nu, in scaun, frumos, bavetica, lingurita, sens unilateral mama-fiica.
Numa ca... ea nu e de acord. Ea e copil d-ala de se vrea self-weaned, sa-si bage mainile, sa-si unga parul, sa-si rimeleze genele cu cartofi si ou, uou, vorba reclamei cu paste. Sa ne jucam noi alba-neagra cu boabele de orez din pilaf, sa le arunce, gratios, catre gresie, sa si le verse-n cap, iar maica-sa sa stea toata ziua cu mopu-n banduliera si cu cada pregatita. (mai stii, o fi rost de o inventie monumentala, un fel de briceag-al-cercetasului-elvetian in materie de mop - mopul telescopic, ascuns intr-un ruj de buze, sau intr-un blender vertical, gata echipat cu apa si detergent). Numai ca eu nu pot. N-am chef sa umplu casa de supe, morcovi, mere si ce-i mai pofteste ei inima sa-si puna-n cap. N-am stapanirea de sine sa curat banana insirata pe canapea, pe Fulger McQueen, pe Dusty, pe tableta de pe care scriu acum si pe telefon. N-am chef sa-si umple degetele de substante dulci si lipicioase si apoi sa molfaie la scame si la fire de par atasate peste dulcele ala.
Dar, DAR copila nu e chiar usor de dus de nas. Daca eu ii bag direct in gura si-i fentez degetul poruncitor indreptat catre blidul cu terci, dupa o vreme, isi da seama ca... de ce n-ar putea ea sa scoata mancarea din gura, s-o priveasca atent, apoi s-o plimbe dragastos de pe o palma pe alta, s-o intinda pe toate degetele si apoi sa adune cu gura ce a mai ramas din dumicatul ala...? Si, uite asa, isi picteaza degetele frumos ba cu supa, ba cu mere, ba cu cereale de bebelusi, ba cu orice ii bagi in gura. Si ii cam bagi, ca, in afara meselor oficiale, cum te vede ca molfai, sau ca umbli cu vreo farfurie prin preajma ei, se avanta-n lupta de-a busilea, chitita sa destabilizeze dusmanul si sa-i rechizitioneze hrana!
Sa vedem ce-o mai fi.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

