marți, 1 februarie 2011

Democratia mea

Justitia, Dumnezeul crestin si inca alte cateva concepte similare au fost create, in opinia mea, pentru a compensa o realitate frustranta pentru individ. Justitia - rezultat al unei abordari care s-a vrut superioara legii naturii, iar Dumnezeu - ca sa rezolve ceea ce justita n-avea cum: ti-ai luat o scatoalca de la viata, fii multumit, se cheama ca altundeva, in alta lume si-n alte coordonate vei primi inzecit. De bine.
La fel si democratia - iluzia ca fiecare dintre noi putem participa pe masura interesului si puterii noastre la propria guvernare.

Ce ma framanta pe mine these days e aplicarea acestor concepte - de tipul democratie, echitate, dreptate etc. - in cazul familiei cu copil mic. Asa cum ne aflam si noi.

Si asta, pentru ca trebile in familia noastra mica si agitata stau profund stramb, nedrept, nedemocratic, inechitabil. You name it! Eu am fost insarcinata 9 luni, eu am fost fortata sa accept cererea in casatorie  (pen' ca eram amorezata pana peste urechile capului), eu - insarcinata fiind - mi-am schimbat numele meu domnesc, gandindu-ma cum voi calatori eu cu copilul si cu teancul de acte notariale dupa noi etc.
Se nascura si-asta mic. Eu - evident - am urlat ca mamuta-njunghiata, eu am stat in casa, eu am numarat resuflarile copilului, eu m-am inflamat c-o fi avand copilu' ceva neuro de face noaptea ca broasca, eu l-am alaptat in ciude si cu toate ca, eu l-am intarcat (tot cu ciude si cu observatii din partea publicului laaaarg), eu stau cu el acasa pana in aprilie si, din cand in cand, si prin spitale si medlifeuri.
Nu ma apuc sa numar frecventa pronumelui personal persoana I sg in paragraful de mai sus, ca ma ia cu indoilei psihotice.
Ei, in tot acest timp, aflu ca-s tati care, cu candoare, tandrete si detasare PARTICIPA! Participa la tot, mai putin, hmmm, la astea ce tiu de fiziologia mamei. Da' morfofetala fac (eu n-am sharuit-o decat pe prima), da' cursuri din alea cu mingea pe covor fac (eu n-am facut deloc, nici singura, nici in tandem), da'  biberoane stiu sa sterilizeze, stiu si de unde sa scoatza cutia cu gris Humana daca mama doarme mai tarziu duminica (nu, nu s-a intamplat, keep it cool), da' haine stiu sa cumpere fara sa intrebe de 600 de ori dimensiunile (keep it cool again, cat eu cumparam pijamale marimea 80, el isi cumpara sosete marimea 44), da' zarzavaturi toaca si weekendurile le pastreaza pentru familie.

Ei, eu n-am primit modelul asta. Si nici nu l-am cerut. Nici pe asta, nici pe altul. Mie mi s-au aprins calcaiele si atat. Aprinse fiind, nu stiam ce sa caut, la ce sa ma uit. Mie mi s-au aprins calcaiele dupa un om ce e tot ce nu sunt eu: sigur pe el, ambitios nevoie mare, plin de incredere in fortele si destinul lui, sociabil de-l lasi in mijlocul Saharei si-si face din soparle prieteni si vine si cu apa rece. E cum nu se poate mai tenace si, de-ar fi un maraton al muncii peste-peste-peste program, el l-ar castiga pe locul 0! Si - lucru de neinteles pentru mine - fara sa se lamenteze, nene! Ca eu, si daca-mi dai sa bag un fir de ata-ntr-un ac, ma plaaannggg inainte sa m-apuc si ma plang si ca mi-a reusit. E si putin din ce sunt eu - se inflameaza repede, ii place sa umble brambura si n-are chef de detalii.

N-am cerut nici sa traiesc din munca si pe spinarea lui. Dar asta am ajuns sa traiesc si nu ma simt nicicum - nici prost, nici inutil, nici vinovata. Ma simt firesc si-mi dau seama ca el e facut sa aduca acasa mamutul, iar eu sunt facuta sa-l transez (pe mamut). Eu ma duc sa caut perdele, iar e fericit ca le-am ales eu pentru el.

Si-am trait multe in 2 ani, de cand ne-am "luat". Ma rog, doi an si-un pic. Pentru ca abia atunci mi-am dat seama ca nu mai e simplu, nu-mi mai fac bagajele si plec la mama. Am o responsabilitate si un cuvant asupra esecului. Si-asa am ajuns de la frustrare si tras cu linia pe caietul "Da, da' eu / da, da' tu" la a intelege ca viata mea nu e viata nimanui, ca viata mea nu e un model pe care-l iau de-a gata sablonat de la Familystore, il pun peste noi si iese placinta, atunci mi-am dat seama ca familia nu e statul in mic. In familie nu exista democratie, nici echitate, nici echidistanta (ca pe esichier). Intre doi oameni exista trasaturi si (diz)armonie. Eu nu-i pot cere lui sa faca ce organic nu e setat sa faca si nici el nu-mi poate pretinde mie nimic din ce imi e strain de natura mea. Daca el n-ar fi workoholic, eu n-as trai in casa aproape-visurilor mele si daca eu n-as fi o Penelopa mai galbejita, el n-ar putea sa-si satisfaca visele de marire si amor. Si stiu prea bine si simt si mai bine ca ne iubim toti trei, cu tot cu absente si cu nestiinta lui in ale copilului si cu tot ochii mari, sai figurile condescendente de le fac cei ce-l cunosc si stiu ca nu prea-i pe acasa.
Am regretat si m-am perpelit si mi-am pus alegerea la indoiala si inca mi se mai intampla. Si stau asa, uneori, si ma gandesc ca e OK asa, ca astia suntem noi si, cu roz si cu gri, ne e bine impreuna. Chiar daca sunt tati implicati, chiar daca ne vedem putin si obositi.

De ce scriu asa, spre eventualul vaz al lumii? Pentru ca aflu ca sunt altii care-s prezenti, care-si asuma, care fac eforturi si inca-mi pun intrebari. Si apoi intrebarile se domolesc si raman certitudinile: asa ne iubim noi si asta e modelul nostru. Numai al nostru.

4 comentarii:

  1. GOOD POINT! Nu mai am ce adauga sau comenta! Te sharuiesc pe Facebook ca prea mi-ai placut! :))

    RăspundețiȘtergere
  2. Ce frumos scrii, ce frumos simti, te vad asa... ca un acvariu in care se misca aletoriu tot soiul de pesti foarte frumosi, diferiti si foarte adevarati toti...
    Eu cred ca toate lucrurile care ni se intimpla exista pentru ca asa trebuie. Sunt stupid, stiu, dar cred ca fiecare dintre noi e exact unde trebuie sa fie... Fara ca asta sa insemne ca nu ne putem misca spre un loc care ni se potriveste si mai bine.

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc pentru aprecieri; eu numa' scriu, asa, ca sa gandesc oleaca ma bine o situatie :-). E ca un fel de lista inainte sa merg la piata.

    RăspundețiȘtergere
  4. Ce-mi place sinteza, corect. Fiecare locsor retras aka familie are alta "democratie". La unii e dictatura, la altii e liberala, la altii e socialista :)), la mine e anarhie :)). Dar ce conteaza daca scopul e atins, fericire si liniste!

    RăspundețiȘtergere