vineri, 25 noiembrie 2011

STOP violentei asupra femeilor!

CAND ? Pe 25 noiembrie, 16.00-18.00.
UNDE? In fata Parlamentului Romaniei, Camera Deputatilor, Parcul Izvor.
PENTRU CE?
Ordin de protectie.

Ordin de restrictie.

Adaposturi bugetate.

Mă duc la protest diseară. Un protest împotriva violenţei îndreptate asupra femeilor.
Femeile sunt agresate în felurite chipuri, în felurite situaţii.

Centrul Filia, în manifestul protestului STOP Violenţei împotriva femeilor! arată: „In perioada 2004 – 2008, au fost inregistrate peste 47.000 cazuri de violenta in familie la nivel national si au fost raportate 677 de decese. Din totalul victimelor, 71,34% sunt femei. Din totalul victimelor barbati, 72% sunt minori. Asadar, intre adulti, agresorii sunt intr-o pondere covarsitoare barbati, iar victimele sunt femei.


Conform Agentiei Nationale pentru Protectia Familiei, in anul 2009 s-au inregistrat peste 12.000 de cazuri de violenta in familie, reprezentand o crestere cu 8, 04% fata de anul 2008 si cu 41,81% fata de anul 2007. In comparatie cu 2008, numarul victimelor femei a crescut cu 13,81%. Locurile din adaposturi acopereau doar 4,46% din victime. Anul trecut, in 8 judete nu exista nici un centru pentru victimele violentei in familie: Bacau, Bistrita - Nasaud, Brasov, Calarasi, Giurgiu, Maramures, Olt si Suceava.


Mai mult decat atat, Romania are o legislatie profund deficitara, care nu protejeaza victimele. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie s-a dovedit nefunctionala. Ordinul de protectie este un instrument juridic necesar pentru siguranta imediata a victimelor. Lipsa adaposturilor reprezinta un argument in plus pentru ca ordinul de protectie sa fie introdus.”

Sunt statistici reci, nu arată un chip, nu difuzează ţipete, nu se aud bufnituri.