The new country club, spalatoria de masini

Hai sa zic si cu spalatoria de masini.
Pana sa se deschida aia de la AFI (nu stiu niciodata daca a, f, i sunt majuscule, sau numai a e majuscula; in fine), URAM sa merg sa spal masina! Pe cat de obsedata sunt cu spalatul pe jos prin casa, cu proliferarea microbilor de pe sandale pe covoare si in gura copiilor, pe atat de mizera puteam sa las masina - 20 de bidoane goale de apa imprastiate peste tot, ambalaje de bomboane (d-aia n-o sa ajung niciodata ca Maria Kang aia, ca-mi place orice e din galaxia ZAHAR!!), CDuri aruncate pe scaunul din dreapta, haine adunate de la curatatorie, cutii goale de pantofi, fructe si tot asa mai departe. Ma rog, cele de mai sus nu se intamplau toate chiar deodata, dar treba sa recumosc ca, in premiera in viata mea, am incercat zilele trecute sa fac vin in masina: un ciorchine de struguri tamaiosi a picat din punga si, pret de vreo doua drumuri totalizand vreo... 19 km, un bidon de 5 litri de apa Bucovina i-a storcosit bine-bine-bine de tot in portbagaj. Mda.
Cum spuneam, sila mi-era si sa vad praful ca se aduna, dar si sa ma tarai pana la coltul strazii s-o spal. De cand stam la casa, vara, mi s-a intamplat de mai multe ori s-o spal eu. Si asta, pentru ca ma tine un sentiment absolut ciudat sa interactionez cu baietii aia de la spalatorii. Pentru ca toti sunt niste smecherasi. Pentru ca orice implica un tarif neoficial si dubios ma baga-n ceata si ma streseaza. Pentru ca staaaaiii, nenica, o ora-doua p-acolo si n-ai ce face. Sa merg cu o carte, wtf, si-asa ma simt ciudat de tapana acolo, as fi cu atat mai tapana! Telefonu' cat sa-l frichin, sa nu par o pitipoanca cu taciscring? Conversatie cu cine sa leg, ca oricum nu e genul meu? Cu baiatu' care incaseaza, care intotdeauna are un licar de fost-libidinos in ochi, daca e la prima tinerete, sau de sef de cariera, daca e trecut?
Ma rog, situatia e cam ca-n lift, numai ca se prelungeste.
Apoi, mor de placere cand indivizii aia cu salopete si gumari remarca arogant, superior si usor ironic "na-i mai-i spalato c-am demulta vreme no." (Pentru autenticitatea conversatiei). Ma apuca o frenezie instant, asa, simtind infratirea proletara dintre noi, persoana aia a doua singular e incununarea tuturor asteptarilor mele in materie de relatii sociale! Oau, uite, increzuta de mine reuseste sa transmita abordabilitate tipului de la spalatorie! Acuma, fie pentru ca am fata asta de-ti vine sa-mi zici sa nu deschid strainilor, cand ma lasi singura-n casa, fie pentru ca asa sunt ei, sociabili, nici macar o data nu mi s-a intamplat sa "dumneavoastra". Ba, am experimentat si agatamente! Yeps, il aveam si pe Tudor si pe scaunul lui in masina cand am avut placerea.
Atitudinea aia de "uite femeea cu masina i-a sa vezi ce praf o face cand o scuate la interior", aia-mi place si ea mult de tot. Privirea aia hulpava de femei proaste la volan, proaste in general, c-asa e barbatul roman educat sa stie, ca femeia e jumate dintr-un barbat si n-are rost sa discuti cu ea cum ai discuta cu "sefu".
Si sentimentul de neajuns, cand plec de acolo si constat nemultumita ca in buzunare, sau pe consola centrala nici nu i-a dat prin cap sa curete si, facand socoteala, brusc, imi iese bacsisul cu minus pentru mine.
Iar azi, in mare graba, m-am repezit la colt, zic, "n-oi muri din atata lucru!" (Chit ca, inainte sa-mi fac vant, m-am gandit chiar sa pierd doua ore mergand la Afi, sau sa n-o mai spal deloc, sa iau un taxi maine, sau sa ii sugerez sotului sa duca si el gunoiu', sau, macar sa ducem gunoaiele impreuna :D) Dreptu-i ca n-am murit, masina a incaput pe mana exceptiei, un barbat mai in varsta, serios si muncitor. Si scutita fiind eu de pericolul agatamentelor, am facut nitica observatie directa. Multi clientii cu masini din astea cu motoare mari, atat de mari ca n-au loc sa le inmatriculeze p-aci, prin tara, asa ca trec putin in Bulgaria. Ii adaugam si pe excentricii masochisti, sau nostalgici, care tin mortis sa aiba volanul pe dreapta intr-o tara non-Commonwealth. Vin, rand pe rand, se saluta cu toti "baetii", dau mana mandri cu ceea ce mi se pare mie ca e vreun tartor mai sus de casier, isi infoaie costumele sport lucrate pe vapo... asta, lucrate cu dibacie, fac un tur al locului cu tenesii de carpa sau de firma, dupa caz, se urca unii in masinile altora, striga tare ca a luat-o "acuma, n-are nici doua saptamani", eventual aflam si niste cifre din pret. Daca nu esti de-al locului, n-ai fata mai fioroasa si o masina cu garda inalta, il vezi pe cel ce se ocupa de masina ta ca o zbugheste sa dea onorul noului venit si purcede la vizita oficiala a bolidului cu numere de Bg. Ma rog, eu am fost scutita de data asta,  datorita angajatului-exceptie.
Dupa care isi aprind tigari, aia care fumeaza, si se pun la o discutie scurta, concentrata, importanta, despre ce si cum. Apoi se apuca de treaba, in sfarsit!
D-aia, imi place s-o spal in templul consumerismului, sursa pierzaniei de banet! Nu trebuie sa stau acolo, nu trebuie sa rerin observatii ironice despre starea masinii mele, nici sa simti privirile flamande dup-o zgarietura in parcare atintite spre mine.

