Dor

N-aveam mai mult de 5-6 ani. Soră-mea era deja la şcoală, mă “bucuram” de întreaga atenţie a bunicilor mei. Între ghilimele, pentru că atentia bunicii putea fi foarte, hmmm, coercitivă, mai ales când o zbarceam cu vreo boacănă; nici măcar nu mai eram două, să împărţim vina frăţeşte şi complice.
Mă plictiseam, lipsită de zâmbetul cu ochi albaştri al soră-mii. Mi-era dor de ea, mă foiam, voiam ba la mama, ba la ţara, bunicul se săturase să mă care la sfârşit de săptămână la mama, plânsă c-o las în urma pe bunica, şi plânsă la întoarcere că mă despart de soră-mea.
Era primavara la mijloc, când liliacul n-a înflorit încă, brebeneii s-au trecut şi pădurea nu mai e o întindere de galben şi alb, ci un început de verde întunecat.
Bunicu-meu a fost pădurar. Venea acasa julit de arbuşti şi crengi uscate şi mărăcini ascunşi, pleca dis-de-dimineaţă la “marcaj” (a cărui semnificaşie n-am ştiut-o niciodată), însoţit de alţi bărbaţi înalţi (la 4-5 ani tot adulţii îs inalţi) şi, cel mai adesea, uscaţi ca şi el, se ducea de-acasă când noi ne pregăteam să mergem la culcare, să facă “pândă” în pădure şi nu rareori se întorcea “scărmănat” (cum spunea bunică-mea) de cei pe care se ducea să-i pândească să nu fure pădurea.
În copilărie, în fiecare primavară, mergeam în pădure, în trupe mai numeroase sau mai restrânse, să maltratăm cu mânuţele noastre mici şi neîndemanatice tulpini nehotărâte de micşunele şi brebenei şi lipicioase flori ale Paştelui. În mintea noastră, odată cu tulpiniţa smulsă dintre frunzele uscate, păstram şi parfumul, şi culoarea, şi primşvara pădurii. Acasă, le vâram repede în păhăruţe cât mai mici, cât mai pline cu apă, în speranţa – deşartă! – că vor “ţine”. Le pândeam restul după-amiezii şi ne trezeam dimineaţa cu gândul şi ochii la ele, scurse peste marginea paharului.
N-a trecut mult şi m-am lecuit. Mergeam la pădure să alerg, să mă umplu de praf, să mă ciupească ţânţarii, să fug de-acasă, să tropăi neobservată în izvorul rece, să văd micşunele iţite din straturi de toamne trecute, dar nu le mai luam cu mine. Le lăsam acolo, între frunzişurile calde.
Sş fi fost mai, sau aprilie, mi-aduc aminte de o după-amiază călduţă, plină de soare şi gâze multe în aer, eu – cel mai probabil – bosumflată ca-n toate pozele copilariei mele, julindu-mă prin curte. Bunică-mea, sătulă, săraca, de mutrele mele, cred că m-a plasat lui bunicu-meu, să mă ducă de-acasă. Iar el m-a aburcat pe portbagajul bicicletei lui “Ideal” (parcă-i zicea), făcându-mă atentă să nu apropii picioarele de spiţele roţii şi a luat drumul către “moşia” lui, pădurea. M-am concentrat cât am putut, ca de obicei, să nu vâr picioarele în razele în mişcare continuă. De la o vreme, le simţeam inţepenite, mă furnica oboseala şi strângeam din dinţi să nu le dau drumul.
M-a coborât la liziera pădurii, în iarba înaltă, mişcătoare şi gâdilicioasă peste ciorapii mei trei sferturi şi am umblat amândoi fără vorbă, eu în urma lui, serios şi tăcut, cel mai probabil neras (si cel mai probabil bunica-mea îl mustrase acasă că pleacă aşa la drum), înalt şi îmbrăcat în verde, neam cu pădurea.
Şi îmi răsare şi-acum bucuria nestăpânită de-atunci, muuulţi-muulţi-mulţi mărgăritari, pe care i-am cules eu singură, un mănunchi de nu-l puteam cuprinde cu mâinile (cât de mic trebuie să fi fost!), un miros duios, curgător, învăluitor, peste tot, puternic, pe care nu l-am regăsit de peste 20 de ani. I-am dus acasa şi i-am păstrat triumfătoare multă vreme într-o oală de lut, gândidu-mă cu bucurie şi mândrie la soră-mea, ce-aveam să-i mai povestesc eu drumeţia mea exclusivistă în inima verdelui, dincolo chiar de “casa pădurii”! Cea mai frumoasă amintire a copilăriei mele, a bunicului meu, a primăverilor mele!
Bunicu-meu nu mai e, sunt 18 ani de când s-a dus şi mie mi-e mai dor acum de el decât oricând. O poiană albă, într-o pădure neagra, apucată pe-o potecă uscată, tăcută, din vremea dimineşilor leneşe, cu soare difuz şi încă prietenos.
Pădurea e aceeaşi şi azi, aş crede. N-am mai fost acolo probabil din aceeaşi perioadă lipsită de grija trezitului de dimineaţă.