vineri, 29 iulie 2011

Agonie

In ultimele saptamani, am calatorit repetitive, inspre Alba Iulia si Petrosani.

Alba Iulia, desi cu vestigiile comuniste de rigoare, e un oras marisor, cu zone placute, cu o cetate unica in Romania, care merita vizitata. Chiar si drumul pana la Alba, cel putin cel pe sosea, poate fi agreabil din punct de vedere estetic. Practic, e lung si periculos, dar, daca nu esti la volan, poate fi linistitor si interesant sa casti gura pe Valea Oltului, pe Dealu Negru, sau pe dealurile Valcei.

Petrosani, in schimb, e dezolant. Mi-e jena sa-i intreb pe localnici cum traiesc aici. Deasupra orasului, deasupra intregi Vai, viata e verde – vara – si racoroasa. Aerul diminetii e clar, insa lumina e difuza si se infunda in ceata laptoasa de peste orasele de jos. Ceata care parca ilustreaza lipsa de perspective din zona.

Orasul nu prea are nimic agreabil. Am fost uimita sa aud ca teatrul din oras fiinteaza intr-o cladire comunista, un morman de beton murdar si intunecos, care numai porniri artistice nu exprima.

N-am dat peste o strada fara crapaturi, povarnisuri, valuri de asfalt incretite peste beton.

Blocurile sunt trantite alandala pe strazi, fatadele sunt vopsite dupa cum fiecare locatar si-a dat sau nu interesul, pe o infatisare cu patru etaje gasesti patru tipuri de ingradiri de balcoane.

Dincolo de calea ferata, se ingramadeste o mare de acoperisuri de tigla veche. Probabil zona mai veche a orasului, care, macar, spre deosebire de orasul “de sus”, ar putea oferi infatisarea unei asezari mai putini haotice. Nu stiu.

Soseaua inspre/dinspre Petrosani e presarata cu sate, unele dintre ele cu case de-a dreptul naucitoare: niste colosi din beton de toate formele si inspiratiile. Cea mai “gogonata” e una pe care proprietarul si-a dorit-o circulara (!!), impresurata de coloane.

Evident, majoritatea sunt neterminate, desi locuite, n-au curti, batatura e stearpa si murdara, ferestrele au, in loc de geamuri, paturi jegoase.

In schimb, calatoria e relativ fireasca, casele de care zic ar putea fi usor trecute cu vederea, mai ales daca esti la volan, sau motai in spate.

Calatoria cu trenul, pe calea ferata, insa, mi-a produs un sentiment vecin cu suferinta. Lasa, ca viteza e, pe anumite tronsoane, egala cu cea a carutelor. Asta e enervant, nu trist.

Ce e trist, e sa vezi urmele unei oarecare prosperitati, duse demult. Trenul, accelerat fiind, opreste in orase din cele mici, pe care nu-si propune nimeni, niciodata sa le viziteze. Iar zona garilor cred ca e cea mai ingrata, desi e, de multe ori, prima cu care oarecine vine in contact.

Cadirea veche a garii e, uneori, dezafectata, dar sta si ea, acolo, pe peron, ca-n alta parte n-are oricum unde. Alaturi, un chiosc mai mare cu tamplarie maro-kaki din PVC si geamuri termopan e expresia ideii de modernizare a traficului feroviar de calatori.

In alte parti, gara nu e dezafectata, oameni intra si ies din ea, insa te intrebi cum de mai e in uz, cand sta sa cada peste calatori, impiegati, gandaci si sobolani deopotriva. Fatada scorojita, vopseaua care nu se mai cunoaste, perdelute intepenite de vreme si jeg.

In rand cu cladirea garii, mai sunt si scheletele unor foste cladiri administrative, sau ale unor depozite. Cele mai solide se pastreaza aproximativ in fire, au peretii intregi, iar aceleasi perdele intepenite zdrangane (ca nu mai pot flutura) in spatele orificiilor care erau odata ferestre. Azi sunt orificii fara tamplarie.

Usile si ferestrele cladirilor albe ale depozitelor stau batute-n cuie cu scanduri trantite-n curmezis. Nu mai intra si nu mai iese nimeni si nimic.

Iar garile exprima starea muribunda a oraselor pe care le marginesc. Orase, comune si sate care, candva, miscau. Duceau de colo-colo un drug de fier, manau animale la pascut, culegeau legume si faceau conserve. Cladirile CAPurilor si tarcurile IASurilor se zgaiesc hade si batrane la soarele de iulie, un iulie de care le despart nu 4 cincinale, ci cateva sute de ani.

Garduri din care au ramas numai gropile stalpilor de sustinere, sau, pe ici-pe colo, paianjenis de sarme incovrigate, nedescoperite inca de harnicii si nemancatii valorificatori-sustragatori de fier vechi.

Pasuni resemnate, arse de soare si batute de aerul statut de campie.

Se vad de departe aliniamentele drumurilor, presarate pe margine cu plopi plictisiti si uitati de vreme. Candva, erau circulate. Azi, sunt inecate de ploi si vanturate de praf.

Cand incepi sa te-ntrebi dac-o mai fi vreun suflet sa respire, se iteste vreo caruta. Oamenii sunt mici, zbarciti si obositi. Oameni din alta lume, pentru care prostiile noastre de infrastructura si reabilitari nu au nici o semnificatie. Ei isi traiesc viata cum o traiau si acum 15, sau 20, sau 35 de ani. Numai ca mai greu. Au imbatranit, au grija pensiei si a zilei de maine, au boli, care nu-i ingroapa, dar nici nu-i lasa sa traiasca.

Au imbatranit toate pe langa ei.

Pretutindeni pe unde trece/opreste acceleratul asta obosit care se taraie de la Cluj la Bucuresti, prin Filiasi si Draganesti, nimic nu face peisajul calatoriei ferate agreabil. Garile sunt decrepite si murdare, iar imprejurimile lor sunt napadite de boscheti, arbusti si tufisuri salbaticite si pline de mizerie.

Suburbia bucuresteana e, poate, cea mai rea dintre imprejurimile astea. Gropi de gunoi, mormane de fiare dezafectate, vechi ateliere feroviare, utilaje casate de acum 50 de ani, ziduri de protectie desucheate si rasucite impotriva firii, frunzis fetid si multe gunoaie umane.

Viteza trenului e scazuta prin increngatura ferata si asta da sentimentul unei agonii. Incet-incet, se arata toate mizeriile, orizontale si verticale, crescute si eternizate de-a lungul liniei ferate. Sentimentul de uimire se incaleca peste cel de dezgust, tristete, revolta, inexplicabil si saturatie, la gramada.