Sunt o persoana confuza din punct de vedere religios. In copilarie mergeam la biserica, primeam impartasania, ascultam povesti cu Iisus, sfinti, iar Pastele si Craciunul nu le pot sterge din memoria afectiva, sunt cele mai frumoase amintiri ale mele.
M-am casatorit religios, iar Tudor e botezat "reglementar".
In linii mari, mesajul crestin-ortodox e ok. E urat sa minti, e condamnabil sa furi, e inacceptabil sa pui mana pe femeia altuia, e abominabil sa ucizi. Principii care, altfel, nu definesc neaparat credinciosul, ci persoana cu bun-simt si psihic rotund (poate sa existe, nu stiu, caci eu aici nu fac decat sa exprim propriile limite si intrebari, o corelatie pozitiva intre nivelul bunului simt si "rotunjimea" psihicului si apartenenta la o biserica. Insa nu neaparat). Crestinismul ne aduce ''iubirea de aproape'' si celebrul ''celalalt obraz''. OK si asta, armonie intre frati si umilinta, caci ce-ar fi omul fara masura?
Ei, derapajul meu incepe acolo unde viata (ortodoxa) trebuie traita in semi-auto-flagelare, intr-o insiruire de ritualuri greoaie, complicate si lipsite de esenta, unde copacii nu se vad din cauza padurii si principiile din cauza infloriturilor de pe margine.
Acolo unde Dzeul infatisat este nu departe de orice individ uman cvasi-megaloman, asteptand laude si adorari si implorari la mila pe masura ''indurarilor Sale''. Am stat si am ascultat slujba de nenumarate ori. Pana sa se nasca Tudor, mergeam la biserica din cand in cand (a nu se intelege de Pasti si de Craciun, ci aproximativ lunar) si, auzind din ce in ce mai des implorarile preotului, ale enoriasilor catre Dzeu am ramas descumpanita. Acesta e Tatal Nostru?! Tatal care trebuie implorat sa ne iubeasca, sa nu ne loveasca? Acesta e Tatal Nostru, cel care permite infatisarea "Maresalului Antonescu" pe peretele unei frumoase, vechi si (azi) linistite biserici, greu incercate acum 50 de ani in tavalugul demolarilor comuniste?
Mie acest Dzeu imi ridica o mie de intrebari si confuzii. Un Tata atoate-cunoscator si intelegator, Fiinta Perfecta, Eterna si Imuabila are nevoie de exaltarile unor indivizi trecatori, limitati si conditionati?
Un Dzeu care, dupa folosofii crestini, lasa la indemana ''fiilor'' sai mult-apreciatul liber arbitru.
Care ''liber'', care ''arbitru''? Alternativa e ''faci ca Mine, sau arzi in focul vesnic''. Nu prea ai de ales liber. Fie respecti nu alea cateva principii simple (subsumate, pe scurt, prin ''fa bine atat cat poti mai mult si nu face rau''), ci sumedenie de ritualuri, de privatiuni si respingeri complicate (ore in sir de rugaciuni, contabilizarea stricta a eventualelor momente condamnabile (cu ce L-ar interesa pe Dzeu intimitatile mele...?), fie suferinta vesnica! Fara ca macar sa-ti lase sansa, speranta unui Purgatoriu.
Un Dzeu curios, care se insinueaza pe gaura cheii, prin urechile duhovnicului, in iatacurile enoriasilor Sai. Caci - nu-i asa? - ce alt mijloc mai eficient de a controla pornirile firesti (dar condamnabile) decat rusinea? Rusinea de a-ti saruta si iubi sotul/sotia...
Un Dzeu care-Si dicteaza restrictiile si preceptele parca mergand impotruva naturii umane insesi, orice placere e un pacat, orice bucurie, prilej de sentiment de vinovatie. Dansul, varii forme de arta (teatru, film, fara a include pe cele cu continut deocheat), leneveala in pat de sambata dimineata, amorul fizic, dar si cel platonic sunt grav, inalt si definitiv condamnate de orice duhovnic ortodox!
Un Dzeu care pare a-Si iubi fiii barbati mai mult decat fiicele. Pe care, intai, le aseaza mai spre usa, asa, in biserica, sa le traga si curentul, dar sa fie si la distanta considerabila de Sfantul Altar, sa nu- spurce. Sfant Altar unde nici macar in momentul botezului, momentul primordial, T0 al vietii lor, momentul in care sunt ''tabula rasa'' nu le permite sa intre! Femei carora le aseaza in carca pacatul prim, vesnic, inexorabil si perpetuu. Iata, e mai grav sa fii curios decat prost, spune Dzeu. Femei care, pentru EXACT aceeasi vina/vinovatie/pacat ca si barbatii primesc o pedeapsa mai dura. Femei carora nu li se permite a sluji in biserica, ba sunt si spurcate si izgonite in afara ei in timpul cel mai special si mai de apreciat al vietii lor lor, cel de dupa nastere. Am auzit una de mi-au ars urechile: ''Unde calca femeia lauza, calca cu foc'' (!!?)
Cand l-am botezat pe Tudor, a fost botezata si o fetita. Tudor a avut "privilegiul" de a fi purtat in altar, fetita nu. M-am simtit revoltata, descumpanita, trista. Mama m-a sfatuit in repetate randuri sa beau nu stiu ce aghiazma special preparata de preot pentru perioada lehuziei, de parca n-as fi nascut un copil, ci as fi comis o crima! Ce crima, genocid in serie!
Un Tata care, in loc sa-si iubeasca copiii, ii trozneste peste degete de cum au ratat o rugaciune, un post, de cum s-au bucurat intr-un mod ''necurat'' de o cafea cu lapte intr-o miercuri dimineata...
Un Dzeu care se exprima printr-o religie care se aseaza, trufasa si orgolioasa, autosuficienta si sigura pe ea, inaintea tuturor celorlalte, in ciuda umilintei propovaduite in interiorul sau. O religie care, in loc sa-si iubeasca si aproapele de alt rit, il dispretuieste, il compatimeste si ii prevede un tragic si etern sfarsit?
O religie pentru care e mai importanta forma, decat continutul si principiul? Care umple enoriasul de "gadgeturi" bisericesti, de aghiasma de la Sf. Dimitrie, anafura de la Sf. Mina, icoane facatoare de minuni, flacoane cu mir de la Muntele Athos, cutiute cu moaste, amprenta talpii Maicii Domnului de-nu-stiu-unde, cusuta pe un PE indoielnic, manusa Nu-Stiu-Carui-Sfant, smirna de la Sfantul Mormant... Si, odata cu ele, iluzia ca, daca le aplici in diverse parti ale corpului, te vei vindeca. Credinta, curatenia sufletului, buna purtare nu e suficienta in fata lui Dumnezeu, mai trebuie si toate aceste "accesorii" de credinta...
Stiu, raspunsuri la tooaaate intrebarile mele s-au gasit de catre ortodocsi si includ argumente de genul: adevaratul crestin isi gaseste placerea si bucuria in iubirea de Dzeu, daca-l iubesti pe Dzeu, totul e posibil, Dzeu e mare si are la indemana ''the bigger picture'' etc etc.
Am incetat sa mai merg la biserica. Toma d'Aquino, parca, e cel care a spus ca Dumnezeu e de necuprins pentru oameni, El nu poate fi descris decat negativ, ceea ce nu este. Or, ortodoxia adauga prea multe atribute si cerinte lumesti Dumnezeului de necuprins...
Minus doi
Acum 8 ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu