STOP violentei asupra femeilor!

CAND ? Pe 25 noiembrie, 16.00-18.00.
UNDE? In fata Parlamentului Romaniei, Camera Deputatilor, Parcul Izvor.
PENTRU CE?
Ordin de protectie.

Ordin de restrictie.

Adaposturi bugetate.

Mă duc la protest diseară. Un protest împotriva violenţei îndreptate asupra femeilor.
Femeile sunt agresate în felurite chipuri, în felurite situaţii.

Centrul Filia, în manifestul protestului STOP Violenţei împotriva femeilor! arată: „In perioada 2004 – 2008, au fost inregistrate peste 47.000 cazuri de violenta in familie la nivel national si au fost raportate 677 de decese. Din totalul victimelor, 71,34% sunt femei. Din totalul victimelor barbati, 72% sunt minori. Asadar, intre adulti, agresorii sunt intr-o pondere covarsitoare barbati, iar victimele sunt femei.


Conform Agentiei Nationale pentru Protectia Familiei, in anul 2009 s-au inregistrat peste 12.000 de cazuri de violenta in familie, reprezentand o crestere cu 8, 04% fata de anul 2008 si cu 41,81% fata de anul 2007. In comparatie cu 2008, numarul victimelor femei a crescut cu 13,81%. Locurile din adaposturi acopereau doar 4,46% din victime. Anul trecut, in 8 judete nu exista nici un centru pentru victimele violentei in familie: Bacau, Bistrita - Nasaud, Brasov, Calarasi, Giurgiu, Maramures, Olt si Suceava.


Mai mult decat atat, Romania are o legislatie profund deficitara, care nu protejeaza victimele. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie s-a dovedit nefunctionala. Ordinul de protectie este un instrument juridic necesar pentru siguranta imediata a victimelor. Lipsa adaposturilor reprezinta un argument in plus pentru ca ordinul de protectie sa fie introdus.”

Sunt statistici reci, nu arată un chip, nu difuzează ţipete, nu se aud bufnituri.

Din fericire, în imediata apropiere nu cunosc (?) nici o atare situaţie. Copii fiind, aveam nişte vecini deasupra, o familie cu trei copii, doi băieţi mai mari şi o fată de vârsta mea. Rare erau serile în care el nu se îmbăta şi nu zbiera şi nu trântea ce-i cădea la mână. Nevasta zbiera şi ea, fata de vârsta mea, ţipa, terorizată. Pe băieţi nu i-am auzit niciodată.
Soră-mea şi cu mine tăceam şocate şi înfiorate de ce auzeam. O întrebam pe mama de ce nu pleacă de acasă. Nu mai ştiu ce zicea mama. De câteva ori, mama a chemat poliţia. Poliţa l-a luat, l-a bătut şi l-a trimis acasă, mai vânăt pe spinare şi mai uşor la buzunar.
În clasele primare, fata lui şi cu mine am stat în aceeaşi bancă. Ne-am jucat în faţa blocului frunza şi elasticul si faţa.
Un copil uscat, cu picioare strâmbe. Îşi trecea neîncetat buzele una peste cealaltă, iar toamna şi primăvara, când vântul e mai tăios, arăta mereu ca şi cum ar fi avut două rânduri de buze: câte o dâră roşie, uscată, uneori sângerândă dubla linia naturală a gurii ei. De câtava ori, a avut şi păduchi. Mă mir cum n-am luat şi eu.
Era un copil rău: violentă faţă de ceilalţi, brutală, sarcastică, din vocabularul ei făceau parte cuvinte pe care eu nu le mai auzisem niciodată la vârsta de şapte ani, nu ştiam ce înseamnă, însă bănuiam, din felul în care le spunea, că sunt din cele urâte rău. Pe unele le auzisem prima oară de la tatăl ei, când îşi zbiera alcoolul către familia lui, să-l audă un cartier întreg.
Din şapte seri ale săptămânii, cinci o auzeam ţipând cât o ţineau puterile. Ţipa fără să articuleze vreun cuvânt, ţipa, pur şi simplu. Băieţii tăceau. Auzeam numai fetele. Femeia, înjurând bărbatul şi bărbatul zbierând la femeie “Te omor!
La şcoală, fata nu spunea nimic. Se bătea cu colegii, arunca vorbe rele şi urâte oricui, era servilă şi umilă faţă de învăţătoare, se descurca greu la majoritatea materiilor pe care le studiam, nu-şi făcea temele frecvent. Stăteam în aceeaşi bancă, dar nici măcar o dată nu am auzit-o evocând vreuna din serile de groază. Am fost colege de bancă, însă, în mod ciudat, prietene nu am fost deloc. În afara şcolii, în faţa blocului, de cele mai multe ori, fie nu ne jucam împreună, fie mă agresa, într-un fel sau altul, şi pe mine. Mi-a pus o piedică la un moment dat de am tras cea mai dureroasă căzătură a copilăriei mele.
Era, probabil, felul e de a se răzbuna pe mine, cea care ştiam ce tată are, cea care avea o soră cu care să se joace şi să se solidarizeze, cea care n–avea un tată care să fie tot timpul băut.
S-a măritat şi trăieşte în Italia, sau în Spania. A venit să-ţi înmormânteze mama, acum 2, sau 3 ani.
S-a întâmplat într-o după-amiază ca individul să ne spargă uşa: i-a aplicat un şut şi a sărit din yală. Mama, terorizată, a ieşit cu mătura la el şi a chemat poliţia. El i-a răspuns împăciuitor: "Aaa, vecină, credeam că e a mea"...
Acum locuieşte singur. "Umblă" cu două femei, răcneşte când vorbeşte la telefon, dă petreceri din când în când, ascultă Mirabela Dauer şi Gabriel Dorobanţu cu generozitate, să se bucure jumătate de cartier.
S-a despărţit de nevastă după ce copiii au crescut, după ani de urlete şi teroare. În mod ciudat şi complet inutil, a adus-o acasă după ce femeia a murit în străinătate, în vizită la fată. Nu pricep de ce a trebuit, dupa mai bine de zece ani de când se despărţiseră şi după o viaţă de calvar cu el, s-o aducă în casa în care-şi bătuse joc de ea în mod constant.
Băiatul mijloniu a plecat demult din casă. Nu l-am mai văzut de-atunci urcând scările către etajul patru, deşi înţelesesem că locuieşte tot în cartier.
Cel mare, forţat de context, a locuit o vreme, cu soţia şi primul copil, cu individul. Prezenţa tinerei femei şi a copilaşului nu l-a împiedicat să-şi facă şourile. E drept, mai rare decât acum 20 de ani.
Un episod m-a marcat şi m-a îngijorat înfiorător: Tudor mic, dormea la mama, acum doi ani.
“Te arunc pe geeeeaaaam dacă te mai prind!!! Te arunc pe geam, băăăăăă!
Individul se adresa copilui, care, la momentul ăla, n-avea mai mult de 4 ani.
“Dacă dădeai foc la casa??!”
Situaţia a durat puţine minute, cât eu am pus mâna pe telefon şi am scotocit după numărul de telefon al Secţiei de Poliţie. Am rămas cu atât mai şocată să-mi dau seama că mama copilului era acasă, probabil ascunsă cu copilul în altă încăpere. Stăteau în casă cu el de nevoie, casa lor fiind în construcţie la vremea aia. Stăteau acolo de nevoie şi, tot de nevoie, îşi puneau copilul în pericol.
Asta se întâmplă cu victimele violenţei. Stau acolo şi n-au ce face. Au copii de crescut. Au o copilăre tristă şi violentă. Uneori, supravieţuiesc înjunghiaţi în suflet.