Curaj

Avem un copil, cum procedam...?
N-am stiut nici o clipa sa raspund la intrebarea astak itita undeva pe la finalul lunii iulii 2008. Mi-au trecut prin cap "doctor, analize, casa, camera, dureri, jena, fiziologic (OMG, spaima mea a mai mare!!)", dar nu mi-am imaginat nici o secunda cum e un copil mic. Nu mi-am imaginat nici cum sunt eu.
N-am stiut niciodata sa interactionez cu copiii. Mici, mari, deloc. Mi-a iesit uneori sa ma joc de-a floraria, sa-i plimb, sa ma interesez prosteste si sablonard de varsta, gradinita/scoala, parintii lor. Nu mi-au iesit niciodata scalambaielile "Tze fatze baiatul? Papa baiatul? Tze papa baiatul?" Ma gandeam mereu ca "baiatul" isi da seama ca sunt om in toata firea si ochii mari si mirati nu inseamna o minte inocenta si avida de forme si culori, ci o minte mirata, stupefiata si speriata ca un om in toata firea face ca toata bazaconiile.
Pe timpul sarcinii, ma gandeam ca 9 luni inseamna tot timpul din lume sa aflu o gramada despre copil. Verificam lunar dimensiunile si am inceput sa ma sperii cand mi-am dat seama ca, daca n-ar fi ascunse de burta, sau daca burta ar fi fost din sticla, deja ar fi sesizabil. Si imi spuneam "cam cat un castravete/ papusa Ancuta (din copilaria mea)/ pisoi ud". "6 aprilie 2009" mi se parea un termen rezonabil cat sa invat pentru un examen pe care atatia pare ca l-au trecut. Unii chiar de mai multe ori. "2009" mi se parea "anul viitor", nu insemna ca au ramas 7, 6, 5 luni, ci un an intreg, in mintea mea.
Ma duceam la o doctorita calma, detasata, plina de timp sa fumeze tigari care sa-i intarzie prezenta la consultatie de fiecare data. O doctorita care se imagina obstetrician la Giulesti, dar nu folosea timpul corect: fusese odata, la momentul cand discuta cu mine, aceasta calitate incetase. Si intentiona sa revina in sala de nasteri. Intre trecut si intentional, facea o pauza, exersand cu mine,
Linistea ei ma agita. Si ma stresam ca oaia, pentru nimicuri: mersul la analize, la ecograf, incercarile de a gasi o doctorita. Mi se parea ca ma prinde 6 aprilie 2009 cu doctorita inchipuita de la Giulesti. Ma suparam pe (hai sa-i spunem asa) jumatatea mea ca era absent fizic si psihic, dar nu stiam exact ce sa-i cer sa faca pentru mine si agitatia mea.
Imi cresteau hainele pe mine, toti in jurul meu complotau si-mi spuneau ca arat minunat, ca nu m-am ingrasat deloc, eu evitam (ca, de altfel, toata viata mea) cantarul, ma urcam pe cel oficial si faceam calcule, sa-mi iasa media. Eram stresata ca am deja +10 fata de T indice 0. Nu mai eram "tu", eram "voi". Nu mai eram Liana, sau sora-ta, sau "fiica-ta", sau "nevasta-mea", eram "mamico/mamica". Nu mai stiam sa mai vorbesc altceva decat "cat mai ai/mai poti" si, pentru avizati, "unde/cand/cu cine nasti".
La birou, oricine ma intalnea ma intreba "cand intri in concediu/cat mai vii la birou". Martie 2009 mi se parea din cu totul alt orizont temporal decat contemporaneitatea.
Noptile, devenise o aventura sa ma intorc de pe-o parte pe cealalta. Burta m-ar fi facut sa arat ca un balansoar pentru copii, daca m-as fi asezat sa dorm pe ea.
Si au trecut 9 luni, si am cumparat in graba si carucior, si patut, si biberoane, si am gasit si o doctorita foarte buna, si m-a durut, si am invatat sa ma "tzatzai" cu copiii, sa le zambesc in parc, si am acum iarasi greutatea de la T indice 0.
Au trecut cele 9 luni si suntem amandoi, impreuna. Ma urmarise tot timpul timp de 9 luni. Daca m-as fi pregatit dinainte, as fi scapat de ea?
Nu-mi mai e frica.