duminică, 13 octombrie 2013

Ospitalitatea nuptiala la romani

Fusei la o nunta, vorba olteanului, acum ceva vreme. Eu nu-s nici pentru, nici "in contra" nuntilor. Daca ma distrez, imi plac, daca ma plictisesc, ma duc acasa.
La asta, intai am zis ca nu ma duc. Apoi, am zis ca orice ocazie sa iesim in binom e buna, mai ales ca aveam chef de o plimbare de seara pe sosele adormite, sa umblu pe tocuri, da' nu prea mult si sa ma zgaiesc la oameni fara sa par trilulilu.
Booon... Intai, am cam cotrobait dupa local, a carui adresa nu se regasea pe invitatia cu 8 pagini, plina de poze cu viitorii miri, surprinsi intr-o mica sceneta clasica pe tema "Frumoasa si Bestia"; presupun ca nu mai incapuse un amanunt atat de prozaic intr-un context liric. Cotrobai pe net, gasesc cu aproximatie locul, ajungem in zona, nu ne e foarte clar unde ar trebui sa mergem, asa ca domnul gatit intreaba la restaurant. Ne indruma mai jos, in parcare. Care parcare, ca portarul ne spune ca el n-a auzit de cand e sa fie un local cu numele de pe invitatie in zona lui de influenta. Inapoi la restaurant, ne lamuresc aia inca o data, ne strecuram pe o alee insesizabila la prima vedere si iaca-ne - nu-i asa - "in mijlocul distractiei", cum ar spune un Dumitru Graur al MC-ilor de nunti.
Mirele gaseste de cuvinta sa ma pupe cu toata transpiratia celor minim 12 ore petrecute in camasa-vesta-jujeu-haina alese de sotia sa si ne taraste la o masa, unde se pare ca uzurpam locurile altei familii, odata ce numele de pe cartonasele din fata noastra nu semanau cu cele din buletinele din buzunare, iar tacamurile erau injumatatite, ramasesera doar cele de peste si fel principal. Dupa zece minute mi-am dat seama ca si pestele isi daduse ososul sfarsit in gatlejurile comesenilor, timp in care noi ne uitam in sus, in barne, ca sa nu ne uitam in gurile pline dinaintea noastra. Dragut gest ca ospatarii imi ghicisera totala lipsa de pofta de mancare, nici n-au venit sa intrebe daca vrem peste, sau aperitiv.
Un alt gest de un ales bun-simt si rara sensibilitate a fost ideea DJului de a ne oferi spre ascultare pe Chirila si al sau "Perfect fara tine". La o nunta, unde oamenii se casatoresc si se iubesc si nu s-au despartit dupa niste ani impreuna si se respecta. Sau, cel putin asa credeam eu. Versurile alea, "Perfect (draga mea, draga mea)
Nu ma doare (draga mea, draga mea)
Piesa asta (draga mea, draga mea)
O cant in drum spre mare (draga mea, draga mea)

Te-am inselat..,
Ma declar vinovat
Am circumstante
Insa, am vrut si eu sa vad cum e sa fii barbat"


Se potriveau ca un os de peste intr-un gat insetat in contextul cu rochie alba, buchete, fluturasi si mamaici incantate sa-si vada nepotii ca se aseaza la casa lor. 

Si, fratilor, ce e conspiratia asta nebuna sa lasi invitatii la nunta sa se deshidrateze sever?! Adica, daca i-ai invitat, ti-ai dori sa danseze, sa dea bine in filmele alea pentru care iau imagini doi cameramani, nu? Dar, daca danseaza, transpira si li se face sete si vor sa bea apa, corect? Poate, da' nu le dai apa, decat daca si cand si cat vrea ospatarul, care tine sticla undeva, in stanga, in dreapta, sau in fundul salii si o aduce numai cand e pe cale sa se goleasca si, daca tot e s-o arunce, ti-o si rastoarna, absent, in pahar. Sau iti aduce un pahar de tarie plin ochi cu apa, dupa solicitari repetate. Si se vexeaza daca te ridici sa iti iei singura, in cazul neprevazut cand a lasat sticla pe undeva pe aproape.

