Nu poti sti niciodata ce-ai pierdut

Citeam pe un blog cunoscut un articol care enumera, mai in gluma, avantajele de a fi copil unic: acela de a primi o bicicleta, papusa, masinuta etc. numai pentru tine, atunci cand o ceri, parintii copilului unic nefiind conditionati si impiedicati de dublarea cheltuielilor. Finalul articolului este, evident amuzant: in timp ce fratii primesc o masina, compensatie pentru toate refuzurile primite de-a lungul vremii, copilul unic primeste o slujba inca din adolescenta si nici o masina.

Mereu m-am gandit ca, in calitate de copil unic, n-ai habar cum e sa fii in doi, sau trei, sau patru. Sunt lucruri pe care, odata ce nu le experimentezi, nu le poti regreta.

Se pare ca exista un complex al primului nascut, al celui de-al doilea si de-al treilea nascut. Primul, il experimenteaza la nasterea fratilor: nu mai este el punctul unic de interes, nu mai primeste toata atentia, pierde suprematia, ba chiar, brusc, cade pe locul doi, bebelusul luandu-i locul in preocuparile imediate ale parintilor.
Al doilea nascut sufera ca nu e primul, ca vesnic va fi al doilea, afectat fiind toata viata de conditia lui de “loc doi” si va trage toata viata sa suplineasca neajunsul asta in viata.
Al treilea, tot pe-acolo.
Nici mijlociul nu scapa de complexe. Asta traieste cu complexele alea doua combinate, deci va dati seama cat ii e de bine.
Eu sunt a doua nascuta. Diferenta, dupa 30 de ani, e minora: 1 an si jumatate in minus fata de sora-mea. Care acum recunoaste ca, din cand in cand, ii mai trecea prin cap ideea (sau dorinta?) de a fi fost singura pe lume. Eu, cap mai sec si cu mai putina imaginatie, nu m-am intrebat niciodata, dar ABSOLUT niciodata cum ar fi fost sa fiu fara ea.
E drept, ea nici nu mi-a dat motive sa imi doresc sa nu fie. Eu am fost intotdeauna aia rautacioasa, tepoasa, dificila, isterica si paracioasa. Si mai putin inteligenta, ca sa nu zic prostuta, de-a dreptul (citind toate atributele de adineauri, cred ca e evident ca nu excelam la IQ).
Ne-am paruit de mici. N-am avut niciodata parul lung in copilarie. Eram doua, bunica-mea era singura mai mereu, n-avea timp de atata spalat si coafat doua capete cu plete. Cand am prins o lungime buna sa faca niste ciufi prinsi cu “bilute” (pe vremea aia, elasticele de par aveau la capete cate doua bile colorate; disponibile la balci, toamna, sau la cooperativa, la librarie, tot anul, sau in parul papusilor), am fost cele mai fericite. Fericirea n-a durat, ca ne-a apucat sa ne tragem reciproc de ciufi. Bunica-mea a reglat situatia, ne-a tras de par in mod egal, sa ne treaca pofta de chelfaneala.
Ne-am certat pana mai acum 5-6 ani. I-am impus, pe la vreo 22-23 de ani ai mei, sa aleaga cu cine sa mearga la mare: cu mine, sau cu prietenul ei (ce era, Doamne, in capul meu?) I-am parazitat prietenele: unde mergeau ele, mergeam si eu. Nu le param ca se pupa cu baieti, eram pe-acolo ca varsta, ma tratau ca pe un egal. Colega de banca din clasa a 7a i s-a plans ca-s prea rea si as avea ceva cu ea (cu colega, care, de altfel, si ea era o rea si o ciudata).
Dar, dincolo de paruieli si rautati, am fost complice de la inceput. Nu ne placea sa mancam oua, le aruncam cat colo la gradinita si taceam malc acasa, nu afla nimeni. Nu ne placea mancarea, in general, pe care-o refuzam si bunica-mea, exasperata, ne alunga din curte. Bazaiam amandoua ca laietii pe la poarta, insa intr-un glas.
Am dormit ani de-a randul in acelasi pat si ne prindeau diminetile bolborosind sub patura, povestind de-a fir a par ce-am facut toata ziua si haaat! ani in urma. Tata ne ciocanea de mai multe ori la usa, de fiecare data fara succes. Pana nu adormeam eu, spre frustrarea ei, care a fost intotdeauna, si e si azi, insomniaca, nu se terminau povestile.
