Si pompierii plang

Duminica seara, la film, pe nepusa masa. Urma oricum o comedie americana cu Adam Sandler (ma tot intrebam, in gand, fara sa stiu nici acum de ce, daca Adinei ii place sau ii displace total persoana), despre care nu stiam nimic, nici macar titlul. My significant other, ca de obicei, fara apetenta pentru detalii, mi-a mormait, iesind pe usa, un ”Va declar sot si sotie, sau... Nu stiu. Hahaha!”

La Mall, fiind mai la indemana. Oricum duminica dupa-amiaza pot fi si Scala, si Studio, si Patria la indemana, nefiind trafic, sunt si locuri de parcare de gasit, dar nu se pot face rezervari, nu au floricele si hot-dog, nici Zara si Polo Garage mai jos. Mie-mi place Studio, imi aduce aminte de ”Fiicele Doctorului March” acum ani buni, mai bine de 10 (desi nu pare, nu-s chiar atat de batrana; la vremea aia, dadeam inca teze si imi zdranganeau acuarelele in ghiozdan in fiecare luni dimineata), cu intriga simpla si emotii frumoase.

Ceea ce nu se poate spune despre ”I now pronounce you Chuck and... Larry”!

Larry – Kevin James – si Chuck – evident, Adam Sandler – sunt pompieri in NY. Larry are o viata linistita, casnica, doi copii pe care ii creste singur, dupa ce nevasta ii murise, cu doi ani in urma. Chuck, dimpotriva, e un burlac zurbagiu, Mister February si se comporta ca atare. O trupa de midinete newyorkeze graviteaza si bazaie languros si zgomotos in jurul sau, gata la a-i indeplini cea mai indoielnica fantezie.

Sigur pe el, pe masculinitatea si irezistibilul pe care le emana, ii este lui Larry prieten de cursa lunga, avand in istoria comuna multe ture in care s-au salvat reciproc de la moarte, sau si-au scos colegii de la ananghie. Once more, cum spune americanul, Larry il salveaza pe Chuck, petrec amandoi cateva zile in spital – prilej pentru Chuck de a face ochi dulci si replici machiste doctoritei ofensate si inaccesibile de salon – si Chuck se simte indatorat pe veci fata de vechiul prieten.

Care nu ezita sa profite de datoria acestuia. In urma mortii sotiei, Larry nu si-a pus la punct problema mostenirii asigurarii sotiei de catre copii (se pare ca si pe ei ii omoara birocratia asta!) si vrea s-o faca. Numai ca e prea tarziu s-o rezolve pe cale legala. Solutia o gaseste intr-o noapte tarzie, intr-un articolas. Ceea ce il propulseaza direct la usa amicului Chuck, cu o propunere indecenta. Acesta – Chuck – oricum traia una din indecentele nopti de burlac, ingramadit de groupies si doctorita focoasa si inaccesibila la spital (se pare ca intre timp se inmuiase).

Propunerea mai mult decat scandalizatoare e, de fapt, o cerere in casatorie: Chuck si Larry ar trebui s-o puna de ceva tip uniune consensuala de pe la noi, ca parteneri gay. Nu stiu cum inselau ei statul american in felul asta; cert e ca trebuie sa se poarte si sa fie gay, ca sa primeasca asigurarea in cauza. Evident, Chuck rezista propunerii eroic, pe parcursul unei dezbateri furtunoase de – sa zicem – 7 minute, dupa care accepta prieteneste.

Si de aici un sir de evenimente “dragute”; Chuck se muta cu tot cu reviste deocheate, papusi gonflabile, metehne de becher in casa lui Larry, care devine disperat sa faca lucrurile sa para credibile, intrucat – SIURPRAIZ!! – statul nu doarme si le trimite pe cap un personaj odios, specialist in fraude si cupluri gay, care le scormone gunoiul si le trage de limba copiii. Risca sa ajunga la puscarie, daca sunt dovediti a frauda.

Apeleaza la o avocata neverosimil de tanara pentru succesul de-l afiseaza – Jessica Biel, nu mi-a placut niciodata – si, evident, holteiul Chuck uita din ce in ce mai des ca trebuie sa fie gay!

