joi, 25 februarie 2010

Lumea mea misogina. Azi, Profesor universitar doctor TUDOREL B. BUTOI-SEVERIN psiholog criminalist

La Iasi, mai multe femei (dupa unele surse, 10, dupa altele, 12) au fost agresate in aceeasi seara, prin injunghiere. Una dintre ele a ajuns direct la spital, in sala de operatii.
Realitatea TV a prezentat stirea si, cum o cer uzantele vremilor, au contactat si specialistul sa ne lumineze cam cum devine treaba: De ce, cum etc.
Specialistul in cauza e (atentie, ca urmeaza multe atribute): Profesor universitar doctor TUDOREL B. BUTOI-SEVERIN psiholog criminalist (ex. colonel de politie - Sef al laboratorului psihologic de detectie a comportamentului simulat - Serviciul criminalistic - Politia Capitalei, dupa cum ne spune site-ul dumnealui. Pe site sunt prezentate in extenso competentele recunoscute ale dlui Butoi, toate circumscrise psihologiei (psihopatologii criminale, chiar si psihoterapie si reeducare).
Ei, dl Butoi ne arata cum tanarul de le-a injunghiat pe bietele femei e compulsiv, ne explica aplicat si vehement ca e bolnav, pur si simplu, iar agresiunea ii produce o placere vecina cu cea sexuala. Dupa cum a repetat de mai multe ori dl Butoi, se pare ca agresorul "nu poate obtine catharsisul" altfel decat agresand.
Mda, ma asteptam sa nu fie sanatos.
Mai departe, dl Butoi, plin de empatie, il asigura pe tanarul agresor de toata intelegerea sa si il compatimeste sincer pentru povara pe care o poarta.
La ce nu ma asteptam, insa, a fost raspunsul dlui Butoi la intrebarea crainicului "Ce ar trebui sa faca femeile sa se pazeasca?" Dl Butoi a inceput prin a insira niste comportamente de bun-simt, la indemana oricarei minti cu instinct de conservare. Sa nu umble serile neinsotite, sa nu umble pe strazi pustii si neiluminate, sa nu dea curs pornirilor de exploratori prin parcuri noptile, sa caste bine gura cu cine urca in lift; intr-un cuvant (rezuma dl Butoi) "sa nu se mai comporte ca niste leliltze balcanice", sa umble costumate provocator la ceas de seara, sa provoace niste bieti tineri bolnavi mintal si "apoi sa vina la noi la politie sa rezolvam cazul, c-au fost agresate!!" Si-a incehiat dl Butoi indignat si oarecum amentintator explicatiile si sfaturile pertinente.
???!! Am eu lipsa o doaga, sau dl Butoi confunda aici victima cu agresorul? Adica, problema nu e ca avem de-a face cu un bolnav psihic, ci ca umbla femeile lela pe strazi, la 11 noaptea, cu minijupa in bandulera!
Dar, ma intre si eu, ca femeia: plec de la birou la 7h30 seara. E februarie, se intuneca undeva in jur de 6. Drumul meu spre casa trece pe langa un parc, traverseaza un bulevard bine iluminat, dar se termina intr-o alee pe care Primaria refuza s-o ilumineze, desi i-am rugat de mai multe ori. La intrarea in blocul vecin, isi fac veacul doi barbati fara adapost. Tare as vrea sa-mi sugereze dl Butoi un comportament adecvat la situatie, altul decat aparat de-ala de emite electrosocuri.
Halucinant a fost ca dl Butoi, dupa ce ne-a sfatuit de bine, a si adaugat: "Bineinteles, nu e cazul victimelor de la Iasi" Adica, ne spune ce sa NU facem ca sa evitam agresiunile, iar apoi confirma faptul ca fetele alea agresate s-au comportat intocmai ca si cum ar fi luat cursuri intensive cu domnia sa, dar tot degeaba.
Logica de fier are dl Butoi.