Din fericire, în imediata apropiere nu cunosc (?) nici o atare situaţie. Copii fiind, aveam nişte vecini deasupra, o familie cu trei copii, doi băieţi mai mari şi o fată de vârsta mea. Rare erau serile în care el nu se îmbăta şi nu zbiera şi nu trântea ce-i cădea la mână. Nevasta zbiera şi ea, fata de vârsta mea, ţipa, terorizată. Pe băieţi nu i-am auzit niciodată.
Soră-mea şi cu mine tăceam şocate şi înfiorate de ce auzeam. O întrebam pe mama de ce nu pleacă de acasă. Nu mai ştiu ce zicea mama. De câteva ori, mama a chemat poliţia. Poliţa l-a luat, l-a bătut şi l-a trimis acasă, mai vânăt pe spinare şi mai uşor la buzunar.
În clasele primare, fata lui şi cu mine am stat în aceeaşi bancă. Ne-am jucat în faţa blocului frunza şi elasticul si faţa.
Un copil uscat, cu picioare strâmbe. Îşi trecea neîncetat buzele una peste cealaltă, iar toamna şi primăvara, când vântul e mai tăios, arăta mereu ca şi cum ar fi avut două rânduri de buze: câte o dâră roşie, uscată, uneori sângerândă dubla linia naturală a gurii ei. De câtava ori, a avut şi păduchi. Mă mir cum n-am luat şi eu.
Era un copil rău: violentă faţă de ceilalţi, brutală, sarcastică, din vocabularul ei făceau parte cuvinte pe care eu nu le mai auzisem niciodată la vârsta de şapte ani, nu ştiam ce înseamnă, însă bănuiam, din felul în care le spunea, că sunt din cele urâte rău. Pe unele le auzisem prima oară de la tatăl ei, când îşi zbiera alcoolul către familia lui, să-l audă un cartier întreg.
Din şapte seri ale săptămânii, cinci o auzeam ţipând cât o ţineau puterile. Ţipa fără să articuleze vreun cuvânt, ţipa, pur şi simplu. Băieţii tăceau. Auzeam numai fetele. Femeia, înjurând bărbatul şi bărbatul zbierând la femeie “Te omor!
La şcoală, fata nu spunea nimic. Se bătea cu colegii, arunca vorbe rele şi urâte oricui, era servilă şi umilă faţă de învăţătoare, se descurca greu la majoritatea materiilor pe care le studiam, nu-şi făcea temele frecvent. Stăteam în aceeaşi bancă, dar nici măcar o dată nu am auzit-o evocând vreuna din serile de groază. Am fost colege de bancă, însă, în mod ciudat, prietene nu am fost deloc. În afara şcolii, în faţa blocului, de cele mai multe ori, fie nu ne jucam împreună, fie mă agresa, într-un fel sau altul, şi pe mine. Mi-a pus o piedică la un moment dat de am tras cea mai dureroasă căzătură a copilăriei mele.
Era, probabil, felul e de a se răzbuna pe mine, cea care ştiam ce tată are, cea care avea o soră cu care să se joace şi să se solidarizeze, cea care n–avea un tată care să fie tot timpul băut.
S-a măritat şi trăieşte în Italia, sau în Spania. A venit să-ţi înmormânteze mama, acum 2, sau 3 ani.
S-a întâmplat într-o după-amiază ca individul să ne spargă uşa: i-a aplicat un şut şi a sărit din yală. Mama, terorizată, a ieşit cu mătura la el şi a chemat poliţia. El i-a răspuns împăciuitor: "Aaa, vecină, credeam că e a mea"...
Acum locuieşte singur. "Umblă" cu două femei, răcneşte când vorbeşte la telefon, dă petreceri din când în când, ascultă Mirabela Dauer şi Gabriel Dorobanţu cu generozitate, să se bucure jumătate de cartier.
S-a despărţit de nevastă după ce copiii au crescut, după ani de urlete şi teroare. În mod ciudat şi complet inutil, a adus-o acasă după ce femeia a murit în străinătate, în vizită la fată. Nu pricep de ce a trebuit, dupa mai bine de zece ani de când se despărţiseră şi după o viaţă de calvar cu el, s-o aducă în casa în care-şi bătuse joc de ea în mod constant.
Băiatul mijloniu a plecat demult din casă. Nu l-am mai văzut de-atunci urcând scările către etajul patru, deşi înţelesesem că locuieşte tot în cartier.
Cel mare, forţat de context, a locuit o vreme, cu soţia şi primul copil, cu individul. Prezenţa tinerei femei şi a copilaşului nu l-a împiedicat să-şi facă şourile. E drept, mai rare decât acum 20 de ani.
Un episod m-a marcat şi m-a îngijorat înfiorător: Tudor mic, dormea la mama, acum doi ani.
“Te arunc pe geeeeaaaam dacă te mai prind!!! Te arunc pe geam, băăăăăă!
Individul se adresa copilui, care, la momentul ăla, n-avea mai mult de 4 ani.
“Dacă dădeai foc la casa??!”
Situaţia a durat puţine minute, cât eu am pus mâna pe telefon şi am scotocit după numărul de telefon al Secţiei de Poliţie. Am rămas cu atât mai şocată să-mi dau seama că mama copilului era acasă, probabil ascunsă cu copilul în altă încăpere. Stăteau în casă cu el de nevoie, casa lor fiind în construcţie la vremea aia. Stăteau acolo de nevoie şi, tot de nevoie, îşi puneau copilul în pericol.
Asta se întâmplă cu victimele violenţei. Stau acolo şi n-au ce face. Au copii de crescut. Au o copilăre tristă şi violentă. Uneori, supravieţuiesc înjunghiaţi în suflet.

luni, 21 noiembrie 2011

Nu poti sti niciodata ce-ai pierdut

Citeam pe un blog cunoscut un articol care enumera, mai in gluma, avantajele de a fi copil unic: acela de a primi o bicicleta, papusa, masinuta etc. numai pentru tine, atunci cand o ceri, parintii copilului unic nefiind conditionati si impiedicati de dublarea cheltuielilor. Finalul articolului este, evident amuzant: in timp ce fratii primesc o masina, compensatie pentru toate refuzurile primite de-a lungul vremii, copilul unic primeste o slujba inca din adolescenta si nici o masina.

