marți, 24 decembrie 2013

Pe alese

'Tis the season. Nu la colinde, cozonaci si piftie ma refer, ci la ala cand ma apuca pandaliile pe oricine imi povesteste cum era lumea mai buna "inainte" si mai solidara si mai curata si cum sarbatorile erau sarbatori (si acu' ce-s, clubbing?!) si bucuriile "mai simple" (asta li se trage, pesemne, de la subliminalu' filosofiei cosmote epxprimat prin gura Oanei Pellea).
Nene, taica-miu era sa-si ia un salam in cap de la o vanzatoare de alimentara, cand era si el mai tanar, dar la fel de fioros ca acuma*, deci va dati seama ce neam de enkavedista era tanti carnatareasa!
Nu cred ca aveam o spaima mai mare, copil fiind, decat de: vanzatoarele din comertu' socialist, femeia de serviciu de la scoala 202 si frigul ala cand ne pasa mama tatei sa ne usuce la par, dupa baie.
Vanzatoarele erau zeite, frate. Faceau si desfaceau. Ai mei ne-au ferit de cozi cat au putut, saracii, am stat numai cu ei, langa ei, cand n-aveau ce ne face. Da' ma mai duceam la librarie, sa iau ceva ce oricum nu se gasea, de genul cretei de scris pe tabla; era un cosmar sa facibde serviciu pe clasa cu saptamana si sa trebuiasca sa scoti creta aia nenorocita dintr-un dos de maimuta congoleza (d-aia probabil ca am si furat o cutie intreaga cu sora-mea, cand eram la gradinita, anticipand penuria de mai tarziu).
Pana si amarata aia de vanzatoare de radiere si rigle de plastic se simtea stapana lumii, zbiera, apostrofa, dadea lectii de viata si educatie. Acum, cand o vad rablagita prin parc, tarand un caine din ala cat o pisica, ma intreb daca a avut parte de vreun episod din ala tip Men in Black, cu pixul luminos, de si-a schimbat cu totul uitatura si apucaturile necontrolate.
Cand ma lua mama cu ea la cozi (rareori), se mai intampla sa ma planteze la "ulei", ca sa se duca ea repede sa vada daca n-au si te-miri-ce-altceva ce nu se gasea alaturi (probabil hartie igienica). Ma lasa acolo, inconjurata de adulti frematatori, stresati, aproape paroxistici, care nu mai aveau mult pana sa izbucneasca. Eram terminata de frica si de ganduri negre. Nu stiam daca sa inaintez o data cu coada (imi spunea sa stau "aici"), daca sa stau pe loc, ma intrebam ingrozita ce-o sa fac eu cand oi ajunge la tejghea fara sticle, fara bani, fara cuvinte si o sa zbiere alea la mine, ca doar zbierau cam la toti aia de le cumparau uleiul lor slinos.
Mama nu cred ca lipsea mai mult de 2-5 minute, ca sa-si lase rand si dincolo (cat de scarba meschina sa fii, sa nu le dai oamenilor nici macar hartie igienica???! Vata??!! Spirt medicinal??! Si "era mai bine"!) Dar mie mi se parea ca nu se va intoarce la timp, ca adultii aia neastamparati si nervosi ma vor calca in picioare, nu inainte de a zbiera la mine ca-i incurc, la unison cu hada aia de vanzatoare.
Femei de serviciu presupun ca erau mai multe la scoala 202. Dar una mi-a ramas mie amintire, ca se purta cam ca invatatoarea sora-mii (o diforma de vreo 120 kg si 161 cm, pe principiul "mai bine-o sari decat s-ocolesti"), care isi dadea elevii cu capul de banca, zbiera la ei ca sa-i antreneze pentru atmosfera din alimentari si facea vizite privilegiatilor clasei, ca sa-si umple sacosele si, probabil, sa-si umfle kilogramele.
Omoloaga ei de la intretinere stergea holul cu un teu infasurat intr-o carpa mare si murdara, care lasa niste dare alburii in urma-i. Darele alea alburii erau praf. Mai bine n-ar mai fi spalat, nu facea decat sa amestece jegul cu apa (si asa putina, nici apa recenu curgea mereu in scoala aia) si sa-l imprastie uniform pe tot culoarul. Imbracata inrr-un halat maro, sau gri, isi trecea mutra soriceasca pe coridoare mai ales in timpul orelor, cand nesimtitii de scolari mici erau dati cu capul de banci, sau de pereti. De faceai de serviciu pe scoala si trebuia sa mergi de la usa de intrare la sonerie, sau daca ieseai sa incerci sa uzi scarbosenia de burete de sters tabla, erai mancat! Daca nu te asigurai ca soarecul monstruos nu e prin zona si faceai imprudenta sa umbli pe mijlocul holului, te repera si te facea de nu te mai spala nici Colentina (ca macar aia avea apa cat de cat mai proaspata decat aia deloc de la robinet). Urla de parca o stransesesi de gat cu manutele alea de 8 ani ale tale, sau de parca-i schingiuisesi parintii cantandu-le o dupa-masa incheiata "Bate vantul frunzele". Te insulta, te ameninta ca te duce la directoare si ca o sa-ti cheme si parintii la scoala. Pentru ca umblasesi pe coridor, da-da.
Frigul... Matusa maica-mii, prin 2003, ma intreba, plina de mila si ingrijorare:
- Tot asa nu va da caldura, mama? Sa mai luati d-aci, da la cumnata sosete d-alea da lana, sa nu raciti.
In 2003 aveam deja 22 de ani si o istorie cu caldura la bloc de vreo 13. Dar atat de puternica ramasese senzatia de frig generalizat in apartamente, incat ne mai urmareste si azi. Eu nu pot sta cu mai putin de 23 de grade in casa. Mama si soacra-mea se scandalizeaza si vara daca stau pe gresie fara sosete.
Intr-una din serile lui "87, "88, sau "89 (inainte de debarcarea Odiosilor), mama punea pe mine camasa asa-zisa "de piele" (bluzele alea flausate pe dedesubt), izmene tot "de piele", sosete groase in picioare. Pana sa apuce sa finiseze cu pijamaua deasupra, am intrebat-o unde plecam de ma imbraca asa. Nu plecam nicaieri, urma sa ne bagam in pat. Cand faceam baie la cap - operatiune care implica o logistica semnificativa, incalzit 20 de litri dd apa pe aragazul din bucatarie, carat hardaul in baie, spalat cu atentie in pozitia "teapan", sa nu dam apa pe aeroterma electrica, sa-i distrugem sigurantele, atentionari nenumarate "tine-ti mainile pe langa tine!!", graba mare, sa terminam cat mai repede -, mama ne spala, tata ne usca la par si ne mai vara foehn-ul pe dupa ceafa, sa ne incalzeasca spinarile inghetate si, la final, ne tufleau caciulile pe cap si ne invalmaseau sub o patura de lana si o plapuma, tot de lana, groasa cam de o palma. Si tot simteam frigul.
Si sa aud ca era viata frumoasa inainte??! Am pierdut noi ceva, eram noi cei mai plini de bube-n cap din curtea scolii si am irosit traiul bun, savurat de altii? Nu, multumesc, vreau trafic, vreau Euri, vreau Macdonald's si kfc, tineri obraznici si golatate la TV. Mi-e mai cald asa.

joi, 19 decembrie 2013

De Sarbatori, cu cantec

Acum patru ani, Tudor avea fix noua luni. Era in jur de 21-23 decembrie, afara era un strat timid de zapada, intretinut de un ger care alta data ar fi fost moderat. Il culcasem si, in bucataria noastra cu tigai inghesuite in cutii pe sub masa, mesteream ceva. Prin geamul inchis, auzeam acorduri din ce in ce mai clare apropiindu-se.
Cu fata de gospodina mirata, m-am aruncat curajoasa peste pervaz, sa vaz de unde vine si ce se intampla. Trei baieti (prefer sa cred ca erau si mai sunt tineri) suflau de zor in instrumentele lor, iar al patrulea tinea ritmul la toba agata de gat. Ii dadeau sarbatoreste cu repertoriu de colinde nationale si internationale, iar eu cascam gura fascinata, mi se pareau personaje de film, in cenusiul dintre blocurile din Militari. Ba, sub acordurile lor, zapada devenise brusc curata si luminoasa. Am stat lipita de fereastra uitandu-ma si ascultandu-i cum se apropie, adasta pret de un cantec si apoi pornesc mai departe incet si voios, cu Jingle Bells pe urme. Le-am aruncat niste mandarine infasurate-ntr-o punga cu bancnote si m-am intristat subit cand nu i-am mai vazut. Ma simtisem cumva ca mama, cand imi spunea "Mie, cand mananc o inghetata, de la inceput incepe sa-mi para rau ca se va termina" (:D).
Cvartetul lor vesel si indraznet a fost ceva ce n-am mai vazut pe la noi. Am trait si eu, ca toti bucurestenii, sinistrele, oribilele momente (incepute prea devreme si sfarsite prea tarziu dupa Sarbatori) din metrou sau din RATB. Am ascultat ani in sir colindele studentilor la Teologie curgand pe casa scarii. Dar baietii astia aveau ceva dintr-o alta lume, suflatorile si toba lor chiar se bucurau ca un an greu se duce, iar un altul sta sa-nceapa, cu toata speranta si renasterea pe care pe aduce (caci ce altceva e povestea Nasterii lui Iisus, daca nu speranta intr-un nou inceput?) Iar ei se bucurau nu numai de un nou inceput, dar si de faptul ca taman ei ni-l vesteau.
Anul urmator i-am asteptat, i-am adulmecat, am regretat ca stau cu copilul la mama si ei intre timp colinda cartierul. N-au mai venit. Sau, cel putin, nu cand eram eu acasa.
Am inca nostalgia colindatorilor putini din copilaria mea. Veneau numai in Ajun de An Nou, cu ursul, sau cu capra. Ma cam speriau blanurile si impopotonarile alea curgand pe ei, dar ineditul si bucuria vizitei lor ma bucura, mai ales ca erau oameni relativ familiari bunicului meu.
Asa ca, acum un an sau doi, am dat drumul in curte unei cete de vreo 5-6-7 "colindatori". Barbati, s-au pus pe zis ceva. Aveau mai degraba dictia "realizatorilor" de rap de dupa blocurile gri, mai repede hamaiau decat recitau si, pana sa ma dezmeticesc sa caut portofelul, au si terminat, pe nerasuflate, colindul. Le-am dat o caciula de bani, colectiv si unul, mai negustor:
- Duamna, datzi-mi si mie, ca io sunt soferu' care i-a adus.
- Aaa, pai, nu v-am dat acolo, nu-i impartiti?
- Nu, aia e banii la baetz, io sunt soferu'.
N-aveam chef de si mai multa amaraciune, asa ca i-am dat si lui 5 lei.
- Da' la baetz le-ai dat mai mult, duamna.
Mamaaa, ce ochi format, vazuse suma si facuse rapid si impartirea!
- Pai, ei au cantat, tu doar i-ai adus.
- Aaa, matale esti care n-a vrut sa ne dea bani cand am venit cu colegu' bolnav pa strada p-aiciea, zice zambind gales-dojenitor.
Daca stiam ca era gunoier din aia care umbla ba sa-si ingroape un coleg, ba sa-si scoata papagalu' din spital, nici nu mai deschideam poarta.
Si, mai departe:
- Da' io va stiu pa matale, de la Cocorasesti (o baga si p-aia de suflet, ca se stie cu barbatu-meu de pe la tara).
Pana sa apuc sa inchid gura cascata pana-n prag, unul dintre colegi revine de la poarta:
- Datzi-ne si noua un suc da baut, ni s-a uscat gatu'!
- Apa, ca altceva n-am si pun mana pe o sticla din hol.
- Aaa, nu, apa nu, imi raspunde dezamagit.
Colegu' sofer, insa, se multumeste si cu apa imbuteliata si cu aia cinci lei, tot e mai buna decat aia de la robinet si se cara cu totii.
Si uite asa, anul asta trag interfonul din priza. Mi s-a luat de initiative d-astea naive (ca sa nu zic prostesti) sa ajut oameni si sa invit sarbatorile-n casa cu cantec. Ce fac astia nu e cantec, e un latrat jenant si obraznic, care se lasa si cu nervi, in cel mai bun caz. Nu mai spun ca restul familiei se uita ranjind la fata mea nauca, dupa atare dialog, cu un "Liana, nu se-nvata minte" in priviri.

duminică, 15 decembrie 2013

Leprele toate/ Vor imunitate

Nu m-am facut praf la viata mea protestand. In era rasturnarilor de guverne si a mineriadelor, eram prea mica, desi alimentata de ziarele opozitiei care se citeau in casa. Imi amintesc de "90 si "91. In "99, cand jandarmii opreau minerii la Stoenesti, alaturi de oameni de toate varstele, am marsaluit tacut si solidar impotriva violentei. Eram cu totii speriati de perspectiva repetarii momentelor precedente.
Un an mai tarziu, in urma a ceea ce stim astazi ca a fost o diversiune marsava a masinariei propagandistice cripto-peceriste, feseniste si fedeseniste (la vremea aceea), am purces la a marsalui impotriva extremismului de sorginte vadimista.
La ambele proteste s-au adunat multimi convingatoare si solide. La primul de mai sus, mi-amintesc de Ana Blandiana, printre liderii simbolici.
In toamna, la #unitisalvam n-am fost. Am simpatizat cu participantii, am urmarit ce se intampla, dar o nelamurire interioara m-a tinut la distanta.
In seara asta, insa, dupa aproape o saptamana de indignare sufocanta dupa loviturile din Parlament, m-am imbracat bine, am mintit soacra ca ies in oras, i-am lasat copiii pe mana si am purces la Piata Universitatii, convinsa ca o treime din bucuresteni vor fi acolo.
Nu-s dezamagita. Am un sentiment ciudat si greu de descris. Mirata? Descumpanita? Socata? Catranita? Sentiment de inutilitate?
Nu stiu. Ce stiu e ca atat de slavitii oameni frumosi ce s-au sculat saptamani de-a randul pentru Rosia Montana nu s-au dat de la caldura pentru respectul fata de propriile persoane. Cand un parlament (nu mai merita majuscula) hotaraste ca faptele de coruptie sunt legale, isi face nevoile fix in capul nostru, al tuturor. Deci stam in casa, stam in masina si inghitim cu hapaituri mai si silentioase.
Altceva n-am ce sa spun.
O mana de oameni adunati la Universitate, multi tineri, multi din categoria celor ce se dau cu bicileta si merg la Fan Fest, altii din categoria oameni linistiti cu copii acasa, unii din categoria agitatorilor de club, altii - mai tineri, sau mai batrani - din categoria exaltatilor, destui ciudati. Fiecare cu revendicarile lui (sper ca panoul "Gazele de sist nu produc cutremure" sa fi continut un mesaj mai amplu de atat), multi cu nostalgia miscarii Rosia Montana (pancarte, sloganuri, insigne). Unii, suficient de ridicoli cat sa se pozeze "cu protestul". Multe, foarte multe aparate foto si refresh-uri la Facebook.
In nici un caz sentimentul de unitate. Unii se legau la sireturi, cateva nuclee in jurul catorva portavoci, cand si cand, izbucnea cate o scandare, stinsa rapid in voci stinghere.
Zbantuiala cu jandarmii, da-inspre guvern, pe Balcescu, blocaj, blocaj pe Edgar Quinet, un mare blocaj - de data asta cu scutieri - pe Calea Victoriei, intre Palatul Telefoanelor si Novotel.
Lozinci multe, vocea unitara incepe sa se coaguleze, dar situatia e cum nu se poate mai stranie, sa strigi in traficul blocat, intr-o zona fara nici o semnificatie si fara nici o audienta relevanta.
Blocajul scutierilor e spart, in cele din urma, in evadarea catre Piata Victoriei. E un mars dezorganizat, slalom printre masinile din trafic, protestatarii se imprastie care incotro, substanta ideii de protest se pierde: alergam ca bezmeticii, intr-un sir cand mai amplu, cand mai diluat, catre Guvern.
"Dragut" ca unii soferi catadicsesc sa ia parte la protest claxonand timp de 5-10 secunde, pana lasa protestul in urma. Oau, felicitari, curajos gest!
In Piata Victoriei odata ajunsi, stam dispersati in fata cladirii Guvernului, astfel ca nu se coaguleaza nici o atitudine coerenta si vibranta. Am impresia ca sunt mai multi scutieri decat protestatari, ma incearca iarasi sentimentul ridicolului. Ma gandesc, insa, ca numarul mare de forte de ordine arata cat de frica le e. Pacat ca nu le-am aratat ca si au de ce sa le fie frica!
Se fac vazute si unele grupuri straine de ideea protestului - grup mai mare si mai unitar decat cele de tip "familial" in care suntem implicati majoritatea (4-5 prieteni maximum). Astia subt mai multi, au fulare/esarfe care le acopera partea de jos a fetei, poarta haine usoare si pantofi sport. Membri ai galeriilor cluburilor de fotbal, imi dau seama ca nu vreau sa am de-a face cu ei. Am venit la un protest civilizat impotriva leprelor din parlament, nu vreau s-o iau pe coaja, sa ma trezesc in spital din cauza unora care nu-s in stare sa se stapaneasca. Vreo cateva incercari de omogenizare a protestului si la metrou.
Prea putini, prea dezorganizati, prea imprastiati.
Cu tristete, constat ca oamenilor nu le mai pasa cum le pasa acum 13 ani. Se apropie Craciunul, au cadouri de cumparat, porci de mancat si vacante de platit. Oamenii frumosi nu protesteaza decat chic, pentru cauze ecologice, pentru piste de biciclete si la temperaturi cumsecade, care le satisfac pofta de socializare si scos in oras.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Copilaria noastra

Frunzaream aseara internetul, televizorul si o carte. Imi asteptam sotul, sa-mi aduca o inghetata, dupa care nu ma omor, dar daca el a vrut musai sa puie niste calorii pe mine, cine-s eu sa ma opun? Era destul de tarziu si ma intrebam daca si-a luat cu el telecomanda portii, sa nu ma puna sa ies din culcus si desfatare, sa-i deschid. Desi poate aveam sa ies cand mi s-ar fi facut chef, sa scot vasele din masina de spalat.
Citeam un material despre comportamentul relational al japonezilor, al caror interes pentru sexul opus, pentru relatii romantice si familie a scazut dramatic, iar anul 2012 a fost primul in care achizitiile de scutece pentru varstnici au depasit pe cele pentru scutece pentru bebelusi.
La TV era un film cu un subiect nebunesc, cu Catherine Heigl si Ashton Kutcher, iar aruncata langa pe mine pe pat zacea Raw, a lui Anthony Bourdain, intesata cu povesti despre viata lui tumultoasa, cu ani salbatici si preumblari prin bucatarii si situatii sinistre, presarate cu salturi de la o dependenta la alta, de la heroina, la cocaina.
Am sarit ca arsa auzind-o pe Ioana scancind alaturi, langa frati-su sforaind mucios si obosit dupa trei ore de alergat cu colegii de la gradinita, la o aniversare in cartier. Am potolit-o si m-am intors la ale mele.
In trei paragrafe am insirat o realitate de cateva ore complet inaccesibila maica-mii, acum 31 de ani. Iar ultimul paragraf dintre cele de mai sus ar reda cel mai dramatic, mai apasator, mai mutilant moment al fiintelor mamelor noastre: relatia cu copiii lor.
Obligate sa contribuie la sporirea septelului national, isi faceau datoria fata de asteptarile sotului, ale familie largite si ale statului. Se iubeau regulamentar si vinovat cu barbatul, se tarau cum puteau in ultimele luni de sarcina, nasteau cum dadea Dumnezeu, chinuite, asuprite, batjocorite de personalul medical si... Statul generos le oferea trei luni sa-si creasca bebelusii! La trei luni jumate mama m-a lasat in bratele bunicii, cu o sticla de o litra si o tetina (adusa, probabil, de tata, de pe Clisura Dunarii, de la iugoslavi), sa ma hraneasca cu lapte de vaca indoit cu ceai. Mama era asteptata, somata ss revina in campul muncii, caci - nu-i asa? - socialismul trebuia intarit pe la toate fisurile lui si mama era o gamalie importanta.
Sora-mea a fost mai norocoasa, a stat langa mama pana la sase luni.
Si asa, la 27 de ani, mama avea doi copii pe care-i vedea cu program, la una, sau la doua saptamani, sosea sambata seara tarziu si pleca duminica dupa-amiaza, cel mai tarziu la 4 (sau la 2, nu mai stiu). Nu apuca nici 24 de ore in 7, sau 14  zile sa ne vada si, ca sa fie libera sa ne viziteze la sfarsitul saptamanii, alerga ca bezmetica in restul ei - dupa provizii, dupa curent electric, dupa autobuze, dupa portocale, sau dupa bomboane spirtoase, sa nu vina cu mana goala. Mai facea si vreo 200 de piersici si 300 de nuci, poate si un chec cu crema, le punea pe toate, cumva, in sacose si galetuse, si le cara cu ea, fie 3 ore in autobuz, fie 45 de minute in tren si vreo 7 km pe jos, pana in satul bunica-mii. Era tot ce putea sa faca pentru doua perechi de ochi intrebatori, care, de duminica seara, dupa ce ea pleca, se intreceau sa doarma pe perna pe care dormise ea, pentru ca mirosea... "a mami". Urlam ca din gura de sarpe amandoua, cand pleca, plangea si ea, neconsolata si, cel mai adesea, singura, pentru ca, desi saptamana dinainte tata ii spusese ca are sambata libera si va veni si el, ceva, cumva, intervenea in ultimul moment si termocentrala de la Turceni ii punea piedica, sa nu mai plece.
Mama venea de la serviciu, era trei dupa-amiaza, sambata, vedea ca tata n-a sosit si, poate, mai astepta pana la sase, cand se pornea la drum singura, dandu-si seama, frustrata si infuriata, trista si abandonata, inca o data, ca tot singura e. Nici ea n-avea telefon acasa si nici tata nu reusea intotdeauna sa sune la matusi-mea, in Drumul Taberei, sa-i spuna ca nu mai ajunge. Uneori, venea a doua zi dupa ea, sosise la miezul noptii in Bucuresti si n-avea tren atat de tarziu la Baldana. Stateau juma' de zi langa noi, mama spala si ne arunca pumni de clabuci sa ne jucam cu ei, tata taia lemne, repara cotetul porcilor si ne invata volei. Si apoi isi luau amandoi traista-n bat si ne uitam planse dupa ei, pana nu-i mai vedeam, coborand pe ulita. Nu cred ca dupa tata plangeam. De mama ni se rupea inima.
Cand ii vedeam sosind sambata seara, era vara, ne jucam in mijlocul drumului, o rupeam la fuga ca nebunele si ne cataram in bratele lor. Mama era frumoasa, inalta, slaba si neagra, avea o fusta din stofa neagra, cu figuri geometrice decupate pe poale si o bluza cusuta din panza tesuta-n casa (o mai poarta si Livia azi), tata purta o camasa cu carouri rosii, care-i pleznea peste burta si mirosea puternic a tutun Carpati. Pasii lor pe ulita erau intregirea micii noastre lumi.
Eu stiu numai ce traiam eu si-mi aduc aminte si acum mirosul de pe perna. In schimb, ma intreb ce simtea mama. Singura, departe de noi si de tata. Ce-as simti eu sa-i las pe ei in urma, sa stiu ca ma asteapta inca niste zile lungi pana sa-i vad, sa stiu din povesti intarziate, ca au facut un pas, sau au mancat o lingura mai mult, mai putin, sau ca Livia are noua luni si incepe sa vorbeasca. Sa n-am timp sa ii miros lung, sa le simt caputul tare cand ii sarut apasat pe par, sa le mangai pielea moale cand ii imbaiez, sa ii dojenesc ca n-au rabdare sa stea la imbracat...
Ne-au crescut pe fuga, prin intermediari, cu frica, cu retineri, cu teama, cu multa vinovatie. Ce simte o mama cand copilul face o forma de astm, pentru ca la cresa e tinut ore in sir cu talpile goale, pe cimentul rece? Se invinovateste toata viata, desi, obiectiv, n-avea ce face, atunci. Isi pune problema ca putea pleca din oras de la bun inceput, sa traiasca (mai) linistit in alta parte. Dar, de unde sa stii ce te va lovi? Traiesti sperand absurd ca decizia pe care ai luat-o nu e cea mai rea dintre cele posibile, pana cand ti se arata contrariul.
Cand incerci sa navighezi printre regrete si vinovatii si sa cauti bobul de lumina in intunericul raului.
Astazi, mama recunoaste franc si repeta de cate ori care ocazia ca nu stie cand si cum fac bebelusii una, sau alta. Pentru ca ea n-a fost de fata. Soacra-mea se intreaba daca si ai ei erau "chiar asa". Pentru ca a fost de fata "cat de cat". Fie ii ducea la cresa, fie fura scutiri medicale, fie ii lasa noaptea cu vecinele, sa mearga la uzina, totul printre picaturile luptei zilnice pentru supravietuire.
Am supravietuit (aproape) toti, ne gasim zi de zi, ne uitam unii la altii. Putini si putin ne mai uitam in urma si le mai compatimim, "Asa era atunci, ce era sa facem?"