Uite, eu, azi, am fost agresata sexual! Asteptam banal si absent autobuzul 137, sa ma duca acasa, la copil. Am refuzat sa ma urc intr-unul de gemea de populatie mustind de nervi la adresa RATB, a soferului, a lui Boc si FMI si am ramas pe peron. La cativa pasi de mine, un barbat imbracat normal pt varsta lui. Nu i-am dat atentie, decat cand am vazut ca face niste anume gesturi ciudate, isi ridica poalele paltonului etc. Nu vreau sa intru in detalii mizere si gretoase. Mi-am scos telefonul si m-am holbat adanc si prelung in el (desi in mod normal mi se pare deplasata nevoia concetatenilor mei de a manui telefonul in orice imprejurare). Pe peron au mai aparut cateva femei, de varsta mijlocie, iar Nea Caisa s-a indepartat prudent, cautand, insa, sa-mi atraga privirea. Si tot asa, pana s-a umplut din nou peronul, iar Nea Caisa s-a indepartat zdravan de el, pentru a reveni odata ce s-a golit. Nu de alta, dar poate mai pica o tanara singura-n statie!
Ooo, da, eram fooooarte provocatoare: fusta pana la genunchi (care mi-a ramas si un pic mare, deci complet ne-mulata!), ciorapi 1000 den varati in cizmele militaroase fara toc, jacheta cu guler de se pupa cu palaria infundata peste urechi, caci ploua zdravan. L-o fi atras papornita de-un leu, cu salata verde si ridichi? Asta o fi fost d-ala de nu obtine "catharsisul" dlui Butoi decat agresand salata altuia...?
Deci, sa aplicam ce ne invata dl Butoi: provocatoare nu, noaptea nu (era 12 la amiaza), parc gol nu, locuri neumblate nu, io spirit de aventura n-am, asa cum nu am ochii roz si dintii verzi.
[Stiu, in general cei cu comportamente d-astea nu trec la agresiuni care presupun si contactul fizic, se limiteaza la a o face de la distanta, fiind niste lasi. Dar asta nu inseamna ca nu m-a agresat si ca nu ma gandesc la modul cel mai serios la un aparat de emite electrosocuri]

Ma umple de indignare si de sila o asemenea abordare, precum cea a dlui Butoi. As fi trecut peste faptul ca site-ul dumnealui e plin de vorbe cotonoage, de lemn uscat si muscat de mucegai, dar am recunoscut in vorbele astea teoria de pe vremea lui Sandu-Napoila cum ca femeia e vinovata ca ia bataie, ca e violata, ca sotu' bea si ca odraslele iau note proaste la mate. E cu atat mai revoltator cu cat dl Butoi nu e nici economist, nici inginer, ci absolvent de psihologie (printre cele multe titluri de le poarta), cu atestate conferite de Colegiul Psihologilor din Romania. Printre altele, repet, unul care-i permite sa practice psihoterapie.

LE: Desi a fost gasit vinovat si condamnat pentru doua violuri (a fost eliberat pentru buna purtare!), una dintre surorile barbatului zice: Io bag mana-n foc ca n-a fost iel, nu e iel vinovat! Daca era viol, da, da' asa, nu e iel vinovat!
Asa devine treaba, daca omu' e violator, e de-nteles, da' sa-njunghie femeile ca-n ziua de Ignat, nu poate, dom'le!

vineri, 19 februarie 2010

Si acum, incotro?

Sunt o persoana confuza din punct de vedere religios. In copilarie mergeam la biserica, primeam impartasania, ascultam povesti cu Iisus, sfinti, iar Pastele si Craciunul nu le pot sterge din memoria afectiva, sunt cele mai frumoase amintiri ale mele.
M-am casatorit religios, iar Tudor e botezat "reglementar".

In linii mari, mesajul crestin-ortodox e ok. E urat sa minti, e condamnabil sa furi, e inacceptabil sa pui mana pe femeia altuia, e abominabil sa ucizi. Principii care, altfel, nu definesc neaparat credinciosul, ci persoana cu bun-simt si psihic rotund (poate sa existe, nu stiu, caci eu aici nu fac decat sa exprim propriile limite si intrebari, o corelatie pozitiva intre nivelul bunului simt si "rotunjimea" psihicului si apartenenta la o biserica. Insa nu neaparat). Crestinismul ne aduce ''iubirea de aproape'' si celebrul ''celalalt obraz''. OK si asta, armonie intre frati si umilinta, caci ce-ar fi omul fara masura?


