marți, 23 august 2011

Fără titlu

De azi dimineaţă, mă urmăreşte o poveste. Poveste impropriu spus, pentru că e o tragedie, e o realitate care, în lumea mea pufoasă şi superficială, nu există.

Zilnic, o doamna ne ajută, având grijă de Tudor cât eu sunt plecată. E măruntă, a fost cândva blondă, e religioasă, calmă şi foarte supusă. Vorbeşte puţin şi se teme să nu deranjeze. Nu vorbeşte mult despre ea şi ai ei, însă, puţin câte puţin, viaţa ei grea dă uneori pe dinafară.
Ieri, nepoata ei de şase ani s-a rănit la noi în curte. Azi dimineaţă, deşi ieri au plecat împreună de la noi, nu ştia nimic de ea – mama copilului a luat-o de la bunică şi se pare că plecau în Bulgaria. Nu ştie dacă a dus copilul la medic, sau nu, dacă au plecat sau nu. Fiica ei nu a considerat necesar s-o informeze despre starea copilului pe care i-l lasă mai mereu în grijă.
Plecând de la accidentul de ieri al nepoatei, mi-a povestit că, acum doi ani, când copila avea 4 ani, o bancă din metal a căzut peste ea, aproape strivind-o. Erau în curtea unei administraţii, copilul se juca şi, încercând să se ridice de jos, s-a atârnat de bancă. Banca nu era fixată în sol şi a doborât-o. A suferit cusăturile a şapte-opt copci în creştetul capului. Chirurgul-şef al secţiei unde a fost cusută n-a reuşit să vorbească despre accidentul fetei cu bunica; nu-şi găsea cuvintele.
M. îmi spune că şi acum i se scurge sângele din corp când îşi aminteşte. Şi, încet, înclinând uşor din cap, îmi spune că a trecut prin multe.
Sora mea, care a murit… M. are 50 de ani, sora ei era mai mică. Soţul ei… fostul soţ. A furat-o de la serviciu. Lucra la ţară, ţinea loc de diriginte de poştă. El era poliţist. Când m-a sunat – lucram pe atunci la Romtelecom – am ştiut că el a luat-o. Am crezut că nu mai respir, am amorţit şi imi trecea ca un fior cald prin inimă, nu contenea.
Eu mă uitam perplexă la ea şi nu ştiam ce să zic. Bănuiam ce urmează, dar aş fi vrut să nu bănuiesc şi să nu fie adevărat ce bănuiam eu...
Cred că s-a întâmplat acum 15 ani, nici nu mai ştiu cât e de atunci. Am dat telefoane peste tot, lucram la Romtelecom şi am reuşit, ne-a adus-o. O bătea. Ne-a adus-o şeful lui de atunci şi ne-a spus că, dacă se mai întâmplă, el nu mai poate să facă nimic.
Prosteşte, întreb şi eu: Cum adică, nu mai poate face nimic? El era bolnav psihic, probabil.
Da, era... N-avea ce să-i facă. Şi apoi, a doua oară... N-am putut s-o salvez. Ce e mai grav e că ea avea şi o fetiţă de 7 luni atunci. Şi el...
Iarăşi, fără să pot opri fluxul de idioţenii, mă uit cu o figură tâmpă la ea şi ea-mi răspunde la întrebarea care nu-mi ieşise din gură.
Da, a omorât-o, până la urmă. El. Nu-mi explic ce-a putut să-i facă. Cred ca a jucat-o în picioare, altfel nu înţeleg. Sternul rupt, coloana ruptă, dintele... Îşi atinge buzele cu mâna. Şi o bătea, a bătut-o mereu. Şi eu i-am spus mamei: Mamă, dacă o bate, eu o iau pe L, n-o las să stea. Şi mama a zis c-o să fie şi ea despărţită, ca mine. Şi eu, dacă m-am despărţit... Dar acuma poate trăia...
Şi nu ne-au lăsat. Ne-au voalat filmele. Că era şi... cum îi spune, fotograf, să facă poze. Şi la auto... cum îi spune, nici nu-mi găsesc cuvintele, deşi a trecut atâta de atunci... La autopsie... Ne-a spus, când a adus-o, să venim a doua zi la 7, că la 7.30 intră comisia în şedinţă, să fim acolo. Era o comisie. Şi la 7 fără, când am ajuns, şedinţa începuse şi ne-a gonit de acolo. Bine, domnule, dar dumneata ce obraz ai, nu ai zis dumneata ieri să venim? Du-te, femeie, du-te şi ne-a vorbit şi ne-a tratat aşa urât. N-am putut nimic să facem, am vrut s-o aducem la Bucureşti, la Mina Minovici şi nu, n-am putut nimic să facem.
Ascultam şi nu puteam să zic nimic. Sunt oameni pe care-i vedem într-un fel anume şi nu bănuim cât de adânc e universul lor, câtă suferinţă înghite şi câtă zbatere... Şi ei par senini.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu