De Sarbatori, cu cantec

Acum patru ani, Tudor avea fix noua luni. Era in jur de 21-23 decembrie, afara era un strat timid de zapada, intretinut de un ger care alta data ar fi fost moderat. Il culcasem si, in bucataria noastra cu tigai inghesuite in cutii pe sub masa, mesteream ceva. Prin geamul inchis, auzeam acorduri din ce in ce mai clare apropiindu-se.
Cu fata de gospodina mirata, m-am aruncat curajoasa peste pervaz, sa vaz de unde vine si ce se intampla. Trei baieti (prefer sa cred ca erau si mai sunt tineri) suflau de zor in instrumentele lor, iar al patrulea tinea ritmul la toba agata de gat. Ii dadeau sarbatoreste cu repertoriu de colinde nationale si internationale, iar eu cascam gura fascinata, mi se pareau personaje de film, in cenusiul dintre blocurile din Militari. Ba, sub acordurile lor, zapada devenise brusc curata si luminoasa. Am stat lipita de fereastra uitandu-ma si ascultandu-i cum se apropie, adasta pret de un cantec si apoi pornesc mai departe incet si voios, cu Jingle Bells pe urme. Le-am aruncat niste mandarine infasurate-ntr-o punga cu bancnote si m-am intristat subit cand nu i-am mai vazut. Ma simtisem cumva ca mama, cand imi spunea "Mie, cand mananc o inghetata, de la inceput incepe sa-mi para rau ca se va termina" (:D).
Cvartetul lor vesel si indraznet a fost ceva ce n-am mai vazut pe la noi. Am trait si eu, ca toti bucurestenii, sinistrele, oribilele momente (incepute prea devreme si sfarsite prea tarziu dupa Sarbatori) din metrou sau din RATB. Am ascultat ani in sir colindele studentilor la Teologie curgand pe casa scarii. Dar baietii astia aveau ceva dintr-o alta lume, suflatorile si toba lor chiar se bucurau ca un an greu se duce, iar un altul sta sa-nceapa, cu toata speranta si renasterea pe care pe aduce (caci ce altceva e povestea Nasterii lui Iisus, daca nu speranta intr-un nou inceput?) Iar ei se bucurau nu numai de un nou inceput, dar si de faptul ca taman ei ni-l vesteau.
Anul urmator i-am asteptat, i-am adulmecat, am regretat ca stau cu copilul la mama si ei intre timp colinda cartierul. N-au mai venit. Sau, cel putin, nu cand eram eu acasa.
Am inca nostalgia colindatorilor putini din copilaria mea. Veneau numai in Ajun de An Nou, cu ursul, sau cu capra. Ma cam speriau blanurile si impopotonarile alea curgand pe ei, dar ineditul si bucuria vizitei lor ma bucura, mai ales ca erau oameni relativ familiari bunicului meu.
Asa ca, acum un an sau doi, am dat drumul in curte unei cete de vreo 5-6-7 "colindatori". Barbati, s-au pus pe zis ceva. Aveau mai degraba dictia "realizatorilor" de rap de dupa blocurile gri, mai repede hamaiau decat recitau si, pana sa ma dezmeticesc sa caut portofelul, au si terminat, pe nerasuflate, colindul. Le-am dat o caciula de bani, colectiv si unul, mai negustor:
- Duamna, datzi-mi si mie, ca io sunt soferu' care i-a adus.
- Aaa, pai, nu v-am dat acolo, nu-i impartiti?
- Nu, aia e banii la baetz, io sunt soferu'.
N-aveam chef de si mai multa amaraciune, asa ca i-am dat si lui 5 lei.
- Da' la baetz le-ai dat mai mult, duamna.
Mamaaa, ce ochi format, vazuse suma si facuse rapid si impartirea!
- Pai, ei au cantat, tu doar i-ai adus.
- Aaa, matale esti care n-a vrut sa ne dea bani cand am venit cu colegu' bolnav pa strada p-aiciea, zice zambind gales-dojenitor.
Daca stiam ca era gunoier din aia care umbla ba sa-si ingroape un coleg, ba sa-si scoata papagalu' din spital, nici nu mai deschideam poarta.
Si, mai departe:
- Da' io va stiu pa matale, de la Cocorasesti (o baga si p-aia de suflet, ca se stie cu barbatu-meu de pe la tara).
Pana sa apuc sa inchid gura cascata pana-n prag, unul dintre colegi revine de la poarta:
- Datzi-ne si noua un suc da baut, ni s-a uscat gatu'!
- Apa, ca altceva n-am si pun mana pe o sticla din hol.
- Aaa, nu, apa nu, imi raspunde dezamagit.
Colegu' sofer, insa, se multumeste si cu apa imbuteliata si cu aia cinci lei, tot e mai buna decat aia de la robinet si se cara cu totii.
Si uite asa, anul asta trag interfonul din priza. Mi s-a luat de initiative d-astea naive (ca sa nu zic prostesti) sa ajut oameni si sa invit sarbatorile-n casa cu cantec. Ce fac astia nu e cantec, e un latrat jenant si obraznic, care se lasa si cu nervi, in cel mai bun caz. Nu mai spun ca restul familiei se uita ranjind la fata mea nauca, dupa atare dialog, cu un "Liana, nu se-nvata minte" in priviri.