Si-uite-asa, pentru a demonstra cat de legati si reali sunt, se casatoresc in Canada (care permite legalizarea relatiilor gay), participa la evenimete sociale gay, unde sunt pozati de presa, ca sa afle tot departamentul de pompieri din Brooklyn, cu tot cu seful lui hemoroidal, de relatia celor doi.

All’s well that ends well, ca doar e facut de americani. Dupa un proces in fata adunarii orasenesti, scapa toti cu fata curata si cu o noapte in arest, in urma santajului cum ca ramane districtul fara bomberos. Si – evident – cu o idila frumoasa, intre Chuck, becherul imblanzit si divina avocata.

Dupa parerea mea, filmul e un cliseu american. Cliseu in ce priveste scenariul si situatiile de le expune. Clisee de le intalnim in film: yuhuuu, nu exista meserie mai glamour si mai importanta si mai dezirabila decat aceea de pompier american (si ma intrebam ce caut eu cu un inginer, cand, iata, ce posibilitati ofera un mic Chuck imblanzit). Solidaritatea americaneasca functioneaza chiar si atunci cand se pune problema penala. Nu conteaza, santajul e penal, frauda e penala, se anuleaza reciproc.

Homosexualii nu-s altfel decat noi numai pentru ca au alte preferinte sexuale, ci si pentru ca sunt un pic nebuni, sariti de pe ax, trilulilu; ca atare, sa-i desconsideram un pic in film, caricaturizandu-i, punandu-le pene de strut peste emotii si paiete peste inteligenta.

O femeie frumoasa nu e frumoasa in sine, ci prin mult marketing si PR aplicat peste machiaj (Jessica Biel; ganditi-va oleaca la ea, in 7th Heaven, va inspira vreun pic de glamour?! Mie nici acum nu-mi inspira, insa se pare ca trebuie, ca e o bucata pe cinste!)

Ce nu mi-a placut in film: evident, cliseele! Care-s mult mai multe decat ce am insirat aici.
Sanii Jesicai Biel, care pretinde ca-s real! Pai si daca-s real, degeaba is, ca nu-s cu nimic iesiti din comun.
Eterna imagine pe care o transmite despre femei si naivitatea lor. Acum, daca stau sa-mi pun o intrebare, naivitate, sau siretenie... Hmmm... Ma refer la momentul in care avocata traznet il face pe “prietena ei, Chuck” (nu v-am spus, dar Chuck era, by default, asumat ca fiind doamna falsei relatii gay) sa-i pipaie sanii, sa vada ca-s real. Evident ca salbaticul Chuck are niste reactii fiziologice mai mult decat graitoare (vizibile, mai bine spus), iar ea nu observa (oare?) nimic.

Ce mi-a placut: copilul gay al lui Larry; baiatul are ambitii artistice si preocupari culinare; colegul hispanic al celor doi, cu dorinta lui de a fi dezirabil pentru gay, desi nu e (cred ca nu-si da seama, inca); inspectorul trimis de stat sa-i verifice; e ticait si mocait si antipatic in sensul DEXului, cu toate atributele (mustata si ochelari, uscat si cu ochisori mici, de pescarus scormonitor); personajul de oficiaza nunta celor doi, un asiatic ciudat, cu o obsesie pentru inel, cerc si atemporalitatea, continuitatea si dainuirea acestuia. Si felul in care spunea ‘partner’ [paa-h-tnaa].

Per total, desi sunt critica si nazuroasa mai sus, filmul e OK, merita vazut pe nepusa masa, intr-o dupa-amiaza de relaxare. Am ras, am cascat ochii si gura, am simtit maretia pompierului american - in ciuda momentelor palpitante, eroice si pline de succes si neprevazut, cred ca filmul transmite, involuntar, prin insasi scenariu si subiect, o ironie foarte fina la adresa breslei pompiericesti. Se autoironizeaza fara intentie, expunand, exagerat, ca orice caricatura, mentalitatea unui sector masculin prin definitie, inteligenta precara si spiritul de turma. Iar asta e reconfortant, anyway.

Oricum o alegere mult mai buna decat o traznaie frantuzeasca de-am cautat-o cu muuulta grija acum doi ani, la Festivalul Filmului Francez (a venit toamna, veni-va si acesta!) si a fost printre cele mai tampite filme vazute de mine ever!