Ei, derapajul meu incepe acolo unde viata (ortodoxa) trebuie traita in semi-auto-flagelare, intr-o insiruire de ritualuri greoaie, complicate si lipsite de esenta, unde copacii nu se vad din cauza padurii si principiile din cauza infloriturilor de pe margine.
 Acolo unde Dzeul infatisat este nu departe de orice individ uman cvasi-megaloman, asteptand laude si adorari si implorari la mila pe masura ''indurarilor Sale''. Am stat si am ascultat slujba de nenumarate ori. Pana sa se nasca Tudor, mergeam la biserica din cand in cand (a nu se intelege de Pasti si de Craciun, ci aproximativ lunar) si, auzind din ce in ce mai des implorarile preotului, ale enoriasilor catre Dzeu am ramas descumpanita. Acesta e Tatal Nostru?! Tatal care trebuie implorat sa ne iubeasca, sa nu ne loveasca? Acesta e Tatal Nostru, cel care permite infatisarea "Maresalului Antonescu" pe peretele unei frumoase, vechi si (azi) linistite biserici, greu incercate acum 50 de ani in tavalugul demolarilor comuniste? 
Mie acest Dzeu imi ridica o mie de intrebari si confuzii. Un Tata atoate-cunoscator si intelegator, Fiinta Perfecta, Eterna si Imuabila are nevoie de exaltarile unor indivizi trecatori, limitati si conditionati?
 Un Dzeu care, dupa folosofii crestini, lasa la indemana ''fiilor'' sai mult-apreciatul liber arbitru.
Care ''liber'', care ''arbitru''? Alternativa e ''faci ca Mine, sau arzi in focul vesnic''. Nu prea ai de ales liber. Fie respecti nu alea cateva principii simple (subsumate, pe scurt, prin ''fa bine atat cat poti mai mult si nu face rau''), ci sumedenie de ritualuri, de privatiuni si respingeri complicate (ore in sir de rugaciuni, contabilizarea stricta a eventualelor momente condamnabile (cu ce L-ar interesa pe Dzeu intimitatile mele...?), fie suferinta vesnica! Fara ca macar sa-ti lase sansa, speranta unui Purgatoriu.

Un Dzeu curios, care se insinueaza pe gaura cheii, prin urechile duhovnicului, in iatacurile enoriasilor Sai. Caci - nu-i asa? - ce alt mijloc mai eficient de a controla pornirile firesti (dar condamnabile) decat rusinea? Rusinea de a-ti saruta si iubi sotul/sotia...

Un Dzeu care-Si dicteaza restrictiile si preceptele parca mergand impotruva naturii umane insesi, orice placere e un pacat, orice bucurie, prilej de sentiment de vinovatie. Dansul, varii forme de arta (teatru, film, fara a include pe cele cu continut deocheat), leneveala in pat de sambata dimineata, amorul fizic, dar si cel platonic sunt grav, inalt si definitiv condamnate de orice duhovnic ortodox!

Un Dzeu care pare a-Si iubi fiii barbati mai mult decat fiicele. Pe care, intai, le aseaza mai spre usa, asa, in biserica, sa le traga si curentul, dar sa fie si la distanta considerabila de Sfantul Altar, sa nu- spurce. Sfant Altar unde nici macar in momentul botezului, momentul primordial, T0 al vietii lor, momentul in care sunt ''tabula rasa'' nu le permite sa intre! Femei carora le aseaza in carca pacatul prim, vesnic, inexorabil si perpetuu. Iata, e mai grav sa fii curios decat prost, spune Dzeu. Femei care, pentru EXACT aceeasi vina/vinovatie/pacat ca si barbatii primesc o pedeapsa mai dura. Femei carora nu li se permite a sluji in biserica, ba sunt si spurcate si izgonite in afara ei in timpul cel mai special si mai de apreciat al vietii lor lor, cel de dupa nastere. Am auzit una de mi-au ars urechile: ''Unde calca femeia lauza, calca cu foc'' (!!?)
Cand l-am botezat pe Tudor, a fost botezata si o fetita. Tudor a avut "privilegiul" de a fi purtat in altar, fetita nu. M-am simtit revoltata, descumpanita, trista. Mama m-a sfatuit in repetate randuri sa beau nu stiu ce aghiazma special preparata de preot pentru perioada lehuziei, de parca n-as fi nascut un copil, ci as fi comis o crima! Ce crima, genocid in serie!

Un Tata care, in loc sa-si iubeasca copiii, ii trozneste peste degete de cum au ratat o rugaciune, un post, de cum s-au bucurat intr-un mod ''necurat'' de o cafea cu lapte intr-o miercuri dimineata...

Un Dzeu care se exprima printr-o religie care se aseaza, trufasa si orgolioasa, autosuficienta si sigura pe ea, inaintea tuturor celorlalte, in ciuda umilintei propovaduite in interiorul sau. O religie care, in loc sa-si iubeasca si aproapele de alt rit, il dispretuieste, il compatimeste si ii prevede un tragic si etern sfarsit?