Mereu m-am gandit ca, in calitate de copil unic, n-ai habar cum e sa fii in doi, sau trei, sau patru. Sunt lucruri pe care, odata ce nu le experimentezi, nu le poti regreta.
Se pare ca exista un complex al primului nascut, al celui de-al doilea si de-al treilea nascut. Primul, il experimenteaza la nasterea fratilor: nu mai este el punctul unic de interes, nu mai primeste toata atentia, pierde suprematia, ba chiar, brusc, cade pe locul doi, bebelusul luandu-i locul in preocuparile imediate ale parintilor.
Al doilea nascut sufera ca nu e primul, ca vesnic va fi al doilea, afectat fiind toata viata de conditia lui de “loc doi” si va trage toata viata sa suplineasca neajunsul asta in viata.
Al treilea, tot pe-acolo.
Nici mijlociul nu scapa de complexe. Asta traieste cu complexele alea doua combinate, deci va dati seama cat ii e de bine.
Eu sunt a doua nascuta. Diferenta, dupa 30 de ani, e minora: 1 an si jumatate in minus fata de sora-mea. Care acum recunoaste ca, din cand in cand, ii mai trecea prin cap ideea (sau dorinta?) de a fi fost singura pe lume. Eu, cap mai sec si cu mai putina imaginatie, nu m-am intrebat niciodata, dar ABSOLUT niciodata cum ar fi fost sa fiu fara ea.
E drept, ea nici nu mi-a dat motive sa imi doresc sa nu fie. Eu am fost intotdeauna aia rautacioasa, tepoasa, dificila, isterica si paracioasa. Si mai putin inteligenta, ca sa nu zic prostuta, de-a dreptul (citind toate atributele de adineauri, cred ca e evident ca nu excelam la IQ).
Ne-am paruit de mici. N-am avut niciodata parul lung in copilarie. Eram doua, bunica-mea era singura mai mereu, n-avea timp de atata spalat si coafat doua capete cu plete. Cand am prins o lungime buna sa faca niste ciufi prinsi cu “bilute” (pe vremea aia, elasticele de par aveau la capete cate doua bile colorate; disponibile la balci, toamna, sau la cooperativa, la librarie, tot anul, sau in parul papusilor), am fost cele mai fericite. Fericirea n-a durat, ca ne-a apucat sa ne tragem reciproc de ciufi. Bunica-mea a reglat situatia, ne-a tras de par in mod egal, sa ne treaca pofta de chelfaneala.
Ne-am certat pana mai acum 5-6 ani. I-am impus, pe la vreo 22-23 de ani ai mei, sa aleaga cu cine sa mearga la mare: cu mine, sau cu prietenul ei (ce era, Doamne, in capul meu?) I-am parazitat prietenele: unde mergeau ele, mergeam si eu. Nu le param ca se pupa cu baieti, eram pe-acolo ca varsta, ma tratau ca pe un egal. Colega de banca din clasa a 7a i s-a plans ca-s prea rea si as avea ceva cu ea (cu colega, care, de altfel, si ea era o rea si o ciudata).
Dar, dincolo de paruieli si rautati, am fost complice de la inceput. Nu ne placea sa mancam oua, le aruncam cat colo la gradinita si taceam malc acasa, nu afla nimeni. Nu ne placea mancarea, in general, pe care-o refuzam si bunica-mea, exasperata, ne alunga din curte. Bazaiam amandoua ca laietii pe la poarta, insa intr-un glas.
Am dormit ani de-a randul in acelasi pat si ne prindeau diminetile bolborosind sub patura, povestind de-a fir a par ce-am facut toata ziua si haaat! ani in urma. Tata ne ciocanea de mai multe ori la usa, de fiecare data fara succes. Pana nu adormeam eu, spre frustrarea ei, care a fost intotdeauna, si e si azi, insomniaca, nu se terminau povestile.