duminică, 27 octombrie 2013

Femeile noastre

Ma uit cu tristete si spaima cati oameni, din ce in ce mai multi, aluneca pe panta neiertatoare a saraciei. Oameni care au avut o casa, o viata, o familie candva. Femei care au avut si ele 30 de ani, copii, sot si un viitor care le parea, cand si cand, frumos.
Femei care sunt astazi trecute de 55 de ani, muncite de viata lor grea, care ar fi trebuit sa se molcomeasca spre batranete. O viata chinuita-n lipsuri, alergata, inghesuita, traita cu ratia la cozi, cu spaima ca se opreste apa, gazul, lumina si raman cu sacosa goala, cu rufele nespalate, cu copiii flamanzi si hainele necalcate. Femei care au facut din casa lor un scop in sine, curatenia exemplara, hainele scrobite, mancarurile multe si obtinute cu jertfe, vitrinele stralucinde ascundeau frustrarea de a nu-si putea exterioriza traiul in plimbari, spectacole, carti, vacante, drag de barbat(i) si de copii.
Femei tratate ca vitele in combinat, controlate de medici asa cum veterinarii cotrobaie dupa feti in vintrele vitelor. Ordonate la coada cea mai umilitoare a vietii lor, aceea a mainii lungi, reci si contondente a statului vrajmas cautand dupa progenituri, dupa secretele cele mai intime si mai personale. Femei (ne)iubite caznit, cu calcule, cu eforturi, cu ignoranta si dezinteres si, mai ales, cu teroarea sarcinilor, a copiilor nedoriti, a intreruperilor de sarcina improvizate, a puscariei pentru vina de a se fi iubit, a anchetelor securitatii.
Femei care au muncit oricum si oricat, in lung si-n lat, in crucis si-n curmezis, stand in picioare la o tejghea, sezand pe un scaun la o filatura, distrugandu-si vederea deasupra unui microscop, stricandu-si plamani inhalang gaze toxice in combinate, aplecate deasupra albie de rufe, insirate pe covor, calcand gulerase, chinuindu-si ochii la lampa, sa faca lectii despre subiecte demult uitate.
Femei inalte, sau slabe, sau minione, sau potrivite, sau balai, sau satene, crete, drepte, cu degete lungi si date cu rosu, cu fuste decupate pe poale si bluze tesute-n casa, cu ochelari si gene lungi. Femei care s-au uitat pe sine pentru casa lor, pentru copii, pentru batranii familiei si pentru lipsurile dimorejur.
Sunt astazi imbatranite si putine au norocul linistii. Sunt macinate de boli cu verdicte terminale, sunt chinuite in sali de asteptare, sunt ignorate in suferinta lor, sunt bulversate de pensiile mici si anii multi de munca pe care-i au dinapoi, sunt alergate de angajatori de doi ani prin parcuri, sunt desconsiderate si uitate de propriii copii. Prea multe sunt sarace si cu sufletul zdrobit.
Si ne pomenim, uneori, cand suntem dezarmati in fata existentei lor, cautand motivul pentru care sunt aici. Cautam si cautam si cautam si, in fuga noastra de empatie si intelegere, dam vina pe ele. E vina lor ca n-au facut mai mult, e vina lor ca n-au avut grija de propriul corp si l-au muncit peste poate, e vina lor ca nu si-au asigurat batranetile, e vina lor ca nu si-au crescut copiii mai bine. Si, in general, e vina lor ca s-au nascut cat sa apuce azi 55 de ani, in lipsuri si temeri.
Ignorand voit, fara sa ne treaca prin cap ca, probabil, n-am rezista nici trei zile regimului de viata din 1987, de exemplu. Rexona facuse nu-stiu-cand o campanie in care phnea vedetele sa nu se dea cu deodorant nu stiu cate zile. Cam asa ar fi si cu noi, transpusi intr-un octombrie tarziu de acum 26 de ani, cand si painea se vindea cu ratia, iar baia cu apa calda de la robinet era un fel de amintire-legenda innegurata. Ideea de a petrece timp cu copiii era inexistenta, se imboroncaiau prea multe, de prea mult timp inaintea ei, iar sex nu se facea cu lumina stinsa, nici cu ochii inchisi, nici cu dragoste, ci cu oroare si suferinta. Cum dreaq sa te mai dezbraci, dupa ce ai inghetat limpezindu-ti sapunul de pe spate cu apa calaie din ibric si te-ai spart in milioane de bucatele in cearsaful transformat, de ani de zile, in sloi...?
Intre noi si mamele noastre nu e diferenta de o generatie, de 22-27-30 de ani, nu e lungimea fustei, nu  sunt genialele stupide sfaturi din Cosmo, de a-ti atrage barbatul vorbind porcos. Sunt niste diferente insesizabil de uriase, sunt masinile de spalat cu stoarcere, cu temporizare, cu dezinfectare, sunt milioanele de spalari cocosate pe marginea cazii, sunt cearsafurile de plapuma stoarse, sunt halatele si  bonetele sapalate, apretate si calcate fara cusur, dupa trei ore la coada la gutui si zece ore la "institut". Sunt miile de borcane de conserve inghesuite in debara, sunt sutele de kilograme carate din toate colturile orasului catre casa, cu mainile goale si picioarele amortite, sunt serile petrecute-n bezna, sunt degetele degerate-n casa, sunt visele neindraznite, sunt vietile ingropate sub supravietuirea cotidiana, de un regim odios tuturor, insa criminal pentru femei si copiii pe care indrazneau, sau n-aveau incotro sa-i nasca.
Cand ma gandesc la mama la varsta mea...

marți, 22 octombrie 2013

Toane fratesti

Frate, nu reusesc deloc, dar deloc sa fiu mama model relaxata care-si creste copiii intr-o libertate totala a simturilor.
Sunt crispata. Ma crispeaza dezordinea; pentru ca in mintea mea sunt foarte dezordonata, imi trebuie ordine-n jur ca sa ma adun. Or, cu doi copii, numai adunarea n-o da creierul meu botit.
Cand l-am avut pe Tudor, am avut un ditamai stresul cu mancarea. El n-a ros casa precum un pui dragalas si pufos de caniche, nu l-a interesat sa puna nimic pe limba, inclusiv mancarea. La inceput, mi-am zis ca e la inceput si trebuie sa invete gusturile noi. Pe la mijloc, asa, deja banuiam ca omului ii displace, pur si simplu, sa isi foloseasca dintii, falcile si limba in a procesa altfel de hrana in afara de lapte matern. Nu, lapte praf nu procesa, daca ma duceam sa-mi schimb permisul, trebuia sa ma chinui o noapte si o dimineata, ca sa aiba el ce molfai la pranz.
Intr-un final, mi-am acceptat destinul noduros si m-am obisnuit cu starea "Oare mananca...?" De fiecare data cand ii gateam ceva, era pura loterie, daca-i place, daca nu, daca mananca, daca nu. Intr-o perioada in care era suspect de celiachie, a mancat pilaf cu frenezie. Singurul cu care mergeam la sigur. In rest...
Ca sa-l dau pe brazda, am incercat orice sugestie venita din experienta prietenilor, a maritului-slavitului internet (fac pariu ca mama a bagat si niste acatiste pe la biserici si manastiri, de ne-o fi stiind si te-miri-ce-staret din varf de munte), a cartilor, a medicilor. Una dintre ele, preferata mea, era aia cu "self-weaning". Adica, balaceala copilului in terciurile dubioase specifice meselor de bebelusi, sau aruncatul bucatelelor de mancare tocate special pentru manutele si gurile si dintii lipsa de bebelus. Adica, fierbi matale niste cubulete de cartof dulce (caci, spuneau surse livresti si prietenesti, acesta are nutrienti de seama si e si preferat de copii pentru gustul dulceag) si i le asezi frumos, elegant, jucaus si apetisant dinainte. De unde ii pasezi lui mingea. Aaa, astea, bucatile de cartof dulce.  Si se presupune ca el le ia, se uita lung, sau scurt la ele si hat! in gura si mai departe, sa se nutrieze, hraneasca, adica.
Numai ca... ce te faci, ca el nici nu se uita, nu ca sa puna sa bage-n gura?! Il lasau rece si cartof dulce, si aburii mei ca la carte, si cuburile, si vasul, si, mai ales, toti doctii aia din linkurile de pe forumurile de bebelusi. Just don't dig it, parea sa spuna. Ok, inca o masa esec zornaitor, da-i cu lapte pan' la nunta, maica!
Si tot asa. Ziceau marii cercetatori ca grau-ovaz-secara au gluten, deci no-no la bebelusi? Apai, no-no paine etc. si d-aia evitam rudele de tata, care - intre noi fie vorba - n-au auzit-o p-aia cu "painea prosteste" si-s convinse ca o lume ca un codru de paine e raiul pe pamant. Asta n-a-mpiedicat laboratorul de analize Medlife sa-l scoata pozitiv la Igg si Iga si sa-l faca intolerant la gluten vreo noua luni din viata lui, cand am alergat ca un cal breaz dupa faineturi din orez si tot felul de nabadai (nu, atunci nu era raft pentru dieta la Carrefour si nici DM nu sosise in Ro) si am facut cele mai abracadabrante aluaturi fara gluten, de nelucrat!
Booon, trei-patru ani mai tarziu, adica azi, a mancat supa cu galusti, ostropel si nu st' ce crantanele la gradinita ("Salata n-am mancat, mama"; nu ca m-as fi asteptat s-o mananci, ca doar nu era cu ciocolata, nu?), placinta cu prune, placinta cu mere, compot, nuci (multe, nu mai pridideam sa sparg), ciorbita si iaurt acasa. Cu tot cu stradaniile mele stupide de acum ceva vreme, care, in elucubratiile lor, ma mir ca nu l-au traumatizat pe viata.
Inca un copil mai tarziu, ma gasesc in fata aceleiasi realitati: bebelus gata de initiat in placerile mancarii solide. Mananca aproape orice, pe gustate. Nu face nazuri din principiu, pune mana, incearca, gusta. Roade orice prin casa, de la plinte la sapun si de la banane la talpile papucilor (la pantofi n-a apucat inca sa ajunga si sper din tot sufletul sa nici n-o faca!) Cum, din pacate, toleranta, gustul aventurii si chiar rabdarea s-au cam tocit la frate-sau, nu mai am chef de experimente cu mancare imbucatita servita a la carte. Nu, in scaun, frumos, bavetica, lingurita, sens unilateral mama-fiica.
Numa ca... ea nu e de acord. Ea e copil d-ala de se vrea self-weaned, sa-si bage mainile, sa-si unga parul, sa-si rimeleze genele cu cartofi si ou, uou, vorba reclamei cu paste. Sa ne jucam noi alba-neagra cu boabele de orez din pilaf, sa le arunce, gratios, catre gresie, sa si le verse-n cap, iar maica-sa sa stea toata ziua cu mopu-n banduliera si cu cada pregatita. (mai stii, o fi rost de o inventie monumentala, un fel de briceag-al-cercetasului-elvetian in materie de mop - mopul telescopic, ascuns intr-un ruj de buze, sau intr-un blender vertical, gata echipat cu apa si detergent). Numai ca eu nu pot. N-am chef sa umplu casa de supe, morcovi, mere si ce-i mai pofteste ei inima sa-si puna-n cap. N-am stapanirea de sine sa curat banana insirata pe canapea, pe Fulger McQueen, pe Dusty, pe tableta de pe care scriu acum si pe telefon. N-am chef sa-si umple degetele de substante dulci si lipicioase si apoi sa molfaie la scame si la fire de par atasate peste dulcele ala.
Dar, DAR copila nu e chiar usor de dus de nas. Daca eu ii bag direct in gura si-i fentez degetul poruncitor indreptat catre blidul cu terci, dupa o vreme, isi da seama ca... de ce n-ar putea ea sa scoata mancarea din gura, s-o priveasca atent, apoi s-o plimbe dragastos de pe o palma pe alta, s-o intinda pe toate degetele si apoi sa adune cu gura ce a mai ramas din dumicatul ala...? Si, uite asa, isi picteaza degetele frumos ba cu supa, ba cu mere, ba cu cereale de bebelusi, ba cu orice ii bagi in gura. Si ii cam bagi, ca, in afara meselor oficiale, cum te vede ca molfai, sau ca umbli cu vreo farfurie prin preajma ei, se avanta-n lupta de-a busilea, chitita sa destabilizeze dusmanul si sa-i rechizitioneze hrana!
Sa vedem ce-o mai fi.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

The new country club, spalatoria de masini

Hai sa zic si cu spalatoria de masini.
Pana sa se deschida aia de la AFI (nu stiu niciodata daca a, f, i sunt majuscule, sau numai a e majuscula; in fine), URAM sa merg sa spal masina! Pe cat de obsedata sunt cu spalatul pe jos prin casa, cu proliferarea microbilor de pe sandale pe covoare si in gura copiilor, pe atat de mizera puteam sa las masina - 20 de bidoane goale de apa imprastiate peste tot, ambalaje de bomboane (d-aia n-o sa ajung niciodata ca Maria Kang aia, ca-mi place orice e din galaxia ZAHAR!!), CDuri aruncate pe scaunul din dreapta, haine adunate de la curatatorie, cutii goale de pantofi, fructe si tot asa mai departe. Ma rog, cele de mai sus nu se intamplau toate chiar deodata, dar treba sa recumosc ca, in premiera in viata mea, am incercat zilele trecute sa fac vin in masina: un ciorchine de struguri tamaiosi a picat din punga si, pret de vreo doua drumuri totalizand vreo... 19 km, un bidon de 5 litri de apa Bucovina i-a storcosit bine-bine-bine de tot in portbagaj. Mda.
Cum spuneam, sila mi-era si sa vad praful ca se aduna, dar si sa ma tarai pana la coltul strazii s-o spal. De cand stam la casa, vara, mi s-a intamplat de mai multe ori s-o spal eu. Si asta, pentru ca ma tine un sentiment absolut ciudat sa interactionez cu baietii aia de la spalatorii. Pentru ca toti sunt niste smecherasi. Pentru ca orice implica un tarif neoficial si dubios ma baga-n ceata si ma streseaza. Pentru ca staaaaiii, nenica, o ora-doua p-acolo si n-ai ce face. Sa merg cu o carte, wtf, si-asa ma simt ciudat de tapana acolo, as fi cu atat mai tapana! Telefonu' cat sa-l frichin, sa nu par o pitipoanca cu taciscring? Conversatie cu cine sa leg, ca oricum nu e genul meu? Cu baiatu' care incaseaza, care intotdeauna are un licar de fost-libidinos in ochi, daca e la prima tinerete, sau de sef de cariera, daca e trecut?
Ma rog, situatia e cam ca-n lift, numai ca se prelungeste.
Apoi, mor de placere cand indivizii aia cu salopete si gumari remarca arogant, superior si usor ironic "na-i mai-i spalato c-am demulta vreme no." (Pentru autenticitatea conversatiei). Ma apuca o frenezie instant, asa, simtind infratirea proletara dintre noi, persoana aia a doua singular e incununarea tuturor asteptarilor mele in materie de relatii sociale! Oau, uite, increzuta de mine reuseste sa transmita abordabilitate tipului de la spalatorie! Acuma, fie pentru ca am fata asta de-ti vine sa-mi zici sa nu deschid strainilor, cand ma lasi singura-n casa, fie pentru ca asa sunt ei, sociabili, nici macar o data nu mi s-a intamplat sa "dumneavoastra". Ba, am experimentat si agatamente! Yeps, il aveam si pe Tudor si pe scaunul lui in masina cand am avut placerea.
Atitudinea aia de "uite femeea cu masina i-a sa vezi ce praf o face cand o scuate la interior", aia-mi place si ea mult de tot. Privirea aia hulpava de femei proaste la volan, proaste in general, c-asa e barbatul roman educat sa stie, ca femeia e jumate dintr-un barbat si n-are rost sa discuti cu ea cum ai discuta cu "sefu".
Si sentimentul de neajuns, cand plec de acolo si constat nemultumita ca in buzunare, sau pe consola centrala nici nu i-a dat prin cap sa curete si, facand socoteala, brusc, imi iese bacsisul cu minus pentru mine.
Iar azi, in mare graba, m-am repezit la colt, zic, "n-oi muri din atata lucru!" (Chit ca, inainte sa-mi fac vant, m-am gandit chiar sa pierd doua ore mergand la Afi, sau sa n-o mai spal deloc, sa iau un taxi maine, sau sa ii sugerez sotului sa duca si el gunoiu', sau, macar sa ducem gunoaiele impreuna :D) Dreptu-i ca n-am murit, masina a incaput pe mana exceptiei, un barbat mai in varsta, serios si muncitor. Si scutita fiind eu de pericolul agatamentelor, am facut nitica observatie directa. Multi clientii cu masini din astea cu motoare mari, atat de mari ca n-au loc sa le inmatriculeze p-aci, prin tara, asa ca trec putin in Bulgaria. Ii adaugam si pe excentricii masochisti, sau nostalgici, care tin mortis sa aiba volanul pe dreapta intr-o tara non-Commonwealth. Vin, rand pe rand, se saluta cu toti "baetii", dau mana mandri cu ceea ce mi se pare mie ca e vreun tartor mai sus de casier, isi infoaie costumele sport lucrate pe vapo... asta, lucrate cu dibacie, fac un tur al locului cu tenesii de carpa sau de firma, dupa caz, se urca unii in masinile altora, striga tare ca a luat-o "acuma, n-are nici doua saptamani", eventual aflam si niste cifre din pret. Daca nu esti de-al locului, n-ai fata mai fioroasa si o masina cu garda inalta, il vezi pe cel ce se ocupa de masina ta ca o zbugheste sa dea onorul noului venit si purcede la vizita oficiala a bolidului cu numere de Bg. Ma rog, eu am fost scutita de data asta,  datorita angajatului-exceptie.
Dupa care isi aprind tigari, aia care fumeaza, si se pun la o discutie scurta, concentrata, importanta, despre ce si cum. Apoi se apuca de treaba, in sfarsit!
D-aia, imi place s-o spal in templul consumerismului, sursa pierzaniei de banet! Nu trebuie sa stau acolo, nu trebuie sa rerin observatii ironice despre starea masinii mele, nici sa simti privirile flamande dup-o zgarietura in parcare atintite spre mine.