O religie pentru care e mai importanta forma, decat continutul si principiul? Care umple enoriasul de "gadgeturi" bisericesti, de aghiasma de la Sf. Dimitrie, anafura de la Sf. Mina, icoane facatoare de minuni, flacoane cu mir de la Muntele Athos, cutiute cu moaste, amprenta talpii Maicii Domnului de-nu-stiu-unde, cusuta pe un PE indoielnic, manusa Nu-Stiu-Carui-Sfant, smirna de la Sfantul Mormant... Si, odata cu ele, iluzia ca, daca le aplici in diverse parti ale corpului, te vei vindeca. Credinta, curatenia sufletului, buna purtare nu e suficienta in fata lui Dumnezeu, mai trebuie si toate aceste "accesorii" de credinta...

Stiu, raspunsuri la tooaaate intrebarile mele s-au gasit de catre ortodocsi si includ argumente de genul: adevaratul crestin isi gaseste placerea si bucuria in iubirea de Dzeu, daca-l iubesti pe Dzeu, totul e posibil, Dzeu e mare si are la indemana ''the bigger picture'' etc etc.
Am incetat sa mai merg la biserica. Toma d'Aquino, parca, e cel care a spus ca Dumnezeu e de necuprins pentru oameni, El nu poate fi descris decat negativ, ceea ce nu este. Or, ortodoxia adauga prea multe atribute si cerinte lumesti Dumnezeului de necuprins...


joi, 11 februarie 2010

Extreme

Ganduri extreme: cizme de cauciuc, emigrare, de suicid nu se pune problema ca am copil, cumparat tractor+vidanja pentru deplasare in oras, adoptat cai nebune, tip activistii Green Peace, pichetat Oprescu-cel-mai-jalnic-primar din Galaxie.

Noi sa fim sanatosi, sa platim impozite. Sanatosi fizic; mental, e clar ca am degerat si ne-a flescait de tot. Altfel, nu-mi explic ce se intampla.

marți, 9 februarie 2010

Lumea mea misogina

Vorbeam cu sora-mea despre modul complet nedrept si trist in care 'situatia femeilor' nu mai e o 'situatie', pentru ca, vezi Doamne, problema inegalitatii in drepturi si sanse dintre femei si barbati apare ca fiind depasita.



Insa, misoginismul, dupa mintea mea, nu sta numai in drepturi si sanse. Sta, mai mult decat orice, in vesnicul abuz de putere exersat de barbati asupra femeilor. Sta, la fel de mult, in ideea atat de adanc insurubata in constiinta comunitatii, ca femeia poarta responsabilitatea esecului, ca barbatului i se dau circumstante atenuante pentru esecul familiei, circumstante create tot de femeie. Fie ca e gura mare, fie ca e prea frumoasa, sau prea urata, ca e proasta, sau desteapta, ca e prea atenta, sau prea indiferenta, ca e lenesa, sau ca o uita sfintii la birou, ORICE argument e bun ca sa justifice abandonul barbatului, sau abuzul lui.


Barbatul beneficiaza de toata bunavointa colectivitatii in acceptarea greselii lui, pe principiul 'barbatii sunt niste copii care trebuie pastrati placut uscati'. In schimb, femeia are parte de un bonus total nedrept, dezechilibrat si impovarator, acela de a fi responsabila pentru greselile, sau scaparile sotului.


Am aflat deunazi de divortul unui cuplu casatoriti de aproape 30 de ani. M-a instristat cumplit sa aflu franturi din adevarata poveste pe care au trait-o. Pozau in cuplul solidar, unit, alaturi, ea, o femeie atenta, grijulie, calda, extrem de politicoasa, iar el un sot jovial si corect. Mai mult, cand erau copiii mici, era laudat pentru ajutorul de-l dadea sotiei, in bucatarie si in ingrijirea celor mici.


Totul n-a fost decat un esafodaj dureros de aparente. El, un sot alcoolic, care o agreseaza si jigneste constant, greu de suportat, gelos si un pic muieratic (nu cu fapta, ci cu privirea si cu gandul). Ea, o femeie desteapta, muncitoare, (care ar fi putut fi) independenta. O viata s-a luptat sa construiasca aparentele cuplului functional, incercand sa-l protejeze pe el de indignarea cunoscutilor, incercand sa-si protejeze socrii de socul de a fi crescut asa un deraiat si de confruntarea cu propriul esec. I-a protejat pe toti, mai putin pe ea, mancata de cancer.


In tot timpul asta, a muncit, si-a crescut copiii, s-a luptat cu propriul sot si cu propria familie, acuzata ca-si omoara indirect parintii, de inima rea. N-a innebunit, nu si-a luat campii, nu si-a gasit un alt barbat, a stat acolo, in relatia care i-a mancat viata, care nu i-a adus decat nefericire.


O intrebare justa ar fi de ce a facut toate astea, pentru ca e si a fost suficient de desteapta si muncitoare cat sa isi intretina singura familia, pentru ca el e cel dependent (financiar si relational) de ea, nu viceversa.