Eram la scoala si programul meu era mai scurt. Ma aninam in banca ei, cascam gura pe pereti, invatam cate-o anecdota geografica de la dna Petre si asa se facea ora sa plecam amandoua, prin intuneric si iarna spre casa. Desi aveam fiecare ciomagul ei de umbrela, foloseam numai unul, ca umblam precum mieii, una-ntr-alta.
Faceam “meditatii” la engleza si, pana sa pricep eu enuntul exercitiului, ea-l termina de rezolvat. Si ma ajuta si pe mine. (Atunci mi-am dat eu seama ca diferenta de IQ dintre noi nu e data de varsta, ci de natura :D).
N-am fost niciodata in competitie. Nu stiu cum e sa fiu invidioasa pe ea. Si nu stiu cum e sa fie invidioasa pe mine, sa-mi spuna rautati gratuite.
Am avut o poveste tampita de amor, alta nenorocita. Casnicia mea a pornit greu, sontacaind. Mai schioapata si-acum, din cand in cand. Am exploatat-o cat am putut. Am facut-o sa sufere odata cu mine, sa se ingrijoreze ca plang si ca slabesc si ca nimeni nu merita. Mi-a spus cinstit cand a fost de partea mea si cand nu.
Am un copil pe care-l iubeste si caruia ii face toate poftele mai ceva decat dac-ar fi al ei. L-am lasat cu ea si il las sistematic, cand trebuie sa plec din Bucuresti.
Eu n-am experimentat complexul ala al celui de-al doilea nascut. Cu mana pe inima spun. N-am fost invidioasa, cum spuneam mai sus, nici n-am incercat sa-i ajung unde nu puteam, in mod natural. Ce-am experimentat si experimentez e admiratia fata de simtul ei artistic, fata de sensibilitatea si altruismul ei.
Daca e vreo slujba in lumea asta sa fie facuta pentru ea, e aceea de face altora cadouri. Pentru ca e altruista si plina de imaginatie. Pentru ca e sensibila si are rabdare sa cotrobaie dupa un obiect care mie, sau mamei, sau prietenului ei i-ar face placere. Pentru ca nu-si face socoteli meschine.
Acum 24 de ani, venea de la scoala, avea 7 ani, iar eu 6. Avea un ghiozdan greu, incomod si rigid. A scos o bomboana de ciocolata din el si mi-a spus: Nush, a fost ziua unei colege si am primit o bomboana. Hai s-o mancam amandoua.
Bunica-mea, cea care ne paruise cu 3-4 ani in urma, era la noi. Se mira si azi de momentul ala. Si se mira degeaba, pentru ca ei i se datoreaza jumatatea aia de bomboana de ciocolata de am primit-o acum 24 de ani. Si celelalte jumatati care au urmat. Pentru ca niciodata n-a avut ea 50 de bomboane cubaneze si eu 50. Am avut amandoua 100 de bomboane. Pentru ca, daca eu mancam mai mult, nu mi se atragea atentia ca am mancat mai mult si ca trebuie sa impartim jumi-juma, ci ca trebuie sa impartim. Punct. Ni se spunea, mai explicit, sau mai voalat, mai suav, sau mai rastit, ca suntem surori. Atat.
Acum cateva zile, i-l scap pe Tudor, cu promisiunea ca vin in maximum jumatate de ora. M-am intors dupa vreo 3 ore. Nu m-a sunat, nu m-a bombanit, nu s-a suparat ca nu m-am tinut de cuvant. Asta fiind una dintre multele situatii de genul asta.
E sora mea. Nu e prietena mea, nu e ruda mea, e o parte din mine. Poate cea mai importanta in viata mea de adult. Da, imi iubesc sotul si, teoretic, o sa traim impreuna pana la batraneti. Da, am un copil de langa care ma desprind cu jale in fiecare dimineata. Dar ei sunt ceea ce eu am ales si am facut. Ea e parte din ceea ce m-a facut, fara sa aleg eu. Si as putea spune un milion de povesti similare despre ea, despre relatia noastra, despre viata mea, pe care astazi nu mi-as putea-o imagina fara ea. Nu ca-s slaba la capitolul imaginatie, ci pentru ca e, pur si simplu, de neconceput!