duminică, 13 octombrie 2013

Ospitalitatea nuptiala la romani

Fusei la o nunta, vorba olteanului, acum ceva vreme. Eu nu-s nici pentru, nici "in contra" nuntilor. Daca ma distrez, imi plac, daca ma plictisesc, ma duc acasa.
La asta, intai am zis ca nu ma duc. Apoi, am zis ca orice ocazie sa iesim in binom e buna, mai ales ca aveam chef de o plimbare de seara pe sosele adormite, sa umblu pe tocuri, da' nu prea mult si sa ma zgaiesc la oameni fara sa par trilulilu.
Booon... Intai, am cam cotrobait dupa local, a carui adresa nu se regasea pe invitatia cu 8 pagini, plina de poze cu viitorii miri, surprinsi intr-o mica sceneta clasica pe tema "Frumoasa si Bestia"; presupun ca nu mai incapuse un amanunt atat de prozaic intr-un context liric. Cotrobai pe net, gasesc cu aproximatie locul, ajungem in zona, nu ne e foarte clar unde ar trebui sa mergem, asa ca domnul gatit intreaba la restaurant. Ne indruma mai jos, in parcare. Care parcare, ca portarul ne spune ca el n-a auzit de cand e sa fie un local cu numele de pe invitatie in zona lui de influenta. Inapoi la restaurant, ne lamuresc aia inca o data, ne strecuram pe o alee insesizabila la prima vedere si iaca-ne - nu-i asa - "in mijlocul distractiei", cum ar spune un Dumitru Graur al MC-ilor de nunti.
Mirele gaseste de cuvinta sa ma pupe cu toata transpiratia celor minim 12 ore petrecute in camasa-vesta-jujeu-haina alese de sotia sa si ne taraste la o masa, unde se pare ca uzurpam locurile altei familii, odata ce numele de pe cartonasele din fata noastra nu semanau cu cele din buletinele din buzunare, iar tacamurile erau injumatatite, ramasesera doar cele de peste si fel principal. Dupa zece minute mi-am dat seama ca si pestele isi daduse ososul sfarsit in gatlejurile comesenilor, timp in care noi ne uitam in sus, in barne, ca sa nu ne uitam in gurile pline dinaintea noastra. Dragut gest ca ospatarii imi ghicisera totala lipsa de pofta de mancare, nici n-au venit sa intrebe daca vrem peste, sau aperitiv.
Un alt gest de un ales bun-simt si rara sensibilitate a fost ideea DJului de a ne oferi spre ascultare pe Chirila si al sau "Perfect fara tine". La o nunta, unde oamenii se casatoresc si se iubesc si nu s-au despartit dupa niste ani impreuna si se respecta. Sau, cel putin asa credeam eu. Versurile alea, "Perfect (draga mea, draga mea)
Nu ma doare (draga mea, draga mea)
Piesa asta (draga mea, draga mea)
O cant in drum spre mare (draga mea, draga mea)

Te-am inselat..,
Ma declar vinovat
Am circumstante
Insa, am vrut si eu sa vad cum e sa fii barbat"


Se potriveau ca un os de peste intr-un gat insetat in contextul cu rochie alba, buchete, fluturasi si mamaici incantate sa-si vada nepotii ca se aseaza la casa lor. 

Si, fratilor, ce e conspiratia asta nebuna sa lasi invitatii la nunta sa se deshidrateze sever?! Adica, daca i-ai invitat, ti-ai dori sa danseze, sa dea bine in filmele alea pentru care iau imagini doi cameramani, nu? Dar, daca danseaza, transpira si li se face sete si vor sa bea apa, corect? Poate, da' nu le dai apa, decat daca si cand si cat vrea ospatarul, care tine sticla undeva, in stanga, in dreapta, sau in fundul salii si o aduce numai cand e pe cale sa se goleasca si, daca tot e s-o arunce, ti-o si rastoarna, absent, in pahar. Sau iti aduce un pahar de tarie plin ochi cu apa, dupa solicitari repetate. Si se vexeaza daca te ridici sa iti iei singura, in cazul neprevazut cand a lasat sticla pe undeva pe aproape.

Dar, cel mai mult si mai mult mi-a placut la salonul asta de la Iunion faptul ca, la o sala de 80-120 de capete, aveau fix o (1, UNA) toaleta pentru dame (pentru 'mnealor nu discut, n-am experimentat). Adica un vas de toaleta si o chiuveta, inchise intr-o sala de baie precedata de o antecamera. Adica, daca eu vreau sa-mi sterg o dara de rimel cu apa, trebuie sa tin la usa o fata care vrea pipi, numai pentru ca nu exista o chiuveta singura si separata de tucal! 
 Bine, astea le-am aflat, insa, dupa interactiunea mea prima si aproape singulara cu mireasa la a carei nunta eram INVITATA. Incepusem sa ma cam plictisesc, ma enervase zbieretul perfect al lui Chirila, dansasem putin si m-a lovit ca nu ma mai spalasem cam demultisor pe maini. Ma duc la baie, nesigura, caci nu era nici un indicator care sa semnaleze toaleta si nici o figura prietenoasa pe care s-o intreb.
Intru in incaperea de preceda cele doua toalete, pentru noi si pentru ei. De felul meu, sunt politicoasa si stresata sa nu deranjez pe ceilalti. Mireasa discuta cu o doamna trecuta in antecamera, mi-am cerut scuze si am trecut mai departe, spre ceea ce credeam ca e incaperea cu (minim 3) cabine de toaleta si (minim 3) chiuvete. 
"Si noi tot la toaleta stam, sa stii! Crezi ca stam aici de proaste?!", m-a repezit mireasa, de mi-a sunat ca un "Haaaalt!" nemtesc in ceafa. 
Am ramas holbata si fara piuit si am baiguit ceva despre "Eu credeam ca... inauntru... chiuveta, sa ma spal pe maini, nu stiam, imi cer scuze..."
"Si de ce mai stateam aici noi, daca puteam sa intram?! Crezi ca ne place sa stam asa, sau sa..."
N-am mai raspuns, am plecat ratutita si siderata si socata si tapana pe tocurile mele inalte, care-mi fac niste glezne subtiri si gambe luuuungi. M-am oprit afara, unde i-am sugerat mirelui meu de acum cinci ani ca e tarziu, ca a cantat cocosu' a doua oara si ca Ioanei ii cam dau maselele, deci zic sa ne facem bocceaua si sa ne prefacem ca ne pare rau ca plecam inainte de tortul cu care mireasa ne imbia generos din meniul imprimat. 
Oh, dar cat regret ca parasim atat de devreme minunata adunare! El ca el, se stie ca are treaba, dar mai ramai tu (adica eu), te mutam la masa noastra (adica a mirilor), ne distram blablabla. 
Zzzzvvvvjjjjjjjtttt!!! Stai asa, nu ma dadusi afara din baie adineauri, pe motiv ca ti-ai ales tu un local cretin, care are un tucal de pipi pentru minimum 40 de suflete zbantuite, dornice sa-si aranjeze zulufi, pudra, bretele si sa pipi??! Cum, Doamne, iarta-ma, sa ma distrez la o nunta unde mai ca mi se trag doua palme, pentru ca n-am stiut, n-am presupus, n-am ghicit ca avem o baie ca intr-o familie de trei persoane intr-un restaurant de 100 de bucati?! Cat de binevenita sa ma simt la o petrecere unde vi s-a parut normal sa inghesuiti patrusprezece persoane la o masa, noroc ca doua-trei lipseau si asa am reusit sa nu ne infigem furculitele in urechi, alegand mazarea de broccoli si cartoful de mamaliga?! Cat de dorit sa te simti la o nunta unde nici apa nu se da mai mult de 250 ml pe noapte si presupui ca ma numesc Dumitrache Cornel si Ana va multumim ca sunteti alaturi de noi si va dorim petrecere frumoasa, pasolna turbinka banetu'! 
Oamenii astia is pe bune? Ma intreb pentru ca prea au gasit localul meschin pe sufletul lor prost-zamislit si cu atat mai prost-crescut, o adunatura de barne drapate peste niste mese cand rotunde, cand rectangulare, deasupra carora trona un sef de sala cu mutra de sef de dormitor la Jilava.
Cum ziceam, nu-mi place sa deranjez si am zis s-o las sa-si cante netulburata triumful nuntii sale "perfeeeecte, toata lumea a dansat toata noaptea si s-a simtit ataaaat de bine, am avut nunta mult-visata, viitoare miresici" (don't ask, o trauma pe urma singurei tentative de a ma documenta pentru un local de botez).  Am plecat discret, zambind cu gura pana la urechi si dardaind in sandalele mele atat de chic! 

miercuri, 2 octombrie 2013

Mai usor cu valoarea pe scari, stimabililor!

De cate ori n-am auzit noi, astia care ne-am trait parte din tinerete dupa "89, ca nu stim sa-i respectam pe ai mai varstnici decat noi. Ca le raspundem, sau ca avem indrazneala sa-i chestionam, sau sa-i ignoram in diverse chestiuni. Eu, una, am auzit-o de timpuriu, de la scoala.
Taica-miu, insa, a recunoscut mereu ca varsta n-are nici o legatura cu respectabilitatea. Varsta e o caracteristica inevitabila a organismului uman, care o dobandeste fara nici un efort. Respectul, insa, se construieste si se castiga.
Cumva, asta mi-a ramas si mie in cap. Iar zilele astea mi-am tot pus problema respectului fata de cei ajunsi dinaintea noastra. "Valoarea", "marele actor" si "omul de stiinta". Au profesiile in sine legatura cu calitatea caracteriala a individului? Faptul ca esti actor implica netam-nesam si o infailibilitate a calitatii tale umane? Calitatea de om de stiinta te scuteste de la a face potlogarii, de la a minti cu nerusinare si a te vaita ulterior de esecul justitiei romanesti...?
Acesti doi oameni fac parte aproximativ din aceeasi generatie si, la interval de doua-trei saptamani, ne ies dinainte, dupa o viata - chipurile - dedicata audientei, in moduri rusinoase. Unul, isterizat ca populatia indrazneste, in nerecunostinta ei, sa acuze tratamentul preferential, celalalt, dovedit ca umbla cu cea mai meschina fatarnicie. Cu tristete, dezamagire si revolta constat ca cei ce pretind respect si apreciere sunt complet in afara acestor notiuni si probabil ca sunt pe dinafara tocmai pentru ca nu sunt in stare sa le ofere, la randu-le. Daca iti respecti audienta, ii respecti inteligenta si nu incerci sa umbli cu manipulari ieftine, amestecand dreptul la viata cu "valoarea" (chestionabila a) muncii tale, nu apelezi la argumentele lacrimogene ale zambetelor inghetate in vremurile comuniste! Nu recurgi la lista paralela, ocolind tineri cu sanse mai bune, tocmai pentru ca, exact ca un privilegiat al regimului, nu suporti ideea ca lumea va trai bine-mersi si-n absenta matale!
Mi s-a spus ca oricine, in locul lui, ar fi procedat asa, s-ar fi agatat disperat de viata, facand orice se putea face! NU! Eu am cel putin un exemplu ca NU toti suntem asa, un exemplu imediat. Un exemplu, evident, anonim, ca incep sa cred ca anonimilor, desi nu lasa nimic posteritatii, le e mult mai usor sa isi inchipuie lumea fara ei, spre deosebire de "valori", care nu ne pot lasa asa, singuri si neconsolati in urma lor. Nuuuu, trebuie sa lase si un scandal murdar in urma, sa nu-si aminteasca lumea de ei "curat".
Revenind, pentru cine sa am respect...? Si de ce...?