Pentru ca, pur si simplu, femeile inca sunt educate in ideea autodistrugatoare a supraresponsabilizarii si renuntarii la sine, ca trebuie sa tina in maini fraiele atator destine, ca trebuie sa-si ucida propriile dorinte si aspiratii, pentru altii. In ideea si in perspectiva sacrificiului de sine, deci a nefericirii sigure.


In ideea ca ele sunt asa, un fel de scara pe care ne cataram unde vrem/trebuie sa ajungem, iar scara ramane acolo unde e, sa mucegaiasca in uitare de sine.


Sunt multi care declama parteneriatul si echilibrul in cuplu, insa parteneriatul se reduce la castig, la distribuirea activitatilor gospodaresti, la cantitatea de timp petrecuta cu baietii/fetele in oras. Nimeni nu-si pune problema parteneriatului in fericire, in implinirea dorintelor si obiectivelor pe care si le fixeaza fiecare, femeie sau barbat, intr-un cuplu. Femeile, a priori, sunt invatate ca ele trebuie sa cedeze primele (desi, nu-i asa? inteligenta ramane un atribut masculin), sa tina cu dintii de familie (chiar si cand se gasesc singure in doi, luptand si pentru, sau impotriva sotului) si, mai mult, ca ele trebuie sa se sacrifice pentru binele familial. Sa creasca si sa educe copiii implicand cat mai putin barbatul (pe principiul "Ce stie el, e barbat!"), sa-si dedice viata maretului, unicului scop, cel familial!
 
Si uite-asa, generatii intregi de femei nefericite. Ma gandesc la femeile din jurul meu, in urma cu 3-4 generatii: matusa-mea, nefericita, divortata, a crescut doi copii de una singura. Bunica-mea a fost nevoita sa locuiasca cu o soacra ingrozitor de rea, un sot semi-absent. Strabunica-mea a avut un sot betiv si agresor. Altfel, un strabunic pitoresc si iubitor de nepoti, dar un sot pe care nu si l-ar dori nimeni.
Daca ma uit in familia sotului meu, lucrurile stau si mai trist, asa ca nu mai descriu ce vad si acolo.
 
Asta e educatia intru nefericire care cred ca inca se mai practica. Daca nu explicit, prin sfaturi si invataminte directe, macar prin exersarea unui model in fata copiilor. Si mie mi-a spus mama nu o data, cand eram in dezacord cu tatal lui Tudor: "Lasa, mama, tu de la tine, sa nu va certati"... Chiar daca dreptatea nu are un detinator clar, eu trebuia sa ma dezic de a mea.

luni, 1 februarie 2010

Forme

Am 28 de ani, aveam 27 cand l-am nascut pe Tudor. La 16 ani, imi imaginam ca la 22 voi avea copil, ma imaginam o mama tanara. Acuma, nu mi se pare ca sunt tanara, sau batrana, sunt o mama ca sute de mii altele. Care n-a trecut neaparat printr-o depresie post-partum, ci prin multe furii mici, segmentate, imprastiate pe - pana acum - 10 luni.


