vineri, 23 octombrie 2009

Magic

Nu stiu cum am ajuns sa-l alaptez pe Tudor. Ete, m-am trezit, incognito, inaintea faptului alaptat. Pentru mine, asta inseamna o suma de constrangeri, pentru ca nu ma pot dezgoli sub nici o forma, sub nici un aspect, sau continut, in public. La mare, am angoasa costumului de baie. La medic, mi-e frig si daca-s 145 de grade afara.


Mai cu seama mi-e lehamite intr-un oras eminamente mitocan, unde oamenii se uita luuunnnggg la tine fie si numai pentru ca ai... un buldogue francez in lesa, de pilda. Dar-mite sa mai vaza si-un san dezgolit pe o banca la prima ora. Stiu, pentru copilul tau... Ete, la mine, copilul n-a batut tabu-ul, insa m-am descurcat, cum-necum.

Mai ales, necum. O data, pentru ca Tudor stie ca trebuie sa mananci putin si des. Si atunci, cand credeam eu ca e satul, ma repezeam sa-l scot afar'. Ti-ai gasit! Il gasea foamea mai abitir. Si cauta ale mai ascunse banci intr-un parc ce nu prea are asa ceva. Ma rog, nu prea e el parc, doar doua alei drepte, despartite de ceva spatiu verde. Sau, cauta bancile intunecate intr-un (alt) parc, plin de tineri fosti viitori fotbalisti, plini de transpiratie, glume proaste si testosteron.

A doua oara, pentru ca de la doua luni nu s-a mai lasat culcat pe brat, la san, ca oricare alt bebelus. Numai dupa urlete infioratoare, care sa-l sleiasca de puterile opozitiei si in caz de foame extremissima era de acord sa adeste pe bratul mama-sii. In cazurile norocoase, adormea acolo, pe brat. In ale mai putin norocoase, isi aducea aminte ca nu-i place, incepand sa se zvarcoleasca precum tiparu-n minciog. Si ia-o d'a cappo cu icnete, foame, maraiala, foame, tipete, foame, urlete, foame, urlete apoteotice, culcat pe brat. Evident, bone intransigente ma priveau curios. Evident, copiii din landourile lor nu scoteau nici un sunet; laptele vine prompto, fara sa fie nevoie sa-i culce pe vreun brat la vreun san.

Si a treia, pentru ca nu m-am prins de la bun inceput de miscarea cu esarfa. Incercam eu sa ne infasor in esarfa aia, mama ma-sii, ca n-avea si ea un creier al ei, sa ma ajute, si nimic! Nu reuseam decat s-o fac sa alunece sub Tudor, pentru ca apoi sa trag de ea, sa-l trezesc din atipeala, sa se puna pe urlat olecuta, sau s-o scap pe jos pe sub banca, de unde n-aveam cum s-o ridic, timp in care isi aducea si Tudor aminte ca e culcat pe brat (Oh, noooo!), scapa sanul din gura si se punea pe urlat.
Daaa, doamna-cu-pantaloni-din-denim-3/4-bleu-ciel-pana-cu-carut-grena-Inglesina-Zippy, incerc sa-mi otravesc copilul alaptandu-l! Notati, sa aveti ce discuta cu doamna-cu-carut-kaki-Quinny. (Copilul nu vrea sa manance, da' ea il forta! E clar ca s-a stricat laptele, baiatu' parea maricel, pe la 4 luni, asa. Pai, la varsta asta, se strica laptele, ce, io n-am patit la fel?!)

Acum, la aproape 7 luni (!), sta cumva pe brat, am invatat schema cu esarfa (uneori mai risc sa ma spanzur, da' pana acum vad c-am scapat vie), dar vine frigul! Sa vad daca ma prind si cum sa inlatur 7 foi de ceapa si 2 de cojoc...

Intre timp, vad copii care cresc de la doua luni cu bone. Copii care sunt crescuti de bunici, cu parintii in Italia, care la 2 luni s-au plimbat deja cu avionul si au varsat considerabila la profitul Nestle (sa zicem). Sau aud (caz real, parol!) de copil intarcat la o luna, de o mama carierista-wanna-be, care vrea sa-si reia serviciul la 2-3 luni ale lui bebe. Si vad carduri de mame care agita formula si biberoanele. Mame relaxate, fara privirile alea absconse in cautare de intimitate pe banci mai abitir decat adolescentii in plina explozie hormonala, in pauza de chiul metodic, mame care ies din casa cand si cum au chef, care nu trebuie sa aiba inteligenta lui Saligny, sa faca proiectii si calcule, sa anticipeze momentul, incarcarea, descarcarea, rezistenta la frecare si alaptare. Mame care mai beau si-o cafea, mai fumeaza si-o tigara, noroc ca nu-s nici cafegioaica, nici fumatoare. Si copii mai mici de varsta decat al meu, hraniti cu sarg din formule magice si care iau in greutate de doua ori mai bine. Tudor, cu chiu, cu vai, a mai luat 1-200 de grame pe luna, de la 4-5 luni. Astilalti iau constant. Si mananca si morcov, si mar, si branza, si iaurt, si pe mama, si pe tata, si pe bunica, daca se infurie.