luni, 2 septembrie 2013

Avarie misogina

Adineauri, un prieten pe care-l cunosc de peste 10 ani, m-a transportat pe peretele de facebook al unui politician un pic desuet, un pic caraghios, un pic rupt de context, care - mi se pare mie - a ajuns sa aiba ceva credibilitate publica pe barba tatalui, fost detinut politic la vremea dumisale, un intelectual din cei fermecatori, pe cale de disparitie.
Domnul politician citeaza un articol al carui subiect sunt niste cuvinte postate - tot pe FB - de Mihaela Radulescu, cum ca femeile divortate sunt indreptatite, legal si moral, sa traiasca din banii sotului, mai ales cand e un copil la mijloc. Articolul respectiv e, de fapt, un mare citat de pe pagina de FB a MR, iar la incheierea lui, in finalul articolului, se specifica faptul ca femeia a cerut 2000 de euro lunar si ca recunoaste situatia privilegiata in care se afla.
Domnul politician se arata dezgustat de spusele MR si de institutia casatoriei cu profitoarele femei, iar postacii dumnealui se reped s-o faca in fel si chip pe autoare, de la proasta si patachina, pana la curva si parasuta (ma rog, acelasi lucru).
Barem, unul mai plastic, spune doct:
" Femeile au trait de pe urma sexului, fara jena si fara rusine, din cele mai vechi timpuri. Nimic nou sub soare."
La asa replica, am ramas crucita, sufocata si holbata totdeodata de indignare. Fara sa fiu fan MR (ba, dimpotriva, mi se pare si dumneaei o forma fara fond, poleita cu un sclipici gros de kitsch), din capul locului.
Nu pot pretinde ca sunt feminista, nici n-as avea cum, sunt departe cu teoria si cu practica (dar aproape cu valorile si credintele), odata ce, potrivit acceptiunii domnilor si - culmea!! - doamnelor de comenteaza postarea dlui Paleologu (mdea, despre dumnealui e vorba), sunt patachina si parasuta - in esenta, traiesc pe banii barbatului, fara sa fim divortati (inca, cine stie?) Ma rog, pe el nu-l deranjeaza, pe mine nici atat (regret ca nu sunt in situatia de a imparti cantitatea uriasa de munca si stres cu care are de-a face) si am banuiala ca acelasi aranjament l-au infaptuit si MR si fostul ei sot cand au pus punct - au ajuns la un acord care sa nu nedreptateasca pe nici unul dintre ei.
Noroc ca se gasesc de-alde Nazare, Dumitrescu, Varvu, Negoita si ce anonimi mai dadeau p-acolo-sa din coada sa se deranjeze si sa se auto-sesizeze!
Revenind, m-a frapat comentariul citat mai sus. Trebuie sa fii ori extrem, incredibil de ipocrit, ca barbat, sa scrii asa ceva (dar nu asta e esenta ultima a misoginismului, oare - ipocrizia?), ori imbecil, pur si simplu, sa nu pricepi ce-ti trece prin propriul creier si sa mai si enunti catre audienta!
Femeile, sau BARBATII au trait de pe urma sexului? Daca femeile alea, primele prostituate cu blana (ca doar, chipurile, e cea mai veche meserie de pe pamant - sunt sigura ca si zicala asta, sau ce-o fi, tot barbatii au inventat-o), n-ar fi avut clienti atunci cand au deschis ele magazinul lor de sex, primul inregistrat la vreun OSIM preistoric, ar fi proliferat prostitutia??! Ca, doara nu femeilor li s-au oferit si nu femeile sunt clientii preponderenti ai prostitutiei de toate felurile?!
Femeile, sau barbatii, au fost si inca sunt, preponderent, proxeneti? Femeile, sau barbatii, sunt traficati pentru industria sexului? Femeile, sau barbatii sunt intr-atat de bolnavi, incat fac turism sexual in Thailanda, unde li se ofera ceea ce cu gandul nu gandesti, atrocitatea de a alege si a cumpara sex cu copii?
Cine sunt cei care PLATESC SI SUSTIN industria prostitutiei, daca nu barbatii?!
Cat de ipocrit sa fii sa mananci o banana, sa te umfli tot, alergic fiind si sa dai vina pe banana, ca te-a umflat?! Si nu numai ca dai vina pe banana, dar o si privesti cu dezgust si o acuzi de lipsa de rusine si decenta - ma rog, individul mai e si pleonastic!
Nu stiu, pentru mine e naucitor, pur si simplu, sa citesc asa ceva si sa constientizez ca astia sunt oamenii cu care venim, sub o forma sau alta, in contact. Cat de josnic sa fii sa gandesti asa si sa nu ti se aprinda nici un bec de avarie...?

sâmbătă, 17 august 2013

Lumi paralele

Sambata, 17 august, Oficiul Postal 76, Bucuresti. Usa dinspre exterior e deschisa, cea din interior inchisa. Intru si spun impersonal "Buna ziua" celor 4-5 persoane bulucite la cele doua posturi ale tejghelei. Nu mai e ghiseu, de cativa ani buni e o tejghea lata, placata cu un material rece, similar unei roci prelucrate, poate chiar e granit.
Dinspre adunarea informa se aude, probabil, raspuns la salutul meu si eu ma intreb in gand cum am ajuns ca, de la comunitatile mici din care venim cu totii si unde ne salutam de 2-3 ori pe zi, de cate ori ne vedem, la aceasta absenta opaca a oricarei interactiuni.
In fine, ma asez unde credeam eu ca se termina coada mai lunga de la unul dintre posturi. Experienta mea cu Posta Romana m-a invatat ca intotdeauna coada mai lunga merge mai repede - cea scurta e scurta cu un anume motiv, cel mai adesea, faptul ca se opereaza volume mari de corespondenta pentru o singura persoana, care a blocat coada si care i-a descurajat pe cei din urma lui si i-a impins la coada vecina.
Casc gura si ma gandesc la stirea pe care o citeam acum cateva saptamani bune, cum ca multi "lucratori postali" (noi le spuneam, generic "postasi") vor fi nevoiti sa lucreze cu norma redusa, din cauza problemelor financiare pe care angajatorul lor le are si la faptul ca, dupa CFR Marfa si altele, si Posta Romana va trebui "maritata" cu vreun investitor indiferent si abuzator.
Saracia se scurge pe peretii nu chiar atat de vechi ai incintei. Se vede ca acum cativa ani a fost cat de cat zugravit, peretii par imbracati in vopsea din cea moderna, "lavabila", nu seamana cu cea intepenita-n vremuri de la Policlinica cu Plata nr. 1. Tejgheaua de care vorbeam mai sus a inlocuit enervantul ghiseu, la care te aplecai cu slugarnicie si teama, sa ceri un timbru, sau sa depui un mandat. Suprafata ei lata, inaltimea suficienta - mie-mi ajunge undeva deasupra sanilor -, absenta odiosului geamlac a democratizat cumva relatia functionarului postal cu clientul: nu te mai apleci, nu te mai ploconesti, vezi clar incotro se misca cel de dincolo. Numai ca trebuie sa o stergi oleaca de praf, intinzandu-te peste ea sa dai/primesti ce ti se cere, sau ce cauti.
Din plafonul imbracat cu placi de rigips in care stau infipte cuiburi de neoane reci, pe ceea ce pare a fi o coloana de scurgere, se preling urmele dizgratioase si gretoase ale unei mici inundatii trecute. Pete de un gri-galbui dubios si murdar se deseneaza in arcuri concentrice mai mari sau mai mici, mai rotunde sau mai ovale. Colturile peretilor sunt jupuite, suprafata alba a zidurilor afiseaza o murdarie trista, dezolanta. Sunt cateva polite plasate ici-colo si-mi amintesc ca era o vreme cand erau mai aglomerate. Acum treneaza doua doze sub care e afisat
Bautura energizanta
Orange and craberry (sic!) - 3,90 lei
[???] and passion fruit - 3,90 lei
Imi dau seama ca erau acolo si acum aproape un an cand am mai stat la acea coada si ma intreb scurt daca or fi exact aceleasi doua doze si daca cineva, vreodata, cumpara bauturi energizante de la oficii postale!
Mai la dreapta, mai jos, doua exemplare din revista "Familia ortodoxa", una dintre ele cu CD atasat in tipla. Probabil ca face 6 lei, daca-mi amintesc bine.
Niste plicuri A4 cu burduf si bule si, mai sus, doua cartulii format mic, una dintre ele din seria "Sunt sanatos". Dupa coperti, imi dau seama ca se adreseaza copiilor si mi se par indecent de scumpe - 10,9 lei - pentru calitatea pe care o disting eu acolo, pe raftul de sus. 
Intre timp, masa informa de oameni se misca - cei de la coada mai scurta fac stanga-mprejur si ma pomenesc la o coada la care se avanseaza catre postul de deservire din ambele sensuri. Ma lasa rece. 
Functionara (o femeie vopsita roscat, intre doua varste, subtire si cu niste buze foarte frumoase) tacane tastatura si eu ma intreb cand o fi fost conceput si introdus programul ala specific de lucru cu o interfata de-mi aminteste de emisiunile de popularizare a informaticii de dupa Revolutie. Ma uit la femeie si ma abtin sa-i atrag atentia ca-si va zgaria cristalul ceasului daca-l mai taraie peste tejghea. Ma intreb ce ar face-o mai putin nefericita, o fi avand copii? Aproape ca-mi pare rau de ea si de sambata ei ratata.
Un tip solid intra si, fluturand cateva avize postale, intreaba jovial (dispozitie de sambata spre-pranz, omul are tot weekendul inainte sa se bucure de el):
- Cu astea, la dumneavoastra?
Femeia isi ridica nasul din tastatura si raspunde strigand, absolut scoasa din sarite, de m-am intrebat pentru o clipa daca nu cumva a injurat-o de mama si copii deodata:
- De unde sa stiu io ce sunt alea, ca sa va raspund??!, cu toate ca vazuse bine ca sunt avize postale, nu scrisori, sau mandate.
- Niste avize, raspunde omul, neasteptat de calm dupa reactia ei complet disproportionata.
- Da, la mine, incheie ea pe un ton nemultumit si oparit la un loc, ca si cum ar fi sperat sa nu fie la ea, chiar daca era sigura ca la ea vine omul.
E satula de lucru la ghiseu intr-o zi cand altii pun aspiratorul, spala, calca, se pregatesc sa mearga la gratar, la munte, la soacra, sau sa nu faca nimic, pur si simplu. Uraste orice individ caruia i s-a nazarit sa-si rezolve probemele postale in singura zi din saptamana cand programul lui de lucru nu se suprapune cu al Postei si, mai mult, in ziua cand se socotise ca nu vor fi prea multi clienti, cu liberele astea de Santamarie mare. 
- Dumneavoastra ce aveti acolo, se rasteste la mine.
- Buna ziua, un aviz, multumesc, raspund, incercand sa vad daca reactioneaza la politete.
Apuca avizul si buletinul, se ridica sa caute trimiterea, revine, incepe sa scrie nervos intr-un registru, dupa care smulge confirmarea de primire si mi-o azvarle cu plicul pe tejghea. 
Intre timp, mai apare o colega de-a ei in incapere si se adreseaza tipului solid, cu colectia de avize, intrebandu-l ce cauta. El raspunde nesigur ca nu stie daca mai sunt valabile, ea intreaba din ce date sunt avizele. 
- 25, 5..., incepe el.
- Nu mai sunt, 5 a plecat acuma, raspunde roscata gutural si dusmanos.
- Dar ati putea sa ma ajutati, sa-mi spuneti de unde erau, macar? intreaba barbatul pe colega de aparuse recent.
- Daca..., incepe colega.
Roscata intervine artagos:
- Nu, nu se poate.
Cu toate ca cealalta femeie era dispusa sa ajute si chiar preluase avizele din mana clientului, ea insista ca nu se poate divulga destinatarul.
Colega admite:
- Nu pot decat sa va spun oficiul de prezentare, poate va dati seama de unde le-ati primit. 
- Semnati aici! imi ordona roscata scurt si apasat.
Semnez si intreb, detasata, daca trebuie sa pun si data.
- Si cine vreti sa vi-o puna? Eu?!!
Aaa, in nici un caz, imi raspund in sinea mea, imi iau plicul si ma uit la destinatar. Imi amintesc de tanara draguta de-mi facuse factura si uitase sa-mi puna si bonul fiscal alaturi de ea, in timp ce eu ma uitam pe ferastra insorita catre Furnica si instalatiile de cabina. Zambesc.