©Foto: tot ea, asta-vara :-)

joi, 17 noiembrie 2011

Totul e cum nu se poate mai bine. Legalizăm, dar nu schimbăm nimic.

Am un job la care mă târâi în fiecare dimneaţă, pentru a constata la finalul zilei că iar n-am schimbat lumea. Conduc maşina plătită de soţul al cărui nume-l port, cel care-mi plăteşte pantofii şi vacanţele în Creta. Deci nu, nu-s o feministă crăcănată, cu păr pe picioare si şapte pisici acasă.
Cu ceva timp în urmă, mă declaram bulversată de religia creştină, în special ortodoxia, în care am fost botezată şi pe care nu o înţeleg. Deci nici în categoria ultra-ortodocşi nu mă pot încadra.
Asta, ca lucrurile să fie clare.
În drum spre birou, în maşina plătită de cel ce nu ştie ce se întâmplă cu banii nevesti-sii, îl aud azi dimineaţă pe Dobrovolschi, la Guerilla, cum că ieri a participat la o jurizare pentru anume proiect şi că l-a mulţumit faptul că oamenii de acolo emanau „normalitate”. Enumera el ceva „normalităţi”, printre care şi ceva legat, dacă nu mă înşel, de case de rendez-vous, cum se numeau ele mai acuşi un secol.
Fiecare avem normalitatea noastră, inutil şi banal s-o spun. Însă, cred că în situaţia asta, a caselor de toleranţă, normalitatea văzută din dreptul unui bărbat spre 40, trecut prin viaţă, prin femei şi prin multe experienţe nu e la fel cu cea ce se iţeşte unei femei.
Mda, e scandalos că avem prostituţie la colţ de stradă, neimpozitată (iaca, rămăsese prostituţia ultima neimpozitată din ţara noastră degrab’ adunătoare de impozite), nevaccinată, necontrolată şi nestingherită de funcţionarii statului. Administrativ şi fiscal e scandalos.
Uman...? E scandalos că statul nu legiferează o formă de înjosire a femeilor? E scandalos că rămâne ilegal, în continuare, să închiriezi corpul unei femei cu ora, minutul, raportul, sau numărul? E scandalos că nu acceptă oficial situaţia în care o femeie, împinsă de un context social absolut mizer, e constrânsă să se vândă, ca să aibă bani de pâine?
E scandalos că nu putem, în mod oficial, închide femeile în bordeluri, precum vitele în ţarc şi să alegem pe cea pe care să punem mâna şi banul...?
Departe de statul român ideea de a nu legaliza prostituţia pentru a motivele din paragraful anterior. Nu, statul nostru nu reglementează bordelurile nu pentru că îşi pune probleme de principiu, ci, pentru că, pur şi simplu, fie nu-l intererează problema, fie îl interesează foarte tare şi interesul său stă în interesul individual, imediat şi meschin al reprezentanţilor săi care au direct, mult şi bun de câştigat din afacerea de vânzare a fiinţelor umane.
Argumentele generale şi cel mai des întâlnite în favoarea legalizării prostituţiei sunt alea de le ştim cu toţii: statul ar profita impozitând, clientul ar profita prin aceea că „fetele” (ironic spus, nu?) ar fi controlate de medici, deci, mai „curate” (de-a dreptul sarcastic) şi mai sigure.
Nu spune, insă, nici unul dintre aceia care susţin ideea asta că fetele ar fi cel puţin la fel de exploatate ca şi până acum. Nu sunt singura care aude constant taximetrişti plângându-se de „planul” pe care trebuie să-l dea patronului lună de lună. Exact atare plan li s-ar impune si fetelor care se prostituează, care, probabil, că e impus şi acum de peşti. Diferenţa ar fi că, din acel plan, patronul ar trebui să plătească şi impozitele către mult-prea-girjuliul nostru stat. Şi să nu crească prea tare tarifele, că, deh, se simte la buzunarul clientului. Iar acoperirea deficitului tot pe fete va cădea, evident.
