Lumea mea misogina

Vorbeam cu sora-mea despre modul complet nedrept si trist in care 'situatia femeilor' nu mai e o 'situatie', pentru ca, vezi Doamne, problema inegalitatii in drepturi si sanse dintre femei si barbati apare ca fiind depasita.



Insa, misoginismul, dupa mintea mea, nu sta numai in drepturi si sanse. Sta, mai mult decat orice, in vesnicul abuz de putere exersat de barbati asupra femeilor. Sta, la fel de mult, in ideea atat de adanc insurubata in constiinta comunitatii, ca femeia poarta responsabilitatea esecului, ca barbatului i se dau circumstante atenuante pentru esecul familiei, circumstante create tot de femeie. Fie ca e gura mare, fie ca e prea frumoasa, sau prea urata, ca e proasta, sau desteapta, ca e prea atenta, sau prea indiferenta, ca e lenesa, sau ca o uita sfintii la birou, ORICE argument e bun ca sa justifice abandonul barbatului, sau abuzul lui.


Barbatul beneficiaza de toata bunavointa colectivitatii in acceptarea greselii lui, pe principiul 'barbatii sunt niste copii care trebuie pastrati placut uscati'. In schimb, femeia are parte de un bonus total nedrept, dezechilibrat si impovarator, acela de a fi responsabila pentru greselile, sau scaparile sotului.


Am aflat deunazi de divortul unui cuplu casatoriti de aproape 30 de ani. M-a instristat cumplit sa aflu franturi din adevarata poveste pe care au trait-o. Pozau in cuplul solidar, unit, alaturi, ea, o femeie atenta, grijulie, calda, extrem de politicoasa, iar el un sot jovial si corect. Mai mult, cand erau copiii mici, era laudat pentru ajutorul de-l dadea sotiei, in bucatarie si in ingrijirea celor mici.


Totul n-a fost decat un esafodaj dureros de aparente. El, un sot alcoolic, care o agreseaza si jigneste constant, greu de suportat, gelos si un pic muieratic (nu cu fapta, ci cu privirea si cu gandul). Ea, o femeie desteapta, muncitoare, (care ar fi putut fi) independenta. O viata s-a luptat sa construiasca aparentele cuplului functional, incercand sa-l protejeze pe el de indignarea cunoscutilor, incercand sa-si protejeze socrii de socul de a fi crescut asa un deraiat si de confruntarea cu propriul esec. I-a protejat pe toti, mai putin pe ea, mancata de cancer.


In tot timpul asta, a muncit, si-a crescut copiii, s-a luptat cu propriul sot si cu propria familie, acuzata ca-si omoara indirect parintii, de inima rea. N-a innebunit, nu si-a luat campii, nu si-a gasit un alt barbat, a stat acolo, in relatia care i-a mancat viata, care nu i-a adus decat nefericire.


O intrebare justa ar fi de ce a facut toate astea, pentru ca e si a fost suficient de desteapta si muncitoare cat sa isi intretina singura familia, pentru ca el e cel dependent (financiar si relational) de ea, nu viceversa.


Pentru ca, pur si simplu, femeile inca sunt educate in ideea autodistrugatoare a supraresponsabilizarii si renuntarii la sine, ca trebuie sa tina in maini fraiele atator destine, ca trebuie sa-si ucida propriile dorinte si aspiratii, pentru altii. In ideea si in perspectiva sacrificiului de sine, deci a nefericirii sigure.


In ideea ca ele sunt asa, un fel de scara pe care ne cataram unde vrem/trebuie sa ajungem, iar scara ramane acolo unde e, sa mucegaiasca in uitare de sine.


Sunt multi care declama parteneriatul si echilibrul in cuplu, insa parteneriatul se reduce la castig, la distribuirea activitatilor gospodaresti, la cantitatea de timp petrecuta cu baietii/fetele in oras. Nimeni nu-si pune problema parteneriatului in fericire, in implinirea dorintelor si obiectivelor pe care si le fixeaza fiecare, femeie sau barbat, intr-un cuplu. Femeile, a priori, sunt invatate ca ele trebuie sa cedeze primele (desi, nu-i asa? inteligenta ramane un atribut masculin), sa tina cu dintii de familie (chiar si cand se gasesc singure in doi, luptand si pentru, sau impotriva sotului) si, mai mult, ca ele trebuie sa se sacrifice pentru binele familial. Sa creasca si sa educe copiii implicand cat mai putin barbatul (pe principiul "Ce stie el, e barbat!"), sa-si dedice viata maretului, unicului scop, cel familial!
 
Si uite-asa, generatii intregi de femei nefericite. Ma gandesc la femeile din jurul meu, in urma cu 3-4 generatii: matusa-mea, nefericita, divortata, a crescut doi copii de una singura. Bunica-mea a fost nevoita sa locuiasca cu o soacra ingrozitor de rea, un sot semi-absent. Strabunica-mea a avut un sot betiv si agresor. Altfel, un strabunic pitoresc si iubitor de nepoti, dar un sot pe care nu si l-ar dori nimeni.
Daca ma uit in familia sotului meu, lucrurile stau si mai trist, asa ca nu mai descriu ce vad si acolo.
 
Asta e educatia intru nefericire care cred ca inca se mai practica. Daca nu explicit, prin sfaturi si invataminte directe, macar prin exersarea unui model in fata copiilor. Si mie mi-a spus mama nu o data, cand eram in dezacord cu tatal lui Tudor: "Lasa, mama, tu de la tine, sa nu va certati"... Chiar daca dreptatea nu are un detinator clar, eu trebuia sa ma dezic de a mea.