marți, 22 octombrie 2013

Toane fratesti

Frate, nu reusesc deloc, dar deloc sa fiu mama model relaxata care-si creste copiii intr-o libertate totala a simturilor.
Sunt crispata. Ma crispeaza dezordinea; pentru ca in mintea mea sunt foarte dezordonata, imi trebuie ordine-n jur ca sa ma adun. Or, cu doi copii, numai adunarea n-o da creierul meu botit.
Cand l-am avut pe Tudor, am avut un ditamai stresul cu mancarea. El n-a ros casa precum un pui dragalas si pufos de caniche, nu l-a interesat sa puna nimic pe limba, inclusiv mancarea. La inceput, mi-am zis ca e la inceput si trebuie sa invete gusturile noi. Pe la mijloc, asa, deja banuiam ca omului ii displace, pur si simplu, sa isi foloseasca dintii, falcile si limba in a procesa altfel de hrana in afara de lapte matern. Nu, lapte praf nu procesa, daca ma duceam sa-mi schimb permisul, trebuia sa ma chinui o noapte si o dimineata, ca sa aiba el ce molfai la pranz.
Intr-un final, mi-am acceptat destinul noduros si m-am obisnuit cu starea "Oare mananca...?" De fiecare data cand ii gateam ceva, era pura loterie, daca-i place, daca nu, daca mananca, daca nu. Intr-o perioada in care era suspect de celiachie, a mancat pilaf cu frenezie. Singurul cu care mergeam la sigur. In rest...
Ca sa-l dau pe brazda, am incercat orice sugestie venita din experienta prietenilor, a maritului-slavitului internet (fac pariu ca mama a bagat si niste acatiste pe la biserici si manastiri, de ne-o fi stiind si te-miri-ce-staret din varf de munte), a cartilor, a medicilor. Una dintre ele, preferata mea, era aia cu "self-weaning". Adica, balaceala copilului in terciurile dubioase specifice meselor de bebelusi, sau aruncatul bucatelelor de mancare tocate special pentru manutele si gurile si dintii lipsa de bebelus. Adica, fierbi matale niste cubulete de cartof dulce (caci, spuneau surse livresti si prietenesti, acesta are nutrienti de seama si e si preferat de copii pentru gustul dulceag) si i le asezi frumos, elegant, jucaus si apetisant dinainte. De unde ii pasezi lui mingea. Aaa, astea, bucatile de cartof dulce.  Si se presupune ca el le ia, se uita lung, sau scurt la ele si hat! in gura si mai departe, sa se nutrieze, hraneasca, adica.
Numai ca... ce te faci, ca el nici nu se uita, nu ca sa puna sa bage-n gura?! Il lasau rece si cartof dulce, si aburii mei ca la carte, si cuburile, si vasul, si, mai ales, toti doctii aia din linkurile de pe forumurile de bebelusi. Just don't dig it, parea sa spuna. Ok, inca o masa esec zornaitor, da-i cu lapte pan' la nunta, maica!
Si tot asa. Ziceau marii cercetatori ca grau-ovaz-secara au gluten, deci no-no la bebelusi? Apai, no-no paine etc. si d-aia evitam rudele de tata, care - intre noi fie vorba - n-au auzit-o p-aia cu "painea prosteste" si-s convinse ca o lume ca un codru de paine e raiul pe pamant. Asta n-a-mpiedicat laboratorul de analize Medlife sa-l scoata pozitiv la Igg si Iga si sa-l faca intolerant la gluten vreo noua luni din viata lui, cand am alergat ca un cal breaz dupa faineturi din orez si tot felul de nabadai (nu, atunci nu era raft pentru dieta la Carrefour si nici DM nu sosise in Ro) si am facut cele mai abracadabrante aluaturi fara gluten, de nelucrat!
Booon, trei-patru ani mai tarziu, adica azi, a mancat supa cu galusti, ostropel si nu st' ce crantanele la gradinita ("Salata n-am mancat, mama"; nu ca m-as fi asteptat s-o mananci, ca doar nu era cu ciocolata, nu?), placinta cu prune, placinta cu mere, compot, nuci (multe, nu mai pridideam sa sparg), ciorbita si iaurt acasa. Cu tot cu stradaniile mele stupide de acum ceva vreme, care, in elucubratiile lor, ma mir ca nu l-au traumatizat pe viata.
Inca un copil mai tarziu, ma gasesc in fata aceleiasi realitati: bebelus gata de initiat in placerile mancarii solide. Mananca aproape orice, pe gustate. Nu face nazuri din principiu, pune mana, incearca, gusta. Roade orice prin casa, de la plinte la sapun si de la banane la talpile papucilor (la pantofi n-a apucat inca sa ajunga si sper din tot sufletul sa nici n-o faca!) Cum, din pacate, toleranta, gustul aventurii si chiar rabdarea s-au cam tocit la frate-sau, nu mai am chef de experimente cu mancare imbucatita servita a la carte. Nu, in scaun, frumos, bavetica, lingurita, sens unilateral mama-fiica.
Numa ca... ea nu e de acord. Ea e copil d-ala de se vrea self-weaned, sa-si bage mainile, sa-si unga parul, sa-si rimeleze genele cu cartofi si ou, uou, vorba reclamei cu paste. Sa ne jucam noi alba-neagra cu boabele de orez din pilaf, sa le arunce, gratios, catre gresie, sa si le verse-n cap, iar maica-sa sa stea toata ziua cu mopu-n banduliera si cu cada pregatita. (mai stii, o fi rost de o inventie monumentala, un fel de briceag-al-cercetasului-elvetian in materie de mop - mopul telescopic, ascuns intr-un ruj de buze, sau intr-un blender vertical, gata echipat cu apa si detergent). Numai ca eu nu pot. N-am chef sa umplu casa de supe, morcovi, mere si ce-i mai pofteste ei inima sa-si puna-n cap. N-am stapanirea de sine sa curat banana insirata pe canapea, pe Fulger McQueen, pe Dusty, pe tableta de pe care scriu acum si pe telefon. N-am chef sa-si umple degetele de substante dulci si lipicioase si apoi sa molfaie la scame si la fire de par atasate peste dulcele ala.
Dar, DAR copila nu e chiar usor de dus de nas. Daca eu ii bag direct in gura si-i fentez degetul poruncitor indreptat catre blidul cu terci, dupa o vreme, isi da seama ca... de ce n-ar putea ea sa scoata mancarea din gura, s-o priveasca atent, apoi s-o plimbe dragastos de pe o palma pe alta, s-o intinda pe toate degetele si apoi sa adune cu gura ce a mai ramas din dumicatul ala...? Si, uite asa, isi picteaza degetele frumos ba cu supa, ba cu mere, ba cu cereale de bebelusi, ba cu orice ii bagi in gura. Si ii cam bagi, ca, in afara meselor oficiale, cum te vede ca molfai, sau ca umbli cu vreo farfurie prin preajma ei, se avanta-n lupta de-a busilea, chitita sa destabilizeze dusmanul si sa-i rechizitioneze hrana!
Sa vedem ce-o mai fi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu