Zile si nooopti de foooc arzatooor

Urasc serile de duminica. Duminica seara vine inainte de diminetile de luni, de 7h30, de autobuze in care ploua, de orele de romana, de sport, de desen, de citire si scriere, de oferte de depus, CVuri de evaluat, colegi de salutat, zambete de evitat. Duminica seara inseamna cautari imaginare prin dulap, asortari abandonate imediat ce au fost potrivite, insomnii de scurta durata, alarma fixata mereu mai devreme decat ora la care ma trezesc, rezolutii ferme de maine ma culc la 11. O fragila letargie, duminica nu fac nimic, sa nu ma stric asa, inainte de luni, sa nu cumva sa obosesc inainte de a scoate nasul pe usa. Un fel de a pasi retinut, speriat, pe varfurile picioarelor, sa nu trezesc vreun tignal tiuitor.
Duminica dupa-amiaza, o trandava lancezeala, vecina cu starea de moleseala subfebrila, cu arome de cuptor incins, Album duminical si Baronul Munchausen.
Sambata... ah, SAMBATA, raiul saptamanilor mele! O zi intreaga de libertate (sau jumatate de zi, pe stil vechi, adic'lea comunist), scoala, caietele, cartile, documentatiile si telefoanele lasate-n urma, haaaat, departe! pe lunea ce sta sa vina candva, asaaaa, in departarile neguroase de peste 2 zile. Amestec de leneveala tarzie in pat, cu plimbari lungi pe unde e treaba si cautari febrile de diverse, cu aglomeratii insuportabile si mult hulite, cu revederi, imbratisari, corvezi nesuferite de aspirator si praf alungat mai acana, un dulce haos de vrute si nevrute, toate savurate cu sentimentul sublim ca nu trebuie sa ma duc niciunde, sa fac nimic, ca sunt toata numai a mea.
Vineri... ei, da, vineri e inainte de sambata si e o dulce asteptare, mereu prea lunga, sa treaca si prima, si a doua, si a treia, si ultima ora, care e, invariabil, intotdeauna, cea mai lunga.
Martea. Martea e o zi mediocra; nu e nici mijlocul saptamanii, cum e miercurea, nu e nici jocul de-a uitarea in urma si privirea inainte, catre vineri, cum e joi, nu e nici antipatica luni, e marti. E nimic, nici nu incepe, nici nu se sfarseste, nici nu se duce, nici nu vine. E timpul care parca sta-n loc, nehotarandu-se daca sa plece sau sa vie, sa se duca, sau sa steie, vorba cantecului.

Acum, imi trec toate pe langa plan. Martea e o zi de luni, alarma nu mai suna, dar ma trezesc mintenas, bio, la aceeasi ora zi de zi, ca-i sambata, ca-i luni, ca am sau nu am vreo intalnire scurta. Ramane finalul saptamanii, o bucurie impartasita. Si duminicile cu interzisul de a face ceva, orice altceva in afara de a sta.