miercuri, 17 iulie 2013

Timid din mama-n fiu

Pe tatal copiilor mei il distra, la un moment dat, capacitatea mea de a ma face ca un rac sfeclit, in anume conditii. Acele conditii se refereau la atentie din partea unor mai-putin-cunoscuti, sau situatii similare cu alea cand te scoate la tabla la fizica si singurul din clasa care pricepe ceva, in afara de profa, e Vlad S., din prima banca.
Da, ma inrosesc si ma inrosesc pentru ca sunt timida. Adica rusinoasa. Ani de-a randul am pus-o pe seama educatiei prin dresaj pe care am primit-o si pe seama unei socializari improprii oferite de bunica si de mama. Tata si bunicul n-au treaba, nu se bagau ei sa educe copii, d-aia exista femei. De altfel, nu se bagau nici sa-i spele, sa-i imbrace, sau sa le faca de mancare. Accidental, mai incalzeau o ulcica de lapte pan-o dadeau in foc si faceau ulcica impracticabila uzului ulterior.
Dar sa reviu la ce ma doare. Cum spuneam, am pus timiditatea mea pe seama dresajului si a interactiunilor fortate. Am avut tot felul de unchi si matusi mai indepartati, asa, de 2-3 ori cat statura mea, cu niste glume proaste si ranjete odioase. Cam ca niste colegi mai mari de scoala fata de boboci. Numa' ca aia de la scoala n-au decat 2-3 ani in plus fata de boboci; astia aveau de la 15 pana la ha-haaaat! De la predat tehnici de maturat bucataria de vara si observatii pe acest subiect, pana la plantat singure in sufrageria unei case necunoscute, sa numaram bobitele alea lucioase de pe peretii zugraviti in ce-ma-sa-se-zugravea-la-vremea-aia. [Singularul a devenit brusc plural pentru ca viata mea nu se poate separa de a sora-mii, Slava Cerului, Caii Lactee etc.]
Copilul meu cel mare are patru ani si se ascunde tot dupa mine daca vreo casiera/taximetrist/bunica in parc/orice persoana cu care nu sta minimum 30 de ore pe saptamana il interpeleaza. Si nu numai ca se ascunde, dar, eventual, se mai si stramba, deranjat ca e bagat in seama.
O vreme, ma simteam cumva aiurea pentru adultul ala nevinovat care primeste asa ceva in schimb. Apoi, au existat cativa adulti care m-au ajutat sa depasesc momentul, prin remarcile idioate la adresa copilului meu. Remarcile alea de 5 stele, cu limba halita de pisica, cu Mos Craciun care nu  mai vine pentru ca el nu raspunde la o intrebare tembela si altele asemeni.
Prieteni buni, pe care, din varii motive, ii vedem rar, gasesc de cuviinta sa se vare in sufletul lui, sa-l pritoceasca bine-bine-bine cu intrebari la fel cum izbesti un snitel de vita batrana cu ciocanelul aferent. Le spun lejer la prima strigare sa-l lase pe el sa se obisnuiasca in prezenta lor. Ei, nu si nu, calare, de ce nu vorbesti, hai sa-ti arat ceva, hai ca ti-am adus iaurt cu fructe (el nu haleste nici iaurt, nici fructe, gaselnita sortita esecului), dar ce frumusel esti, ca o fetita (taman ce a descoperit si el ca nu-i mai place sa danseze, ca numai fetele danseaza) si tot asa.
Le mai spun o data, mai apasat, sa-l lase-n pace, imi dau seama cat il irita, am trecut si eu prin asta acum fix 26-28 de ani (cu diferenta ca nu era nimeni in jur sa-mi ia apararea, mda).
Lasa, lasa, ca mie-mi plac copiii, vine raspunsul amabil al amicului.
Da, da' in poza de fata e vorba despre el, caruia nu-i plac adultii.
Nu, nu zic asta, dar incerc sa atrag adultul intr-o discutie care sa-l lase pe Tudor deoparte. Uneori, nu reusesc si am un moment din ala Ally McBeal, cand mi-as dori sa fiu a cow-lady (!!!), sa-l insfac pe respectivul c-un lasou si sa-i infig un morcov in gura, poate asta l-ar deruta suficient cat sa-si ia ochii de la copil.
Si uite-asa, interactiunile copilului cu persoane din afara familiei imediate sunt o sursa de stres si pentru el, si pentru mine. Imi doresc sa-l apar de intruziunile unor straini in universul lui bine delimitat si imi doresc sa ma scap pe mine de niste nervi inutili, de efortul de a inghiti comportamente absurde din partea coscogeamite oameni trecuti de treijdeani.
Evident, primesc si sfaturi. De la bunici din parc, sau de la (semi)cunoscuti fara copii, sau cu copii sociabili in mod natural. Lasa-l cu noi, sa se obisnuiasca. Nu e rau sa-l fortati un pic, sa se obiscuiasca.
Iar imi musc limba si mormai zambind ceva legat de faptul ca nu e genul meu sa chinui copilul. Si de ce mi-as chinui copilul sa se adapteze cu niste necunoscuti fara nici o plusvaloare semnificativa in viata lui? Nu-l va chinui viata suficient, cand va trebui sa se adapteze tuturor situatiilor neplacute lui...? Nu va ramane cu aceleasi sechele ca si mine, nevoita sa suport prezenta complet indezirabila a unor fete de care si astazi imi aduc aminte cu neplacere?

Am gasit pachet de stroopwafels la MegaImage, 9 lei, pretul unei singure rondele indecent de scumpe de-o vindeau astia la Starbucks!


luni, 8 iulie 2013

Frecusuri

Eu is un om caruia ii e foarte greu sa faca fata tupeului, de orice fel ar fi el. Ma intimideaza si ma enerveaza si amestecul asta de sentimente creeaza un blocaj in mintea mea, blocaj care ma impiedica sa reactionez. Si de asta, de cele mai multe ori, o las balta.
Sau ma adresez autoritatii si de-aia rad cunoscutii de mine, ca-s o baba reclamangioaca :D.
Azi mi-am intrat iara in pielea babei reclamangioaice. Intr-un oarescare spatiu bucurestean, Mega Image a deschis un magazin si a oarescum amenajat o parcare. Pe care a si inchis-o, conditionand stationarea fie de un bon de cumparaturi de la ei, fie de o taxa de un leu. Pana sa conditioneze parcarea, era ochi. Se-mbulzea lumea si se bloca in nenorocitul ala de spatiu, de-ti venea rau! Asta si pentru ca diversii comersanti isi parcau harburile de marfa - in marea lor majoritate inmatriculate in Bulgaria - acolo si uitau sa le mai ia, astfel ca cel putin jumatate din locurile de parcare erau vesnic ocupate.
Cum au introdus tariful, cum si-au luat toti rotile la spinare si pe-aci ti-e drumul!
Insa, cum o treaba civilizata e mai greu de dus la capat, de ceva vreme, barierele de la intrare/iesire nu mai functioneaza. Nu-mi dau seama daca e problema tehnica (desi, dac-ar fi, ce ingineria pestelui ar fi, sa nu se repare de doua-trei saptamani!), sau de imagine, s-or fi plans cetatenii la ADP/Primaria Sectorului 6 ca nu mai au unde-si parca harbul pe gratis si astia, sensibili la votanti, au apasat frana Mega Imajului.
Deodata cu lipsa tarifului, s-au inghesuit timid iara harburile "bulgaresti", de data asta cu taraba incorporata. O data, de doua, de trei ori pe saptamana si iaca, de ceva vreme, zilnic vand produse de sezon. Putine, daca gasesc un client mai lacom, sau mai generos, termina stocul dintr-o miscare de cantar, ca doar nu e usor sa rupi ce-oi apuca, pe intuneric, la nimereala, din livada omului, sau din depozitul pazit de Nea Caisa de la scara vecina! In urma lor ramane o mizerie pe care o strang angajatii de la Mega Image, ca doar ei au parcarea in administrare.
Si sa te fereasca al de sus sa treci cu masina mai aproape de lazile lor si sa fii femeie, ca ti-ai dat foc la organele genitale si la raposati, au ei (mai ales ele) grija sa-i intoarca in morminte, pomenindu-i!
Azi, blocasera oleaca circulatia in respectiva parcare, de m-am trezit nevoita sa ma asez langa o atare taraba ambulanta. Mi-am vazut de treburi si, intoarsa, m-am bucurat sa-mi gasesc masina reazem pentru comersanti si pentru cantarul lor si vreo doua ladite de mere! Mi-au explicat ironico-sarcastic (pre limba lor, "la mijto") ca faceau un pic de ordine in taraba si au zis sa nu le aseze pe jos. Chit ca pe jos ar fi stat mai bine, singure, fara sa aiba nevoie de proptele.
Acuma, eu n-am nici o treaba ca dau niste tzanci cu mingea-n masina mea, sau ca se joaca fata in jurul ei. Dar sa vad ditamai adultii ca o folosesc drept suport pentru lazile de marfa...
M-am intors la ale mele si am sunat la Politia Locala. Al carei reprezentant a incercat mai intai sa ma convinga ca au autorizatie, ca vand pepeni. Nu, dom'le, vand caise, mere si porumb, nici urma de pepeni! Apoi, ca sunt unii care... Nu, dom'le, aia-s mai in spate. Apoi, ca sa-i dau nr. de inmatriculare. Pe care nu-l stiam, dar s-au descurcat ei, pentru ca la intoarcerea mea, gorobetii stransesera marfa si stateau degeaba claie pe masina lor si pe a mea, in timp ce un politist din asta municipal isi facea de lucru prin zona. Iar ei intrebau veseli trecatorii daca nu vor caise, sau mere, sau porumb.
Stau si ma intreb cu ce i-a deranjat politistul ala daca ei nu se clinteau de acolo si se vedea clar ca asteapta sa plece el, sa-si vada linistiti de treaba. O amenda pe care s-au jurat si i-au ras in nas ca n-au cu ce s-o plateasca. Un avertisment scris pe care l-au semnat cu "X". O spaga mica sa-i lase-n pace, sa se dea la ei doar de ochii lumii.
Ma intreb cei ce vand tigari de contrabanda la iesirea din metrou, nici pe ei nu-i vede nimeni, nu-i are nimeni sub observatie?
Mizerii din astea cotidiene care te bucura exact ca un fir de par de la ceafa agatat intr-un cercel: nu-ti strica definitiv ziua, dar ti-o cam intorc pe dos. Si, daca asta nu e suficient, iti mai si arata cat de pretuit esti, ca cetatean, pentru aia 2000 de lei impozit local de-i platesti anual: asfalt nu, canal nu, apa curenta nu, jecmaneala manelistica da.
Multumim (ne)alesilor nostri, ca eu nu i-am votat!

joi, 20 iunie 2013

Tabula rasa...?

Sunt o multime de situatii in viata mea cand nu stiu cum sa reactionez.
Zilele trecute, eram cu Tudor in Herastrau si se dadea in leagan. In fata lui, se legana un baietel cu sindrom Down. Tudor s-a uitat la el o data, de doua ori, de trei ori si a ascat gura sa strige la mine (in parc, nu prea vorbeste, mai mult striga), sa ma intrebe "Mamaaa, ce...?" "Tudor, da' paunii i-ai vazut? O sa-i spui si lui tata c-ai vazut paunii?"
Si si-a luat/ i-am luat gandul. Cel mai probabil, m-ar fi intrebat in gura mare ce are baietelul acela de e "asaaa..." (cand nu stie exact cum sa descrie o situatie). Ca intreaba de chelie, sau de mustata, sau de gras/slab etc. e una. Dar sa intrebe asa ceva, in gura mare...? Cu mama copilasului alaturi, pe a carei fata resemnata se vedea ca nu era prima data cand cineva - si, cel mai probabil, nu un tzanc - scormonea dupa explicatii pentru copilul ei...?
N-am avut o idee mai buna si i-am abatut mintea de acolo. Poate unii ar spune ca trebuia sa-i explic mai tarziu despre ce e vorba. Stiu ca sunt multi care sustin ca cei mici pricep multe, mult mai multe decat am anticipa noi. Tudor n-ar pricepe, sau n-as sti eu sa-i explic. Fie pentru ca nu e atent, pentru ca, odata disparut obiectul intrebarii, ii sta capul la orice altceva si uita exact despre ce era vorba, fie pentru ca eu nu ma pricep sa-l fac sa priceapa.
N-as fi putut spune ca e "special", sau "altfel", pentru ca sunt niste clisee care nu inseamna nimic. Acel baietel e tot un baietel, in fond si el vrea sa stie de ce priveste asa...

Pe strada noastra locuiesc putini. Eu nu prea il iau la piata, la cumparaturi etc., pentru ca nu-i place, trebuie sa-l mituiesc de fiecare data cu masinute si mi s-a luat de cantitatea de jucarioare-prostioare de-o acumulam. Deci, nu prea are cine stie ce cunostinte despre societate.
Apoi, nici noi, in casa, nu discutam despre ala ca e asa, sau altcum. Nu prea avem nici timp, nici interes.
La gradinita, la o grupa paralela, e un baietel din Zimbabwe. Cu piele intunecata, par cret, ochii mari si negri. Nu prea interactioneaza cu el, nu prea au activitati comune. S-au dus cu toata gloata la teatru, la muzeu, la circ, a venit teatrul la ei.
Si intr-o zi, ii spune sora-mii: "Livi, am un baietel maro la gradinita, dar mie nu me plac oamenii maro. Mie me plac oamenii beji." :-(
Ce poti sa-i spui? Evident, ca sunt la fel de oameni ca si el, ca si noi etc. etc. Dar... lui nu-i plac. Si de ce? Ca n-a mai vazut pana acum si nici nu i-a povestit nimeni despre ei.

Copilul incepe sa intre in viata si eu nu stiu sa-i explic cum...

luni, 6 mai 2013

De unde

Uneori ma intreb si eu de unde. De unde copiii mei cei doi. Nu pentru ca au ochi albastri si gene lungi, sau pentru ca mamai-sa (una dintre ele) declama sus si tare ca "tuata lumea se mira de ei ce frumosi is" (*), ci pentru ca sunt niste copii fantastic de intelepti.
Cat am fost insarcinata cu Ioana, mi-am tot pus problema ca Tudor trebuie cumva pregatit pentru ce avea sa vina. Mi-am pus si vreun milion una intrebari despre cum vom organiza noptile: in acelasi pat exclus sa doarma cei doi, Ioana risca sa ia la suturi in orice parte a corpului de sa nu le poata duce, la propriu. Evident, in jur si prin carti nu gaseam decat sfaturi peste sfaturi pe care eu nu le aplicam, iar eram pe dinafara complet.
L-am sondat pe Tudor de cateva ori, i-am spus ca o sa vina un bebelus precum cutare al lui cutare, ca o sa blablabla si blablabla. El nu era deloc receptiv, nu-l prea interesa ce e in burtoiul ala ca un pepene, nici nu pupa burta, asa cum am vazut ca fac alti copilasi, duios. Al meu se manifesta complet neduios, mama ma-sii, niciodata nu-s si eu din categoria "asa da"!
Prima reactie, cand a vazut ghemotocul cu caciula in masina, a fost "Uite, ca a iesit!" In sfarsit, adaug eu. Si a decis ca el o va invata sa vorbeasca. Am pazit-o pe Ioana in primele zile, primeam zeci de atentionari pe zi sa nu-i las singuri amandoi, ca si el e mic si e copil si nu se stie ce-i poate face, ca uite cum cutare si-a trosnit fratele mai mic etc etc. Nici macar o secunda n-a avut asemenea porniri. Ii placea s-o pupe si el, atat cat i se permitea, se urca in pat, s-o vada si s-o iubeasca, dar nimic exagerat, nici agresiv.
Cel mai tare m-a impresionat intr-o dupa-amiaza, dupa ce Ioana mancase si eu ma dusesem sa-i pun si lui ceva pe o farfurie. "Mammmaaaa, vino, ca a vomitat Ioana, vino s-o stergi!" "Vin acum, mama" Si, dupa o vreme, cand m-am dus, Ioana era curata la gura. El mersese la baie, luase hartie igienica si ii stersese laptele regurgitat de la gura. (OK, poate hartia igienica nu era cel mai aseptic servetel, dar nu asta e ideea)
E un copil atent si sensibil, isi iubeste sora si ea e moarta dupa el. Dimineata el vine sa-si continue somnul in patul nostru si ea e treaza. Ar face orice sa ajunga la el, sa rada impreuna. Pe el l-am banuit ca nu vrea sa-i dea masinile lui. Intr-adevar, nu voia sa i le dea, dar nu pentru ca se temea ca i le ia, ci pentru ca m-a avertizat ca "Mama, trebuie sa te stegi cu spirt inainte, ca ea le baga-n gura".
E firea lui, e atmosfera din casa, e iubirea pe care el a primit-o din nenumarate parti, iubire care, in loc sa-l rasfete si sa-l faca razgaiat, l-a facut sa se comporte firesc cu un zgamboi mic si nestiutor.