Sarcina deformeaza, umfla atat de dorita, apreciata, mult-mediatizata silueta! Revistele pentru femei (nu mai spun de cele pentru barbati) sunt pline de forme ideale. "Ideale", deci inexistente. Dar revista nu ne spune ce face posesoarea formei pentru a o detine. Nu ne spune ca, practic, forma este meseria posesoarei; daca eu imi castig painea sortand, dand telefoane, descriind modele si modalitati de lucru, interactionand cu colegii care fac lucruri similare, sau prietena mea vinde carti, apai posesoarea de forme traieste din silueta ei. Daca n-are forma, nu traieste.
Ca sa-mi usurez munca, apelez si eu la trucuri: un document mai vechi, remaiat, regandit, refacut e gata nou. Cand e nevoie, deschid un dictionar. Posesoarea formei apeleaza la machiaj. Nu din ala de folosim cu toatele, ci din acela la care au acces numai posesoarele de forme, fie ca e machiaj in culori si umbre plasate de niste aproape-artisti, fie ca e din cel cu seringi si ace, exersat de niste aproape-Dumnezei. Sau din cel tip "post-procesare", programe de editare foto.
La noi ajunge un produs fara cute, fara riduri, cu par perfect, fara pete pe fata, fara celulita, fara burta, cu sanii la locul lor (de parca ar trai pe alta planeta decat Terra noastra pliiiina de gravitatie).
Mai mult decat atat, vine momentul cand posesoarea formelor ramane insarcinata. Oau, ce gravida frumoasa! [Trec peste faptul ca eu, una, n-am prea facut poze gravida fiind, pentru ca ma simteam oricum, numa' frumoasa nu. Pentru petrecerea de Craciun de la birou am stat vreo 3 zile sa-mi cotrobai in garderoba si tot n-am iesit in capatai onorabil] Apoi, naste. Si revistele, TVul, media o arata frumoasa, slaba ca mai-nainte de a naste la nici 2 saptamani dupa ce a facut-o, ne spune cum alapteaza, ce mama grijulie e si cum a reluat activitatea de intretinere la indrumarea medicului si activitatea profesionala si, iaca, ce bine ii e, ce bine arata, ce mama buna e si cum n-a uitat sa-si dragaleasca sotul si cum primeste cu drag vizitele familiei si ale prietenilor si cum trece peste noptile nedormite cu mare usurinta etc etc etc.
Iar eu, citesc/vad cum altora le iese de minune si forma fizica, si psihica si cum oi fi eu anapoda, ce Dumnezeu! Si cum, desi ii repetam mereu sora-mii "pfuah, e procesata", nu mai cred in post-procesare si chiar incep ca tot ce zboara se si mananca si are si aspect si si gust si orice mi se pare ca mie-mi lipseste.
Si uite-asa, fandaxia-i gata! Nu vi se pare ca femeilor li se pune o prea mare povara pe umeri? Si ca, dincolo de responsabilitatea fiecareia dintre ele in a duce, sau a se scutura de povara, avem toti, chiar toate raspunderea pentru povara asta? Ca acceptam sa ne fie vandute asemenea gogosi, fara sa spunem "pe bune" cum stau lucrurile?
Ca redactor-sefi la revistele pentru femei sunt tot femei care stiu prea bine cum ies femeile din paginile lor pline de forme voluptoase si fara de cusur, cum aceste forme au un impact mare asupra celor de apuca revista, cu forme mai putin norocoase, cum contribuie, aceste "modele", la o particica din vesnica nemultumire de sine, de ceilalti, la erodarea putin cate putin a stimei de sine.

La 10 luni de la nasterea lui Tudor, am aceleasi kilograme de dinainte de a ramane insarcinata, insa cu o usoara diferenta in ceea ce priveste dispozitia lor. Cine ma vede, imi spune ca arat bine, odihnita etc. Iar eu raspund sincer, de ce li se pare ca as arata eu bine: pentru ca imi ascund ramasita de burta si soldurile incarcate si pentru ca mama ma ajuta constant cu Tudor, de cand s-a nascut. Pentru ca Tudor doarme cu mine in acelasi pat, pentru ca se trezeste destul de des noaptea si ar fi un chin pentru mine sa il tot pun/iau din patut de fiecare data. Si, da, sotul meu doarme cand cu noi, cand in camera alaturata. Si nu, nu avem o viata de familie perfecta, sunt un om care, cum spuneam, nu am trait depresia post-partum, insa devin obsedata de curatenie, ordinea (sau lipsa ei, de fapt) mi se infige in ceafa, sunt plina de toane si sunt gata sa dau drumul unui tignal urat oricand ma apuca niste valuri de nervi. Nu sunt prietenoasa si ma apasa faptul ca petrec mult timp in casa, ca nu mai pierd vremea si nu mai umblu lela, ca uneori imi doresc sa doarma mai mult, sau sa nu-l trezeasca zgomotele pe care le fac cand ma apuc sa fac te miri ce prin casa.
Astea si inca multe altele nu se spun in reviste si la TV. Nu se povesteste cum banii inseamna foarte mult in intretinerea unei imagini proaspete si incitante. Ca orice mama cu o minima notiune de empatie nu-si poate lasa copilul de 3 saptamani ca sa se duca la munca (exceptie face comunismul) si sa fie OK cu ea si cu copilul si cu decizia ei, ca, la o luna dupa ce ai nascut, numa' chef de nopti salbatice n-ai etc etc etc. 
Aaa, si nu mai spun de revistele pentru mame cu copii. Schizofrenie curata si sfaturi de lemn! Lasand la o parte sugestiile de tipul "daca sarcina e una usoara si-ti permite, petrece o noapte romantica de Sf Valentin cu sotul tau" (ha! la o circumferinta in talie de 85, o noapte romantica e numa' binevenita), iti si prezinta niste povesti cusute cu ate roz-bombon si bleu-ciel (dupe preferansuri) despre nasteri cu stelute, inimioare si caramele cu lapte. 
Unde-i, frate, realitatea??!! Unde-s durerile, spitalele cu gresia sparta, spagile pentru medici (stiiiuuu, sunt doctori, precum sotul doamnei Dana Dogaru care nu iau niciodata spaga, da', na, mama mea fuse exceptia aia de confirma regula. Regula "si cu banii luati, si cu operatia bataie de joc"), spaima primei bai a copilului etc.?? 
De acord, viitoarele mamici nu trebuie speriate, trebuie incurajate, da' incurajarea nu merge numa' pe principiul "sa aratam ce e mai frumos si mai roz, sa se simta aia ghinionisti prostii satului"
 Si uite asa, ne pomenim ca unele traim o poveste cu printi si printese, altele numai pe cea a Cenusaresei, pan' s-ajunga sa incalte condurii fermecati...