Tudor... Hmm, trebuie luat cu frumosul. Daca e cu noroc, mananca bine dupa ce se scoala, din prima. Daca nu, e nevoie de mecanisme diplomatice. Si de tact. Si de rabdare. Si de magie! Magia aia, sa prinzi momentul: sa nu fie satul, dar nici infometat, sa nu fie obosit, dar nici somnoros, sa nu fie plictisit, dar nici curios. Daca e ori una, ori alta, am rupt caruta fericirii! Supa se aseaza frumos pe hainele lui, in parul mama-sii, oriunde, mai putin in stomacul tintei. Si mama tintei ramane cu lingurita picata, dezarmata, fraiera si de caruta.

Uite, d-aia nu socializez eu cu mame-n parc. Pentru ca se uita incurcate la mine cand afla ca alaptez, pentru ca povestile lor suna mereu mai bine decat ale mele, pentru ca Tudor are 6 luni jumate, nu 5, si si nu e bolnav, God dam' it!!

Da, asta e un articol de mama frustrata la adresa celor care nu sunt, care pot merge sa manance dolce con latte cu prietenii mai tineri, fara sa se teama ca-i vor traumatiza cu alaptatul, care se pot vedea cu colegi din facultate, fara sa calculeze cat le va ajunge biberonul pritocit de cu dimineata pentru marea revedere...


But there's also the fun side: apa nu e niciodata prea rece/fierbinte, nu te dai cu capul de usa bucatariei la 5 dimineata, biberonul e mereu steril. Si mai e si... Tudor se uita-n sus, catre mine. Nu se-ndura sa zambeasca din gura, dar zambeste din ochi, larg. Apoi, pentru ca-i zambesc si eu, zambeste si cu gura. Strengareste, pe furis, grabit, ca e ocupat ;-). Zambeste cu ochii si cu gingiile fara dinti. Cu ochii mari, limpezi, albastri, asortati cu gene pe masura.








2 comentarii:

  1. Acum ti-am descoperit blogul, citesc cu mare placere relatarile de mama de copil care nu se incadreaza in tiparele Capraru, posesoare fiind de un asemenea exemplar, productie 2011. care nu mananca, nu doarme, nu socializeaza cu idioti cum scrie la 'biblie', si trebuie manevrat cu diplomatie pentru vreo scanteie de succes cu mancarea, olita, mersul la gradi etc. Idem mama - evident, carcotasa si isterica, din cauza de nepreluat sfaturile bine intentionate ale tuturor expertilor autointitulati.


    Acum asteptam numarul 2, sunt curioasa ce surprize ne rezerva, impreuna si separat de cel mare. Si in continuare nu 'savurez' sarcina, ma gandesc cu oroare la nastere (trendul natural e la mare pret), la o posibila depresie post partum, la noptile albe, la kilele extra care nu se vor topi de la sine ca-n Photoshop etc. Si imi face bine sa citesc ca nu sunt singura cu sentimente de genul, ca nu sunt 'defecta' pentru ca nu vad norisorii roz din intreaga situatie cu sarcina si adaptarea la 'bebelusul perfect' inexistent.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ioana, cu scuzele de rigoare ca te-am lasat sa astepti, pe nr meu doi o cheama Ioana :-) si, cand o livram, m-am uitat in lampa aia de spital si mi-am promis ca ultima oara cand facusem sex (2, 3, 5 luni in urma, cine mai stia), va fi ULTIMA EVER!! N-a fost ultima, dar Ioana e ultimul copil :-). Intre timp, asta mare a crescut, mananca bine, nu socializeaza (ba chiar, se ascunde si pe sub mese cand il depaseste situatia), eu am 4 kg in plus fata de te zero (prima sarcina) si simt, uneori, serile, ca as fugi in lume, sa citesc, sa n-am in cap vreo douazeci de bullets care toate incep cu "trebuie", culpabilizez cam 20 de ore din 24 ca as putea mai mult si mai bine si caut sa ma conving ca Mos Craciun exista si ca-mi va aduce bagheta magica :D.

      Ștergere