miercuri, 15 ianuarie 2014

Foieli

M-a sunat o fosta colega de liceu. Nu mai vorbisem, probabil, tot din vremurile acelea, nesocotind o nunta la care imi dorisem cu fierbinteala sa merg si am sfarsit prin a sta fix o ora, din cauza de toane de somn ale mezinei.
Ironia (sau nu) face ca fata asta sa ma fi sunat ca pe o ultima speranta in materie de somn al copilei sale. Nu ultima speranta in sensul "ultimei solutii", gurul somnului la copii, somnifer la sigur. Nu, speranta de realism si sinceritate. Yap, mi-s si eu din categoria vedetelor care, la intrebarea "ce defecte detii", raspund negresit "nu stiu sa mint" (ele mai adauga si perfectionismul, dar departe acela de mine, helas!)
Ma suna fata asta sa-mi povesteasca despre copila ei, care e, am dedus eu, o combinatie intre cei doi copii ai mei. Tudor nu adormea decat la san. Nu se liniștea decât la sân. Numai cã, dupa maximum o orã și 20 de minute de somn, se apuca sa scanceasca. Si scancea pana plangea si se enerva. Si nimic nu functiona, in afara unei ture de san. Si tot asa, pana gata somnul, ca se crapa de ziua. Ajunsesem, in vara anului 2010, sa repetam turele astea la fiecare jumatate de ora, in unele nopti, pe anume segmente.
Somnul de zi, la fel. Numai ca intervalul de somn era mai mic. Nu-l potolea nimeni si nimic (nici apa, nici suzeta, nici muzica, nici maica-mea si nici taica-su. Only the one and only, me. Pana nu s-a produs intarcarea, nici vorba de somn doua ore legate.
De atunci, insa, treptat, dupa vreo sase luni, dupa ce suptul de noapte a fost inlocuit cu o dusca de apa, a dormit dus. La aproape cinci ani, daca se scoala de doua ori intr-un an, sa bea apa, sau sa faca pipi.
Sora-sa, alta figura. N-a adormit la san niciodata. N-a avut macar rabdare sa stea la san. Cat a fost imobila, n-avea incotro, statea acolo, pana-si dadea seama ca poate sa mai si urle, sa mai si faca pe girofarul de sufragerie, d-astea. Odata ce a descoperit rostogolul (si asta s-a petrecut relativ repede), nico o masa a ei la san n-a durat mai mult de cinci minute. Vara a petrecut-o pe toata prin curte, hurducaita in carucior. Cand o bagam in casa s-o hranesc cu infamul san, imi dadea senzatia ca o deranjez de la vreo treaba serioasa.
Culcarea de seara e un circ. Alearga prin pat, s-ar da jos de 30 de ori, se catara pe orice poate si, cand lasa impresia ca e gata, aude ca deschude taica-su usa usoooooooooor, iar eu stropsesc un "ssssssstttttt!" disperat la el.
Si gata fandaxia, fata e fresh din nou, se pune in poponeata si are chef de mosi-pe-grosi dupa o ora de canoneala a culcare.
Bunaoara, sambata noaptea. Sa tot fi fost orele 2 spre 3, dezbateam cu sora-mea aceleasi subiecte neepuizate de vreo 20 de ani incoace. Sora-mea se duce la baie si-mi vine cu ea de mana, sclipitoare toata in combinezonul pisicos. Radea cu gura punga dimprejurul suzetei si era clar ca povesteste ea cevasilea, nu mi-e nici acum clar ce.
Ziua, doarme in caruciorul cu care am plimbat-o in vacanta. Spalat, frichinit, sters bine de tot, ii serveste de balansoar la culcare. In functie de cat de satula e, poate sa doarma si trei ore legate. Dar asta numai de vreo cateva saptamani, inainte o ora si jumatate era un adevarat eveniment, si aia intrerupta de foieli si tipete, cand si cand.
Am incercat diverse metode si m-au incercat felurite intrbari si sentimente. Evident, exista intotdeauna aia de succes, care nu numai ca fac lasagna from scratch in trei sferturi de ora, dar le si doarme copilul cand pocnesc din degete si, na, cum sa nu te cocoseze complexele? Exista, apoi, generatiile precedente de mame din familia tatalui copilei, care mame trecute au fost perfecte. Cu cozi, serviciu in ture, soti absenti, ele au crescut copii exemplari, dormeau de la noua la noua, fara scancete, in patul lor din capatul celalalt al orasului, asta, apartamentului.
Am renuntat sa ma mai chinui cumva. M-am gandit la sora-mea si la mine. O scoala din somn un latrat de caine, un casetofon de masina, un greiere isteric. Eu le aud, dar dorm in continuare. Daca se trezeste in creierii noptii, pas sa mai adoarma! Eu dorm ca si cum nimic nu s-a intamplat. Am cazut din pat acum vreo sapte ani (aveam 26 de ani intregi :D), m-am pus la loc in pat si-am dormit ca si cum. Stinge-mi soarele si-s gata, imi pica ochii-n gura.
Asa si ei. Ai mei amandoi, copii, bebelusi, descrisi de feluriti indivizi in felurite carti. Mi-am permis sa-i tratez ca pe ei si sa-i las intr-ale lor.
N-am stiut ce raspuns sa-i dau prietenei. I-am spus ca nu stiu si nu fac decat sa-mi calesc rabdarea. Va veni vremea cand nu numai ca vor dormi singuri, dar nu ma vor mai vrea in camera lor, deloc! Si vremea cand vor veni sa ma intrebe eu cum ii adormeam pe ei, ca nu-i lasa ai lor sa doarma. Si eu voi ridica din umeri si le voi spune ca nici ei nu se lasau adormiti si iaca, acum suna ceasul prea curand!
Dureaza atat de putin pana cresc! Ce inseamna 13, 26, 37 de luni, la scara unei vieti? Zambete.










Un comentariu: