Viata mea aglomerata

Un prieten a pus pe FB o imagine care zicea “I don’t hate you, I’m just not necessarily excited about your existence”.
I couldn’t agree more, ca sa ma pastrez in linia globalista a limbajului.

Nu cred ca-s egoista, sau rea-voitoare, sau uracioasa. Am, pur si simplu, capacitati limitate de socializare si exaltare fata de prezenta/ existenta altora. Si, simetric, nici nu ma astept ca altii, fara nici o istorie prealabila, sa ma placa si sa ma ia in barca lor pe nepusa masa, cu entuziasm si daruire! Nu ma supar daca cineva nu ma place/ n-are chef de mine/ nu ma invita la serbarea catelului, aniversata cu jeleuri si biscuiti cainesti. Si nici nu cer prietenia decat celor care-mi sunt prieteni si carora simt ca le sunt simpatica.

Tot ce-mi trebuie e sa “click” cu omul ala (cum zice o prietena) – si, asemeni placilor de parchet, clickul e o intamplare biunivoca, adica “click” eu si “click” si el.
Poate pentru ca sunt chitibusara si am timp de pierdut, dar si prejudecati si ipoteze de viata, ma uit la un om care-mi “cere prietenia” in viata de zi cu zi cu destul de multa atentie (daca il invit la mine si se prezinta in treling, daca se intampla sa-mi scrie un mail si habar sa nu aiba sa puna cratime, desi a trecut de cam demultisor varsta BACului, daca se auto-invita la mine etc.)

Sunt oameni in viata mea care-si imagineaza ca, brusc, numai pentru ca am acceptat o situatie din complezenta, devenim cei mai buni prieteni! N-avem nimic in comun, nici un subiect de discutie, n-avem nici macar prieteni comuni, n-avem aceleasi interese, in afara faptului ca avem copii.

Pai, si subiectul copii e finit. Ca sa nu mai spun ca nu m-am dat niciodata in vant dupa exacerbarea activitatilor copilului cu altii, in afara de familia apropiata, care se extaziaza sincer la noutati de genul “face propozitii intregi”. (Restul ma intreaba si ei ca sa nu murim de plictiseala in sala de mese, la vremea pranzului.)

Ei, acesti unii vor sa afle si ei atare noutati, numai de dragul de a se afla in pole position-ul listei de apropiati. Sau se simt vexati ca invit familia prietenei de ani de zile la masa si pe ei nu-i invit. Pentru ca am manca in linistea stanjenitoare a lui “Si, ce mai ziceti…?”, apoi ne-am uita la TV, sa comentam niste prostii la care eu nu ma uit niciodata…? Pentru ca interactiunea cu ei nu aduce plus-valoare vietii mele si asa saracite de plus-valoare…? Se asteapta dumnealor ca situatia de complezenta sa creeze niste legaturi si niste afinitati lipsite de orice experienta comuna, intr-un timp record, impotriva oricarui firesc al relatiilor interumane.
Aceasta e categoria “prieteni cu de-a sila, daca nu suntem, ne facem!”

Mai e si categoria “rude cu de-a sila”. De-ale lui si de-ale mele, unii de genul “multe de tinut minte, greu de uitat”. Cele care se simt datoare sa-mi iubeasca copilul si pretind cu glas tare iubirea si atentia lui, in lipsa nepotilor proprii. Se simt datoare sa-mi faca vizite neplanuite, sa ma ajute sa pun masa si sa-mi umple dupa-amiezele singuratice de weekend, chit ca pe mine nu ma deranjeaza sa mai deschid si o carte, daca se intampla sa fiu singura. Am asa o calitate de a nu ma plictisi singura. Gasesc eu o oglinda de sters, o scama de crosetat, un biscuite de ros, un perete de contemplat. Am casa plina de pereti.

Imi vorbesc duios cu “mama” si ma invata multe lucruri pe care eu le cred, sau le fac altfel (de genul “Nu e bine ca copilul sa doarma cu parintii lui” “De ce?” – intreaba un alt interlocutor, tanar, asaltat de propriile rude, de data asta. “Asa, nu e bine” Nu i-e clar nici acelui interlocutor, nici mie, de ce nu, insa there be it, eu am renuntat sa mai am pareri cand vine vorba de rude trecute brazdat prin viata. La fel cum nu pricep de ce nu infund eu copilul cu paine, ca Painea il face mare - nu va fi niciodata din cale afara de mare, pentru simplul si dreptul motiv ca nu are de unde sa fie atat de mare!).
La modul general, nu-si pun problema ca, daca am obloanele socializarii pe jumatate trase – raspunsuri mono-silabice, figura obosita etc. – probabil ca nu sunt in cea mai buna forma pentru vizite neinvitate si neanuntate. Daca sunt prin curte, se cheama ca viata mea e publica si e clar ca nu exista loc de simandicosenii de-astea de invitatii, anuntat, batut la poarta, sau la coltul casei etc. Ne cunoastem prea bine (?!) si suntem intre noi, nu e nevoie de formalitati de politete (pe care, Doamne, cat le iubesc!) E de la sine-inteles ca vor ramane la masa tarzie de pranz, in schimbul careia nu ezita sa ma asedieze in propria bucatarie, in ideea de a “ma ajuta” sa spal legumele si sa traficam niste farfurii de colo-colo.
Mda, probabil ca sunt asociala, am fost dintotdeauna, numai ca acum am ocazia sa ma si bucur de asta. Daca tot sunt in situatia de a face mofturi, de ce sa nu le fac?