Dar, cel mai mult si mai mult mi-a placut la salonul asta de la Iunion faptul ca, la o sala de 80-120 de capete, aveau fix o (1, UNA) toaleta pentru dame (pentru 'mnealor nu discut, n-am experimentat). Adica un vas de toaleta si o chiuveta, inchise intr-o sala de baie precedata de o antecamera. Adica, daca eu vreau sa-mi sterg o dara de rimel cu apa, trebuie sa tin la usa o fata care vrea pipi, numai pentru ca nu exista o chiuveta singura si separata de tucal! 
 Bine, astea le-am aflat, insa, dupa interactiunea mea prima si aproape singulara cu mireasa la a carei nunta eram INVITATA. Incepusem sa ma cam plictisesc, ma enervase zbieretul perfect al lui Chirila, dansasem putin si m-a lovit ca nu ma mai spalasem cam demultisor pe maini. Ma duc la baie, nesigura, caci nu era nici un indicator care sa semnaleze toaleta si nici o figura prietenoasa pe care s-o intreb.
Intru in incaperea de preceda cele doua toalete, pentru noi si pentru ei. De felul meu, sunt politicoasa si stresata sa nu deranjez pe ceilalti. Mireasa discuta cu o doamna trecuta in antecamera, mi-am cerut scuze si am trecut mai departe, spre ceea ce credeam ca e incaperea cu (minim 3) cabine de toaleta si (minim 3) chiuvete. 
"Si noi tot la toaleta stam, sa stii! Crezi ca stam aici de proaste?!", m-a repezit mireasa, de mi-a sunat ca un "Haaaalt!" nemtesc in ceafa. 
Am ramas holbata si fara piuit si am baiguit ceva despre "Eu credeam ca... inauntru... chiuveta, sa ma spal pe maini, nu stiam, imi cer scuze..."
"Si de ce mai stateam aici noi, daca puteam sa intram?! Crezi ca ne place sa stam asa, sau sa..."
N-am mai raspuns, am plecat ratutita si siderata si socata si tapana pe tocurile mele inalte, care-mi fac niste glezne subtiri si gambe luuuungi. M-am oprit afara, unde i-am sugerat mirelui meu de acum cinci ani ca e tarziu, ca a cantat cocosu' a doua oara si ca Ioanei ii cam dau maselele, deci zic sa ne facem bocceaua si sa ne prefacem ca ne pare rau ca plecam inainte de tortul cu care mireasa ne imbia generos din meniul imprimat. 
Oh, dar cat regret ca parasim atat de devreme minunata adunare! El ca el, se stie ca are treaba, dar mai ramai tu (adica eu), te mutam la masa noastra (adica a mirilor), ne distram blablabla. 
Zzzzvvvvjjjjjjjtttt!!! Stai asa, nu ma dadusi afara din baie adineauri, pe motiv ca ti-ai ales tu un local cretin, care are un tucal de pipi pentru minimum 40 de suflete zbantuite, dornice sa-si aranjeze zulufi, pudra, bretele si sa pipi??! Cum, Doamne, iarta-ma, sa ma distrez la o nunta unde mai ca mi se trag doua palme, pentru ca n-am stiut, n-am presupus, n-am ghicit ca avem o baie ca intr-o familie de trei persoane intr-un restaurant de 100 de bucati?! Cat de binevenita sa ma simt la o petrecere unde vi s-a parut normal sa inghesuiti patrusprezece persoane la o masa, noroc ca doua-trei lipseau si asa am reusit sa nu ne infigem furculitele in urechi, alegand mazarea de broccoli si cartoful de mamaliga?! Cat de dorit sa te simti la o nunta unde nici apa nu se da mai mult de 250 ml pe noapte si presupui ca ma numesc Dumitrache Cornel si Ana va multumim ca sunteti alaturi de noi si va dorim petrecere frumoasa, pasolna turbinka banetu'! 
Oamenii astia is pe bune? Ma intreb pentru ca prea au gasit localul meschin pe sufletul lor prost-zamislit si cu atat mai prost-crescut, o adunatura de barne drapate peste niste mese cand rotunde, cand rectangulare, deasupra carora trona un sef de sala cu mutra de sef de dormitor la Jilava.
Cum ziceam, nu-mi place sa deranjez si am zis s-o las sa-si cante netulburata triumful nuntii sale "perfeeeecte, toata lumea a dansat toata noaptea si s-a simtit ataaaat de bine, am avut nunta mult-visata, viitoare miresici" (don't ask, o trauma pe urma singurei tentative de a ma documenta pentru un local de botez).  Am plecat discret, zambind cu gura pana la urechi si dardaind in sandalele mele atat de chic! 