Ma intreb daca asa va fi tot mereu, pe masura ce vor creste amandoi. Pentru ca-s destui care-mi taoe macaroana si-mi spun ei, atoatestiutori, ca luna asta de miere nu va dura la nesfarsit, se va razbuna el, mai devreme sau mai tarziu.

vineri, 3 mai 2013

Sondaj descriptiv la gainile fara cap

Eu nu prea scot copilul in arc. O data, pentru ca il scot in curte. Si, in consecinta, sunt lenesa: la ce sa mai plec de acasa, cand am aer oricum? Acum, ca e si Ioana, e mai complicat, mi-e si mai lene, ma simt si mai napastuita.
Apoi, sunt si asociala de fel. Cand vorbesc alti insotitori de copii cu mine, reactionez boland, zambesc enigmatic, sau dau un raspuns in dodii, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ca nu stii niciodata cu ce nebun ai de-a face.
Ei, azi, la cererea expresa a copilului, ne-am luat si ne-am dus in parc.
Lumea e cam zburatacita, au bagat toti concedii si s-au facut luntre si punte sa se ingrase cu gratare si sa faca soc hiperproteic cu miel+oua. Asa ca, pesemne, specimenele studiate in parc nu-s reprezentative, dar asta nu inseamna ca sunt mai putin bulversante.
Divagatie. Pe langa ca-s asociala s.a.m.d., mai tin si copilul din scurt, cand vine vorba de murdarie si lovituri. Sa nu puna mana, ca se unge, sa nu atinga, ca-l urzica.
Dar, fratioare, ce-am vazut si auzit in parc m-a depasit de departe! Lumea scoate copiii in parc ca sa nu aba voie sa faca lucrurile care le sunt interzise acasa. Ori raman calati pe aceleasi expresii/ strigaturi, ori sunt nebuni.
Din 5 insotitori de copii (ca-s bunici, parinti, mame, tati, simpli cunoscuti), 6 le interzic sa alerge. Cu diverse consecinte, complet de neinteles pentru copil si cheful lui de viata: sa nu transpiri, sa nu cazi, sa nu cazi sa te lovesti, ca nu esti atent pe unde mergi etc.
Din aceiasi 5 numarati, 4 le interzic sa tipe. Sa nu deranjeze, ca-i ustura pe gat, ca sperie baietelul/fetita mai mic/a etc.
5 din 5 pretind sa mearga mai repede acasa. Ca n-au toata ziua la dispozitie pentru parc, ca oricum n-aveau de gand sa vie, dar au zis sa "hai, totusi", ca le scade ciorba pe foc, ca e tarziu, ca e ora mesei, ca mai vin si mai incolo. O spun pe toate tonurile posibile. Firesc, mai ferm, mai plangacios, amenintator, belicos, cu naduf, cu ura, chiar. Dau toate semnele din lume ca se afla acolo impotriva vointei lor si ca un tanc cu cel putin 20 de ani mai tanar le-a tinut pistolu' la tampla si i-a adus la tobogane.
Unii-s de-a dreptul caraghiosi: promit o bataie buna subiectului, odata ajunsi acasa si apoi se mira ca ala nu vrea sa plece.
Aceeasi pondere, de 5 din 5, au grija sa nu sufere copilul de frig. Ceea ce inseamna ca sigur va suferi de cald. Sunt 28 de grade, nici pic de nor, nici pic de adiere de vant. Copila de 5 ani poarta rochita de velur si, pe sub rochita, colanti 3/4 si bluza cu maneca lunga. Astia mai mici, pe la 2 ani, toti cu body pe sub tricou (da' ce, credeati ca n-au si tricou?!) si sosete in tenisi, sau sandale. Si cica sa n-alerge, sa nu transpire! Pai, si daca stau bagati sub banca, la umbra, precum un husky si tot transpira!
20 din cei 5 sunt plictisiti. Da' plictisiti rau. Se aseaza pe o banca sa fie cat mai departe de locul de joaca si, eventual, daca ar putea sa aiba altii grija sa nu li se schilodeasca odrasla, ar fi foarte bine. Probabil ca studiaza posibilitatea ca data viitoare sa-i deschida usa ca la catel si sa-i dea drumul de unul singur.
Cu varianta extrema, isi fac plimbarea departe de locul de joaca, fetita se pune pe urlat ca nu o gaseste pe "mami", o straina o ajuta s-o gaseasca si "mami" intreaba rece si detasata "Ce, nu stiai unde sunt?"
O pondere incomensurabila se comporta ca gaina fara cap. Lasand la o parte faptul ca isi hranesc copiii dupa propriul chip si asemanare - cu covrigi si pufuleti muuuulti, sa prinza suta de kile in 15 ani -, ii urmaresc peste tot si, pe langa interdictiile de mai sus - nu alerga, nu transpira, nu, nu, nu -, au tendinta sa oblige copiii sa se distreze asa cum vor ei, adultii, la locul de joaca. Nu stiu, or fi avand vise neimplinite de genul "toata viata mi-am dorit sa ma satur de dat pe topogan si pan' la 32/ 57 de ani n-am reusit, as vrea ca macar asta mic sa crape dandu-se". Altfel nu-mi explic de ce sa urci copilul in centrul ala de activitati (nici nu stiu cum se cheama) si, cand el tropaie fericit marunt, pe loc, sa zbieri repetitiv la el "Hai, da-te pe topogan! Da-te pe topogan, tu n-auzi?! Da-te, vrei sa vin la tine?! Da-te, ca iei bataie!"
Sau "hai, gata cu cataratul, hai la balansoar! Ca asa vreau io! Dastul cu scara, hai la balansoar, ca-ti place la balansoar! Hai, daca nu mergi la balansoar, mergi acasa!"
"Hai, fa ceva! Am venit sa alergi ca bezmeticu'? Daca nu te dai pe topogan/ in balansoar/ in leagan etc., mergem acasa! Da' ce, am venit degeaba pana aici?"
Orice-ar face astia micii, nu e bine. Daca alearga, ntz, la loc miscarea. Daca stau, de ce stau, ca treb' sa faca ceva, sa nu stea ca momaile. Daca sunt aici, tre' sa fie dincolo, daca vin, ca tre' sa plece, daca vorbesc, sa taca si daca le e sete, sa le dea un covrigel.
Si stiu ca nu e frumos, da' nu se poate, frate, sa ai 1,82 inaltime si 92 de kile, sa fii blonda si fonfaita, nu-se-poa-te! Adica, se poate, da' nu sa ma si calci, cu adidásii tai albi si maaari, pe degetele mele goale din sandale. Si nu pentru ca-l urmareai pe fi-tu sa-l obligi sa se dea pe nenorocitul ala de TOBOGAN, ca asa i se spune civilizat!

Si asa m-am vindecat, cel putin cat sunt in parc: imi musc limba cand e sa-l strig si incepe cu "sa nu...", din orice registru ar fi punctele alea.

vineri, 19 aprilie 2013

De la noi, de la Voinestii de Argentina

Iar am nelinisti. Evident, existentiale, cum altfel decat existentiale, ca doar posed o fiinta cosmica.
Fac piata de multa vreme. De cand eram copil, ma tara mama prin piata intr-o miscare absolut browniana. Atat umbletul farfuz de la o taraba la alta, cat si gandurile din capul meu de copil miorlaitor "de ce nu ia, naiba, castraveti de la prima taraba de-i iese dinainte si treba sa umble la fiecare taraba cu castraveti?!" Si asta, pentru fiecare intrare din lista din capul maica-mii, care oricum imi era inaccesbila.
Acuma, ca s-o mostenesc pe mama nu numai la figura si lipsa de sensibilitate fata de animalele de casa, ma tarai de 2-3 ori pe saptamana la piata. Si, cu toate ca mi-e o lene imensa sa gatesc pentru mine (in "gatit" intra inclusiv ciopartirea a cateva legume pentru o salata), iar fructele mele iubite nu-s inca pe piata, cumpar d-a-mboulea roade ale pamantului.
Ammm, cel putin, asa-mi place sa cred ca sunt crescute, din pamant. Si cum de vreo 20 de ani (incepe sa devina nasol odata ce amintirile se numara-n zeci de ani, mda) bat aceeasi piata cu precadere, incep sa-i cam cunosc si pe precupeti. Stiu care-i gures, care-i ursuz, care-i talamb, care zgarcit, care uracios si care nebun (da, e un cuplu de vanzatori de "mere de Voinesti" care-s nebuni amandoi, huo!). Imi place sa cumpar de la batranele cu basmale, imi amintesc de bunica mea. Da' m-am parlit o data cu una, am zis sa-i fac o saftea si-am ciripit ca vreau doua legaturi de ridichi. M-am uitat luuung si mi-a fost jena sa-i zic "Bre, mamaie, aia e juma' de legatura, nu doua pline!" Le-am platit, asa firave cum erau, la pret intreg, dar am pus capacul peste taraba aia.
Acum vreun an-doi, vazusem pentru prima oara in viata mea niste pere rosiatice, cu o coaja lucioasa si neteda, pulpa consistenta si foarte dulci, cat sa-ti ameteasca papilele si nasul, sa nu detecteze lipsa de aroma. Le vindeau amicele cu taraba cu fructe&legume "aduse" si scria pe ele "Pere Williams Argentina". Le-am vazut si la amicul cu taraba plina "de Voinesti". Mi-a iscat un semn de intrebare, pe care mi l-a lamurit mama: "Nu, mama, l-am intrebat io. Le-a avut in pivnita - cica au ei pivnitele lor, na, iti dai seama, nu e ca a noastra, de la tara -, le-a scos acuma, ca-s  mai rezistente".
Mde, am lasat-o balta, n-am vrut sa-l banui pe om de rea-credinta si minciuna fatisa, chiar daca imi mai daduse candva vreo 4 kile de cirese viermanoase.
Ei, dar primavara asta m-au infuriat cumplit vanzatorii astia de fructe! Al dreaq (scuzati expresia, dar am zis ca-s infuriata), fix in luna lu' martisor, clocesc si ei perele alea Williams, frumoase si netede si stralucitoare, din hrubele lor retrocedate de CAPuri! N-au avut toata toamna ce au acuma! Unde s-au ascuns perele astea, care se culeg in septembrie, ca si jamboanele, ca doar nu le-au cules in februarie, mai cu seama ca nu-s rezistente la ger! Le afiseaza cu nonsalanta si imi vand mie castraveti vestejiti.
Si perele ca perele, ca, de, unde s-a mai vazut Williams rosu la mamaie la tara, sa stiu eu cand se coace si cum se pastreaza? Dar merele? Merele! Golden! Mi-au vandut toata toamna golden cu acele mervuri maronii pe coaja, pe care ei le numesc "plasa". Gustoase mere, cu o coaja crocanta si flexibila, care, pe masura ce pierd din continutul de apa, au tendinta sa devina malaioase la pulpa. Mai mari, mai mici. Din experienta, am bagat de seama ca merele mai mici tin mai bine, in timp se stafidesc fara sa se cloceasca. Unde mai pui ca sunt si mai aromate. Or fi stiind si ele zicala aia cu esentele tari in flacoane mici.
Ee, acuma, baietii nu mai au decat niste puchinoase de golden, stafidite, ordonate ca o gloata de babute la sarutat de moaste. Cu plasa cu tot pe ele. Eligibile pentru un suc, dar nu si pentru a fi rontatite, ca nu prea mai ai ce rontai la ele.
Dar... cum se face ca au si niste goldene mari si frumoase si netede si mai mult verzi, decat galbene, peste care nu pare sa fi trecut vreo iarna, ba, par culese mai alaltaieri si spalate bine, sa scape de nervurile alea maronii, care dau textura aceea atat de speciala a cojii? Si mai mult, coaja nu mai cedeaza si nu mai e flexibila, e, mai degraba, tare si rigida, parc-ar fi oleaca botoxata, sa n-ajunga ca vecinele mai de-la-vale, stafidite si uitate-n galantar?
Si mi-au vandut pe bune, fara sa-mi spuie "psss, domnisoara (da, m-au vazut insarcinata si dez-insarcinata de doua ori, da' tot domnisoara imi spun), astea nu-s de la noi, le vindem si noi ca nu mai avem ce, da' ne cunoastem si nu va dau". Eu am cerut doua mere, ei mi le-au vandut, senini si contrariati "Hai, bre doar doua mere? Pai luati Renet doua kile, ca e mai acre si d-astea dulcilii doar doua mere?"
Ce sa mai spun de aia nebuni (sot si sotie, se cearta tot timpul intre ei si, cand nu se cearta intre ei si se mai rataceste vreun client, il cearta si p-ala si-l alunga, sa-si vada linistiti de cearta lor), care vand din alea de seamana cu botul de iepure, insa un bot de iepure mai rotunjit si cu o coaja mai subtire.
Lasa, c-am mai vazut si precupete de le tineam de incredere, ca pun pe taraba lor marfa samsarilor si o vand cu seninatate.
Asa m-am amarat azi, ca am hotarat ca nu-i mai tin de prieteni. Iau ce-i mai puchinos si mai urat si a stat de asta-toamna pe taraba, imi infund sacosa si plec bombanind de una singura, nu-i mai intreb de sanatate si de livezile lor. Duca-se!

duminică, 7 aprilie 2013

Tafne de bucatari urcati in platoul TV

Sunt toba de TV. Fredonez jingle-uri prin casa si ma straduiesc sa nu-mi umplu viata sub toate aspectele ei de prezentele de pe ecran. Sunt la curent cu tot - Jake si piratii aia din tara care nu exista, Zebra aia ciudata cu nume de iaurt romanesc, povesti inspirate de Andersen si deturnate in cu totul alta directie si derulate-n episoade.