Probabil că metodologia de examinare a fetelor ar fi rezolvată din condei – aduce don'şoara adeverinţă de la medicul de familie cum că e aptă să profeseze, fără probleme dermato-venerologice şi toată lumea e mulţumită. Dar va avea dumneaei un statut de angajat şi un salariu, din care să i se reţină la sursă contribuţia pentru asigurările sociale, astfel ca să poată beneficia de servicii de sănătate? Odată cu contribuţia la celelate asigurări sociale, astfel că, dacă o dă patronu' afară, să poată beneficia de o indemnizaţie de şomaj şi, eventual, cursuri de recalificare?
Boon, are salariu, e angajată, se duce la medicul de familie. Medic de familie care e foarte posibil să facă parte din categoria celei care mi-a eliberat mie, fără să mă vadă la mutră, sau că am două mâini-două picioare, adeverinţa cum că mă pot mărita cu alesul inimii mele. Ba, i-a eliberat şi lui, fără chiar ca acesta să fie înscris la cabinetul ei.
Deci, da, riguros examen.
Sau nu, nu e angajată şi atunci „o rezolvă” patronu': aduce 'mnealui adeverinţe pen' tot stabilimentu' cum că toate sunt apte de exerciţii fizice susţinute. Clientul se încrede şi totul e mai sigur. În fond, ce nu ştii n-are cum să-ţi facă rău.
Cât despre colectarea de taxe în mod legal în urma acestei activităţi, dacă nu m-ar atinge problema prin esenţa ei – tristeţea că există atare situaţii –, m-ar plezni râsul. Statul nu colectează cum trebuie taxe acolo unde e mai mult decât evident că sunt bani! Că sunt bani, mulţi şi dubioşi. Statul nu colectează redevenţele pe care companiile de profită felurit de solul şi subsolul său le datorează. Nu impune şi nu colectează ce e evident (da' mă somează pe mine să depun declaraţie de venit, în condiţiile în care eu sunt radiată din oficiu de la Registrul Comerţului...)
Cum o să impună o afacere prin esenţa ei ascunsă? Cum o să controleze cât şi cum s-a prestat? O să pretindă să instaleze baieţii POS-uri, căşi de marcat şi să pătreze 'mnealor beneficiarii bonul fiscal până la părăsirea unităţii de prestări servicii senzuale?
Cum va proceda statul cu prostituţia de lux? Fetele alea puţine şi deştepte care câştigă cât şi cum vor ele, de la cine vor, cât nu câştigă amărâtele de la colţ de stradă nici dac-ar avea trei vieţi ocupate în domeniu. Le impune să facă un PFA? Cine le dă autorizaţia? Ce capitol din Declaraţia 200 completează? Profesii liberale, desigur.

Şi astea-s numai câteva din întrebările pe care mi le pun şi eu, scărpinându-mă ca nea Ion după ureche. Legalizarea nu va rezolva nimic. Nici non-legalizarea nu va rezolva nimic. Însă nu e corect să ne ascundem după degetul legalizării şi să pretindem că ea ar face totul frumos, curat, legal şi benefic pentru stat si societate. Nici pe departe. Totul va fi exact ca înainte, cu diferenţa că exploatarea şi umilirea extremă vor fi oficiale. Şi vreun/vreo politician/ă îşi vor aroga plini de abnegaţie rolul de salvator sanitar al comunităţii de unde au ieşit.