miercuri, 2 octombrie 2013

Mai usor cu valoarea pe scari, stimabililor!

De cate ori n-am auzit noi, astia care ne-am trait parte din tinerete dupa "89, ca nu stim sa-i respectam pe ai mai varstnici decat noi. Ca le raspundem, sau ca avem indrazneala sa-i chestionam, sau sa-i ignoram in diverse chestiuni. Eu, una, am auzit-o de timpuriu, de la scoala.
Taica-miu, insa, a recunoscut mereu ca varsta n-are nici o legatura cu respectabilitatea. Varsta e o caracteristica inevitabila a organismului uman, care o dobandeste fara nici un efort. Respectul, insa, se construieste si se castiga.
Cumva, asta mi-a ramas si mie in cap. Iar zilele astea mi-am tot pus problema respectului fata de cei ajunsi dinaintea noastra. "Valoarea", "marele actor" si "omul de stiinta". Au profesiile in sine legatura cu calitatea caracteriala a individului? Faptul ca esti actor implica netam-nesam si o infailibilitate a calitatii tale umane? Calitatea de om de stiinta te scuteste de la a face potlogarii, de la a minti cu nerusinare si a te vaita ulterior de esecul justitiei romanesti...?
Acesti doi oameni fac parte aproximativ din aceeasi generatie si, la interval de doua-trei saptamani, ne ies dinainte, dupa o viata - chipurile - dedicata audientei, in moduri rusinoase. Unul, isterizat ca populatia indrazneste, in nerecunostinta ei, sa acuze tratamentul preferential, celalalt, dovedit ca umbla cu cea mai meschina fatarnicie. Cu tristete, dezamagire si revolta constat ca cei ce pretind respect si apreciere sunt complet in afara acestor notiuni si probabil ca sunt pe dinafara tocmai pentru ca nu sunt in stare sa le ofere, la randu-le. Daca iti respecti audienta, ii respecti inteligenta si nu incerci sa umbli cu manipulari ieftine, amestecand dreptul la viata cu "valoarea" (chestionabila a) muncii tale, nu apelezi la argumentele lacrimogene ale zambetelor inghetate in vremurile comuniste! Nu recurgi la lista paralela, ocolind tineri cu sanse mai bune, tocmai pentru ca, exact ca un privilegiat al regimului, nu suporti ideea ca lumea va trai bine-mersi si-n absenta matale!
Mi s-a spus ca oricine, in locul lui, ar fi procedat asa, s-ar fi agatat disperat de viata, facand orice se putea face! NU! Eu am cel putin un exemplu ca NU toti suntem asa, un exemplu imediat. Un exemplu, evident, anonim, ca incep sa cred ca anonimilor, desi nu lasa nimic posteritatii, le e mult mai usor sa isi inchipuie lumea fara ei, spre deosebire de "valori", care nu ne pot lasa asa, singuri si neconsolati in urma lor. Nuuuu, trebuie sa lase si un scandal murdar in urma, sa nu-si aminteasca lumea de ei "curat".
Revenind, pentru cine sa am respect...? Si de ce...?