Dreptul la cezariana

Acum un an eram foarte insarcinata. Mai aveam cam doua luni pana sa nasc, insa ma simteam total neconfortabil cu mine, cu forma mea, cine ma intreba ce fac primea raspunsul "Incerc sa nu ma rostogolesc".
Incepeam deja sa-mi imi pun cele doua miliarde trei sute optzeci sase de mii de intrebari si sa ma tem. Sa ma tem pentru ca:
bebe nu va avea o camera a lui decat dupa ce va fi implinit un an si cartile zic sa... (OK, nici n-am citit eu prea multe carti si, alea pe care le-am citit erau din categoria "asa da/asa nu", nu din cea "faci cum simti")
o sa ma doara! mama, ce-o sa ma mai doara!
n-o sa pot alapta (nu ma concepeam in ruptul capului alaptand)
o sa raman cu +12 kg toata viata (eu deja fusesem cam burticoasa toata viata)
o sa-i fac ceva copilului (fizic si/sau psihic), o sa-i rup o mana, un picior, un deget, o sa-l traumatizez cu te miri ce.

Evident, nu traiam toate spaimele astea in acelasi timp si nici permanent, da' ma mai picnea si pe mine, asa, din cand in cand. Evident, nici o carte si nici un curs despre cum-sa-fii-parinte si cum-sa-respiri-sa-reduci-durerile nu te poate convinge ca vei avea totul sub control si poti sa participi la TOATE cursurile posibile despre nastere si copii mici, ca nu vei avea totul sub control si nu vei controla durerile, mai ales daca esti la prima nastere. Si, chiar daca le diminuezi, toti iti vor parea monstruoase. Si cand zic "monstruoase", ma refer, asa, cam la a milioana parte din ce-am simtit.
Si cand te gandesti ca plecasem cu sange rece de acasa, ba, ma dusesem sa-mi iau si ramas-bun de la vecini, cu "lista" in cap, ce sa iau, ce sa nu iau, sa nu sun prea devreme la doctorita, ca ma simt bine. Si m-am simtit eu bine pana am inceput sa ma simt rau! Iar una dintre asistente, blanda, imi spunea "si te vei simti si mai rau" si ma consola ca sunt o pacienta foarte docila, altele cica le-ar fi muscat pe-acolo, prin sala de travaliu. Eu nu mai aveam putere sa musc. Mi-era teama si sa clipesc, si sa respir, si sa gandesc! Un timp, am incercat diverse strategii care-mi dadeau impresia, cam pentru trei minute, ca e mai bine, ca pot sa controlez (sa respir sacadat, sa ma plimb, sa scot capul pe geam, la aer) durerea. La urmatoarea contractie, se prabusea strategia mea, cu mare si rasunator succes si ma cuprindea aceeasi senzatie, de credeam ca imi dau duhul la fiecare minut. 
Nu mi l-am, dat, traiesc si azi, cu o mogaldeata de 10 luni misunand printre picioarele mele. Insa, in momentele alea, uitam de mine, uitam care e scopul si finalul acelor dureri, uitam cine ma facuse si ce facusem eu sa ajung acolo, simteam cu toata fiinta mea ca totul in jur e durere, ca pe toti ne doare asa, ca nu se va mai termina. Niciodata!
Eu mai vreau un copil si voi naste tot natural, pe cat posibil, evident. Pentru ca, in continuare, am oroare de ideea de a fi taiata de un cutit, ma sperie rau ideea de anestezie, sa nu stiu de mine (singurul meu contact cu chirurgia e o operatie la un deget, la care m-am uitat cu mare curiozitate). Pentru ca, intre timp, am mai citit si despre efectele anesteziei asupra fatului si, desi Tudor era cel mai umflat si mai vanat si mai urat dintre toti bebelusii de stateau precum ouale in cartoane, la hypermarket, e si azi un baietel curajos, cum a fost si in ziua nasterii lui.
Si, peste toate, am avut si exemplul a doua fete suferinde tare in urma cezarienelor pe care le suportasera.