Eram la scoala si programul meu era mai scurt. Ma aninam in banca ei, cascam gura pe pereti, invatam cate-o anecdota geografica de la dna Petre si asa se facea ora sa plecam amandoua, prin intuneric si iarna spre casa. Desi aveam fiecare ciomagul ei de umbrela, foloseam numai unul, ca umblam precum mieii, una-ntr-alta.
Faceam “meditatii” la engleza si, pana sa pricep eu enuntul exercitiului, ea-l termina de rezolvat. Si ma ajuta si pe mine. (Atunci mi-am dat eu seama ca diferenta de IQ dintre noi nu e data de varsta, ci de natura :D).
N-am fost niciodata in competitie. Nu stiu cum e sa fiu invidioasa pe ea. Si nu stiu cum e sa fie invidioasa pe mine, sa-mi spuna rautati gratuite.
Am avut o poveste tampita de amor, alta nenorocita. Casnicia mea a pornit greu, sontacaind. Mai schioapata si-acum, din cand in cand. Am exploatat-o cat am putut. Am facut-o sa sufere odata cu mine, sa se ingrijoreze ca plang si ca slabesc si ca nimeni nu merita. Mi-a spus cinstit cand a fost de partea mea si cand nu.
Am un copil pe care-l iubeste si caruia ii face toate poftele mai ceva decat dac-ar fi al ei. L-am lasat cu ea si il las sistematic, cand trebuie sa plec din Bucuresti.
Eu n-am experimentat complexul ala al celui de-al doilea nascut. Cu mana pe inima spun. N-am fost invidioasa, cum spuneam mai sus, nici n-am incercat sa-i ajung unde nu puteam, in mod natural. Ce-am experimentat si experimentez e admiratia fata de simtul ei artistic, fata de sensibilitatea si altruismul ei.
Daca e vreo slujba in lumea asta sa fie facuta pentru ea, e aceea de face altora cadouri. Pentru ca e altruista si plina de imaginatie. Pentru ca e sensibila si are rabdare sa cotrobaie dupa un obiect care mie, sau mamei, sau prietenului ei i-ar face placere. Pentru ca nu-si face socoteli meschine.
Acum 24 de ani, venea de la scoala, avea 7 ani, iar eu 6. Avea un ghiozdan greu, incomod si rigid. A scos o bomboana de ciocolata din el si mi-a spus: Nush, a fost ziua unei colege si am primit o bomboana. Hai s-o mancam amandoua.
Bunica-mea, cea care ne paruise cu 3-4 ani in urma, era la noi. Se mira si azi de momentul ala. Si se mira degeaba, pentru ca ei i se datoreaza jumatatea aia de bomboana de ciocolata de am primit-o acum 24 de ani. Si celelalte jumatati care au urmat. Pentru ca niciodata n-a avut ea 50 de bomboane cubaneze si eu 50. Am avut amandoua 100 de bomboane. Pentru ca, daca eu mancam mai mult, nu mi se atragea atentia ca am mancat mai mult si ca trebuie sa impartim jumi-juma, ci ca trebuie sa impartim. Punct. Ni se spunea, mai explicit, sau mai voalat, mai suav, sau mai rastit, ca suntem surori. Atat.
Acum cateva zile, i-l scap pe Tudor, cu promisiunea ca vin in maximum jumatate de ora. M-am intors dupa vreo 3 ore. Nu m-a sunat, nu m-a bombanit, nu s-a suparat ca nu m-am tinut de cuvant. Asta fiind una dintre multele situatii de genul asta.
E sora mea. Nu e prietena mea, nu e ruda mea, e o parte din mine. Poate cea mai importanta in viata mea de adult. Da, imi iubesc sotul si, teoretic, o sa traim impreuna pana la batraneti. Da, am un copil de langa care ma desprind cu jale in fiecare dimineata. Dar ei sunt ceea ce eu am ales si am facut. Ea e parte din ceea ce m-a facut, fara sa aleg eu. Si as putea spune un milion de povesti similare despre ea, despre relatia noastra, despre viata mea, pe care astazi nu mi-as putea-o imagina fara ea. Nu ca-s slaba la capitolul imaginatie, ci pentru ca e, pur si simplu, de neconceput!

©Foto: tot ea, asta-vara :-)