In schimb, aflu cu intarziere mare ca vita subit a devenit cal (sau viceversa?), sau ca-i pot da lui Tudor curcan  ca sa-i tratez otitele. Cu atat mai putin sa particip la vreo isterie a shourilor de talente - nici culinare, nici dansante, nici aberante, sau scamatorice.
Intamplator, am vazut ceva-ceva din competitia culinara de la Antena 1 si am prins cate ceva din cea de la Protv. Si inteleg ca regia pe care se mizeaza sunt zbirii astia din juriu. Mie-mi place politetea si o exersez pe cat pot cu oamenii cu care nu ma cunosc mai ales. Imi place si ipocrizia, cand e folosita ca sa nu raneasca sentimentele oamenilor.
Stau si ma intreb cum reusesc astia sa fie atat de antipatici. Inteleg ca asta-i formatul, insa, indivizii nu sunt actori, deci banui ca le vin natural toate atitudinile astea respingatoare, nu? Li se potriveste orice atribut din sfera autosuficientei - increzuti, preaplini de ei, dispretuitori. Care nu e agresiv, e increzut; care nu-i brutal, e fonfait; care nu e fonfait, e batjocoritor. Imi vine greu sa ma uit la ei, pentru ca ma simt eu prost pentru vorbele pe care le scot din gura. Ii trateaza pe oamenii aia care-si pun sufletul, literalmente, pe tava cu toata superioritatea de care sunt in stare.

Ma intreb de ce. Nu cred ca banii ii motiveaza. In fond, un job creativ si experienta si notorietatea la care au ajuns presupun ca ii pazeste de tentatia banului peste ban. Nici dorinta de a ii invata pe altii nu cred ca-i da afara din platouri. Oamenii care sunt dispusi sa ii ajute pe altii sa creasca, mai ales cei care au multe de spus, sunt generosi. Poate nu neaparat manifest, dar nici halul asta de atitudine vrajmasa n-o au.

Iar in partea ailalta, concurentii se poarta de-mi amintesc de mine prin clasa I, cand habar n-aveam pe ce lume sunt, cand mi-era teama sa nu uit cum ma cheama si la ce scara stau, in Crangasi pe dreapta, mama ma-sii! Se cocoseaza, se emotioneaza, se topesc si se scurg cu totul in fata somitatilor scarbite de viata si de le aseaza ea dinainte! Le multumesc zeilor burtilor sofisticate pentru bavetica aia supradimensionata de parc-ar multumi doctorului de i-a salvat de hemoroizi! Bonus un pansament uitat inuntru.

Nu pricep nici de ce par varfurile sa ia totul personal. Daca-i prea putin, e nasol, daca e prea mult, e gretos, daca e la mijloc, e mediocru. Ba e multa sare, ba deloc curry, prea ars, prea crud, prea verde, prea trecut, prea blansat, prea ca la tara, neamule!! Doi din aia trei sufera si se simt ofensati - ala cu paru' scurt arunca priviri peste umar, cu falcile-nclestate, cam ca mine cand ma supar si astept sa fiu impacata de barbata-miu. Ala pletos nazalizeaza verdictul si pune intrebari incuietoare, aceleasi si aceleasi la rand, daca respectivul s-a mai intalnnit cu animalul din farfurie vreodata, sub clar de luna. Ala cu mutra de calau ii sparie numa' daca se uita drept la ei. Unora le si declara ca i-ar concedia dac-ar lucra pentru el. Pai... s-ar angaja cineva la el? Mie, uneia, mi-ar fi frica si sa-i fac curat in antreu, ca ma trezesc, naibii, c-un cutit in spinare, fara preaviz! Cum ziceau unii la Catavencii, nu-ti place, nu-ti place, spui, da' nu faci shou ca nu-ti place tie puiul cu smantana.

E un baiat in tura asta, unu' de zice ca e de la munte si ii da cu bulz si miel. Nu stiu de unde e si cine e el in mod real (daca nu cumva e plasmuirea scenaristului), dar e infipt pe picioarele lui. Nu pare sa-l scoata din itarii lui tafnele si genialitatea juriului, nu se cocoseaza pentru o carpa unsa cu iz mediteranean de sebum haute cuisine.

Da', deh, nu mai sunt bucatari, sunt chefi, nu mai sunt frizeri/ coafori, sunt hair stilisti (cu sic!-ul de rigoare), nu mai sunt cosmeticiene, sunt make-up artisti (iar sic!)

Taica-miu mi-a spus odata o vorba c-o scroafa urcata-n salcie...

sâmbătă, 16 martie 2013

Meschinarii

Sunt asociala, nu caut contactele sociale cu dinadins, ci ma limitez la cele verificate ani de-a randul si confirmate. Imi ia foarte putin sa-mi placa sau sa-mi displaca un om. Si daca-mi displace, cel mult imi devine tolerabil, dar nu mi s-a intamplat niciodata sa-mi devina prieten. 
Se vede ca-s asa cum sunt, nu sunt genul catre care oamenii sa vina deschisi si lejeri. Sunt genul de persoana care sta in banca ei, nu e sufletul petrecerii si judeca destul de mult o situatie pana sa se arunce in ea. De cele mai multe ori, dupa judecata, imi vine in mine un "La ce bun?"
Faptul ca am avut-o intotdeauna pe sora-mea m-a facut sa nici n-am nevoie crancena de prietenii. Ea nu e o prietena, e un alter-ego. E ceea ce ar fi putut fi un prieten imaginar, cu diferenta ca e reala :-). Am avut-o mereu, m-am bazat mereu pe ea, ne-am jucat, am mers peste tot impreuna, ne-am incaierat, ne-am despartit, dar nu ne-am dezamagit niciodata.
Atitudinea si sora-mea m-au ferit de dezamagiri in relatiile de prietenie.Faptul ca nu m-am aruncat cu capul inainte sa ma imprietenesc cu unii si cu altii si ca am pastrat langa mine numai pe cei care au ales sa ramana a facut sa nu ma umplu de barfe inutile si otravite si situatii jenante. 
Evident, m-or fi barfit si pe mine unii si altii si mai m-or fi barfind si azi. Insa nu ma intereseaza. 
Sunt, insa, amarata sa vad cat de rai is oamenii in a caror imediata vecinatate traiesc. Oameni trecuti prin viata, ajunsi la o varsta la care propriii copii le-au turnat si nepoti se preteaza la niste situatii de toata mizeria umana. Barfe, rautati, meschinarii. Imi intra-n casa cu zambet mieros si daruri precum cele ale grecilor si stau si ma intreb ce le iese pe gura cand isi dau telefoane cu altii. Aud ce si cum pot vorbi despre cei ce le ajuta cand si cand, minor sau major si mi-amintesc ca si eu le-am ajutat asa cum am putut. Si culmea e ca, stiind ce le poate pielea, tot imi starnesc mila si inca le mai ajut. 
Ma intreb ce suflet negru si scofalcit sa ai, sa toci marunt-marunt cu, sau fara motiv, sa te amesteci in vietile altora, sa le otravesti cu spuse vrute si nevrute. Sa ai grija ca, intr-un fel sau altul, acele vorbe sa ajunga ocolit la cei dragi lor, sa-i intristeze in clipele majore ale vietii lor. Ma intreb dac-o fac intentionat, sau gratuit, daca nu le duce capul, sau le duce prea departe. 
Barfe de cartier, de clasa, de copii si adolescenti am vazut si mi se par simple jocuri. Dar am mari probleme in a integra rautati si invidii la varste mature, spre batranete, cand oamenii ar trebui sa priveasca seren si detasat si sa se bucure pentru reusita apropiatilor si a celor mai tineri decat ei.
Sau, n-o fi asa si bat eu campii. 

duminică, 10 martie 2013

Fiecare pre telefonul lui

Am inaugurat sezonul cald, ne-am dus ieri la terasa. Acuma, e clar ca primavara asta e timpurie si mintenas vom fi dezamagiti, si noi, si comersantii, cand iarna a mai arunca o privire-doua in urma. Insa, una peste alta, weekendul ce taman a trecut ne-am bucurat cu totii, uimiti ca mai exista si vreme de balerini, nu numai de cizme.

Cum spuneam, am scos nasul din casa. Ne-am asezat cu copila la o terasa la margine de Herastrau. In jur, lume de toate felurile, dar mai ales fumatori. Fumatori cu si fara copii. Pe-astia fara, ii inteleg, treaba lor, nu stiu ce e aia. Pe-aia cu, imi vine greu sa-i descifrez. Pe mine ma scandalizeaza cand fumeaza unu' langa copiii mei si imi fac procese de constiinta daca mergem intr-un loc unde se fumeaza (azi-dimineata, la French Bakery, de-un par egzampla), chiar daca fumul nu e pregnant. Iar ei stau si-o ard fara probleme in nasul propriilor copii.

Ma rog, passons.

Problema pe care mi-o pun de multe ori se refera la motivul pentru care ies oamenii impreuna si incing telefoanele apoi. Fie ca frichine taciscrinul, fie ca nu-l dezlipesc de ureche, stau unul-doi-trei la masa si nu interactioneaza cu cei prezenti fizic, ci au tot timpul de raspuns altora, aiurea.

Ieri, cel putin, m-am zgait (ca o doamna ce ma aflu) la cateva binoame de amici: doua tinere, una plictisit-amuzata, cealalta intens absenta si un pic scarbita stateau cu ceva desert si bauturi dinainte. Prima, maslinie, a  doua bruneta, cu tenul palid, de-un sic gotic. Maslinuta se amuza cu telefonul, isi privea interlocutorul de-i scria ba superior, ba contrariat, insa amuzata. Gotica privea in gol dinainte si ducea, cand si cand, o lingurita la gura, fara nici o expresie. Nu era nici bun, nici rau desertul acela, nu merita nici o recenzie mimica. Din cand in cand, oachesa ii mai arunca vreo vorba. Gotica isi muta privirea un pic mai la dreapta ei, spre oachesa, fara sa se uite de-a dreptul la ea. Nu zicea nimic, nu isi schimba expresia fetei.
Intre timp, oachesa apela, sau raspundea unui apel. Sau copia un numar dintr-un telefon cu taste intr-un aifon albisor. Sau derula cu degetul pe ecranul aifonului. Sau orice implica manevrarea unuia dintre telefoane.
In cele din urma, au plecat, oachesa cu nasu-n telefon, gotica pasind absent in urma ei.

La o masa mai incolo, doi tineri agitati. Unul, bun cunoscator de italiana, ii explica amicului de masa ca un anume cuvant are mai multe sensuri, aratand complice spre prohabul pantalonului. Nu stiu cat a priceput amicul, ca profesorul ad-hoc a sarit de pe scaun, gesticuland in sensul "la asta trebuie sa raspund". Si a disparut printre palcurile de arbusti. Amicul a ramas sa caste gura la nervosii ce paraseau parcarea turand inutil motoarele la viteze mici.
Si tot asa a decurs masa celor doi - cand amicul dadea sa inceapa o poveste, aluilalt ii bipaia, sau suna telefonul si trebuia sa raspunda. Pasa-mi-te, omul are afaceri stringente chiar si duminica dupa-amiaza.

O alta problema pe care mi-o pun e multimea de "Cutare a fost la Sala Polivalenta cu cutarica" de le vaz pe Facebook. Sau "Cutare e la dentist". Sau "Cutare joaca poker in cutare loc". Ma intreb, oamenii astia, cand ies cu prietenii la terasa, cand se duc sa vada un film, cand joaca bambilici in spatele blocului, cand se duc sa duca gunoiul, cand probeaza un chilot de baie la H&M dau repede un check in pe foursquare ala, sau cum ii zice?! Adica, nu te mai ia valul ca faci nu stiu ce, treba neaparat sa afle natiunea ca tu faci acel lucru?!
Ma gandeam la treaba asta cand rontaiam azi-dimineata o tarta - adica, eu, acum, in timp ce infig furculita in bucata asta de foietaj fin, ar trebui sa bag repede un check in, sa afle boborul ca imi potolesc foamea...? Sau, in timp ce desurubez furtunul din locsorul lui cald peste iarna, sa scriu colo, la gazeta de perete, ca ma loazirez in propria gradina fermecatoare de vara...
E un gest nefiresc pe care nu mi-l explic: in loc sa faci chestia aia, scrii ca o faci... Pentru ca am scris si eu ca sunt in cutare loc, cu cutare si cu cutare, cand eram intr-o delegatie in Ardeal, venisem de la birou si asteptam sa fie si colegele gata, sa mergem sa mancam ceva. Momentul ala cand nici sa te apuci sa citesti ceva nu-ti vine, ai terminat de vorbit acasa sa afli cat a mancat copilu' la pranz (tu intrebasesi simplu, ce face, dar ti se raspunde ce-a mancat. Nu-i bai), te-ai schimbat, te-ai spalat si esti - avand copil :D - mai rapid ca ailalti si treba sa-ti omori timpul. Sau cand esti la masa cu o singura persoana, persoana merge la toaleta si frichini telefonul, ca sa nu te zgaiesti in gol la ailalti consumatori, lovit de sindromul "Sigur o stiu de undeva!"

Dar am impresia ca majoritatea nu o face cand asteapta in masina, sau intr-o camera anosta de hotel, sau in intermezzo-ul unei intalniri, ci chiar in miezul, in mijlocul situatiei. Cred ca prima grija e, de fapt, sa scoata telefonul sa check in si apoi vedem noi ce-o mai fi. Omu' ala-si cere scuze c-a-ntarziat, ca traficul, ca seful, c-ala mic si tu butonezi cu zel: "Stai, stai umpic sa gasesc asta, unde suntem aci? De ce dreaq nu-mi apare pe telefon? Auzi, o fi uaierles gratis aici, ca nu-mi intra GPSu'?""

Si eu, care-mi pierd telefonul printre canapele... Noi sa fim sanatosi!