Insa, cu toate astea, nu inteleg de unde atata inversunare din partea unora in a anatemiza cezarienele. Mai exact, pe femeile care aleg cezariana. Cred ca un asemenea act si o asemenea daruire, de a naste un copil nu mai lasa loc de judecati, condamnari si verdicte. Sub orice aspect al existentei noastre glorificam ideea de a opta, ni se umple gura si mintea cand sfatuim pe altii "faci cum crezi ca e mai bine", marketingul, dar si dezvoltarea personala abunda de sloganul "alege", femeilor li se da iluzia, in ultimele decenii, ca sunt stapane pe viata lor si au libertatea (?!) de a alege.

 Si atunci...? Intr-o lume in care aspectul exterior e tinta oricarei publicitati, in care ni se bate toba si moneda pe a arata bine si a ne simti bine, intr-o lume exclusiv epicureica si egocentrica, o femeie trece, pe parcursul a noua luni, prin toate schimbarile posibile. I se deformeaza talia, urmeaza sa traiasca schimbarea vietii ei, sa-si ia o responsabilitate uriasa, o perioada de mari renuntari. [Nu discut aici cealalta fata a sarcinii si nasterii, existenta minunata si relatia de nedescris cu un ghem de om etc etc] Si, cum se intampla in multe cazuri, sa faca fata acestor schimbari de una singura, pentru ca sotul, de, e barbat, ei nu stiu/nu inteleg/asa sunt ei. 
Si, apoi, descarcarea acumularii petrecute in cele noua luni! Ce-a crescut/schimbat in noua luni, se termina brusc, in cateva ore! Sau o zi, sau doua, pentru cele mai lipsite de noroc. Si sunt situatii in care travaliul dureaza 24 de ore si tot la cezariana se ajunge, sau medicul iti face minunata surpriza de a nu aparea la 11 noaptea, sau, in sala de travaliu ai parte de niste asistente ce aduc mai degraba cu gardienii de la Buchenwald, sau, pur si simplu, DOARE!!! Doare cum nimeni, niciodata, n-a spus ca poate sa doara!
Ei bine, in conditiile astea, eu cred ca orice femeie are dreptul, ba nu, nu dreptul, are NATURA de a alege cum sa nasca, fara sa inatmpine aratatoare, sau comentarii, sau argumente. Singurul valabil mi se pare cel referitor la efectele cezarienei asupra copilului. Insa, restul, mi se par superflue in raport cu ce traieste ea. Se recupereaza mai greu? Treaba ei, ea se recupereaza, nu apeleaza la ajutorul celor ce o blameaza! E artificial? Da' ce nu e zilele astea? Mancam carne artificiala, legume crescute in vata minerala, purtam acril si vinil de ani de zile, si ne purtam in asa fel incat sa ascundem cat mai bine naturaletea. 
Aa, costa mult statul? Anestezie si timpul medicului si medicatia? [Pun in paranteza faptul ca multe fete care fac cezariana isi aduc de acasa calmante si vitamine] Exemplul personal: contribui de aproape 6 ani la sistemul public de asigurari de sanatate. Serviciile care imi sunt returnate constau in adeverinte (ca sunt apta sa fac specializare, ca sunt apta sa ma marit). Analize fac la Medsana, controale tot acolo (angajatorul meu contribuie de doua ori la sanatatea angajatilor lui: o data, la stat, a doua, la Medsana. Si mai contribui si eu, cand merg la cabinetul ginecologului meu. Un om, trei sisteme). Sora-mea, idem. Am nascut natural, tot ce am primit a fost o injectie cu Mialgin. Dupa 5 ani de contributie (anul trecut, cand am nascut), in care nu am utilizat NICI UN serviciu public de sanatate, nu se acopereau costurile unei cezariene...???

Ei, da, toata polologhia asta e ca sa spun: desi am nascut natural si vreau s-o mai fac o data, nimeni nu are dreptul sa-i spuna unei femei sa nasca altminteri decat alege! Nu, pentru ca nici eu, nici medicul, nici mama, nici sotul, nici colega, nici prietena, nici matusa si nici tooooti binevoitorii lumii nu stiu ce simte, ce vrea, ce spaime are! Sarcina si nasterea sunt situatii indescriptibile pentru orice femeie si de neinteles pentru barbati. Nimeni nu are dreptul, caderea, sau chemarea sa se amestece in decizia femeii de a face sau nu cezariana!