marți, 24 decembrie 2013

Pe alese

'Tis the season. Nu la colinde, cozonaci si piftie ma refer, ci la ala cand ma apuca pandaliile pe oricine imi povesteste cum era lumea mai buna "inainte" si mai solidara si mai curata si cum sarbatorile erau sarbatori (si acu' ce-s, clubbing?!) si bucuriile "mai simple" (asta li se trage, pesemne, de la subliminalu' filosofiei cosmote epxprimat prin gura Oanei Pellea).
Nene, taica-miu era sa-si ia un salam in cap de la o vanzatoare de alimentara, cand era si el mai tanar, dar la fel de fioros ca acuma*, deci va dati seama ce neam de enkavedista era tanti carnatareasa!
Nu cred ca aveam o spaima mai mare, copil fiind, decat de: vanzatoarele din comertu' socialist, femeia de serviciu de la scoala 202 si frigul ala cand ne pasa mama tatei sa ne usuce la par, dupa baie.
Vanzatoarele erau zeite, frate. Faceau si desfaceau. Ai mei ne-au ferit de cozi cat au putut, saracii, am stat numai cu ei, langa ei, cand n-aveau ce ne face. Da' ma mai duceam la librarie, sa iau ceva ce oricum nu se gasea, de genul cretei de scris pe tabla; era un cosmar sa facibde serviciu pe clasa cu saptamana si sa trebuiasca sa scoti creta aia nenorocita dintr-un dos de maimuta congoleza (d-aia probabil ca am si furat o cutie intreaga cu sora-mea, cand eram la gradinita, anticipand penuria de mai tarziu).
Pana si amarata aia de vanzatoare de radiere si rigle de plastic se simtea stapana lumii, zbiera, apostrofa, dadea lectii de viata si educatie. Acum, cand o vad rablagita prin parc, tarand un caine din ala cat o pisica, ma intreb daca a avut parte de vreun episod din ala tip Men in Black, cu pixul luminos, de si-a schimbat cu totul uitatura si apucaturile necontrolate.
Cand ma lua mama cu ea la cozi (rareori), se mai intampla sa ma planteze la "ulei", ca sa se duca ea repede sa vada daca n-au si te-miri-ce-altceva ce nu se gasea alaturi (probabil hartie igienica). Ma lasa acolo, inconjurata de adulti frematatori, stresati, aproape paroxistici, care nu mai aveau mult pana sa izbucneasca. Eram terminata de frica si de ganduri negre. Nu stiam daca sa inaintez o data cu coada (imi spunea sa stau "aici"), daca sa stau pe loc, ma intrebam ingrozita ce-o sa fac eu cand oi ajunge la tejghea fara sticle, fara bani, fara cuvinte si o sa zbiere alea la mine, ca doar zbierau cam la toti aia de le cumparau uleiul lor slinos.
Mama nu cred ca lipsea mai mult de 2-5 minute, ca sa-si lase rand si dincolo (cat de scarba meschina sa fii, sa nu le dai oamenilor nici macar hartie igienica???! Vata??!! Spirt medicinal??! Si "era mai bine"!) Dar mie mi se parea ca nu se va intoarce la timp, ca adultii aia neastamparati si nervosi ma vor calca in picioare, nu inainte de a zbiera la mine ca-i incurc, la unison cu hada aia de vanzatoare.
Femei de serviciu presupun ca erau mai multe la scoala 202. Dar una mi-a ramas mie amintire, ca se purta cam ca invatatoarea sora-mii (o diforma de vreo 120 kg si 161 cm, pe principiul "mai bine-o sari decat s-ocolesti"), care isi dadea elevii cu capul de banca, zbiera la ei ca sa-i antreneze pentru atmosfera din alimentari si facea vizite privilegiatilor clasei, ca sa-si umple sacosele si, probabil, sa-si umfle kilogramele.
Omoloaga ei de la intretinere stergea holul cu un teu infasurat intr-o carpa mare si murdara, care lasa niste dare alburii in urma-i. Darele alea alburii erau praf. Mai bine n-ar mai fi spalat, nu facea decat sa amestece jegul cu apa (si asa putina, nici apa recenu curgea mereu in scoala aia) si sa-l imprastie uniform pe tot culoarul. Imbracata inrr-un halat maro, sau gri, isi trecea mutra soriceasca pe coridoare mai ales in timpul orelor, cand nesimtitii de scolari mici erau dati cu capul de banci, sau de pereti. De faceai de serviciu pe scoala si trebuia sa mergi de la usa de intrare la sonerie, sau daca ieseai sa incerci sa uzi scarbosenia de burete de sters tabla, erai mancat! Daca nu te asigurai ca soarecul monstruos nu e prin zona si faceai imprudenta sa umbli pe mijlocul holului, te repera si te facea de nu te mai spala nici Colentina (ca macar aia avea apa cat de cat mai proaspata decat aia deloc de la robinet). Urla de parca o stransesesi de gat cu manutele alea de 8 ani ale tale, sau de parca-i schingiuisesi parintii cantandu-le o dupa-masa incheiata "Bate vantul frunzele". Te insulta, te ameninta ca te duce la directoare si ca o sa-ti cheme si parintii la scoala. Pentru ca umblasesi pe coridor, da-da.
Frigul... Matusa maica-mii, prin 2003, ma intreba, plina de mila si ingrijorare:
- Tot asa nu va da caldura, mama? Sa mai luati d-aci, da la cumnata sosete d-alea da lana, sa nu raciti.
In 2003 aveam deja 22 de ani si o istorie cu caldura la bloc de vreo 13. Dar atat de puternica ramasese senzatia de frig generalizat in apartamente, incat ne mai urmareste si azi. Eu nu pot sta cu mai putin de 23 de grade in casa. Mama si soacra-mea se scandalizeaza si vara daca stau pe gresie fara sosete.
Intr-una din serile lui "87, "88, sau "89 (inainte de debarcarea Odiosilor), mama punea pe mine camasa asa-zisa "de piele" (bluzele alea flausate pe dedesubt), izmene tot "de piele", sosete groase in picioare. Pana sa apuce sa finiseze cu pijamaua deasupra, am intrebat-o unde plecam de ma imbraca asa. Nu plecam nicaieri, urma sa ne bagam in pat. Cand faceam baie la cap - operatiune care implica o logistica semnificativa, incalzit 20 de litri dd apa pe aragazul din bucatarie, carat hardaul in baie, spalat cu atentie in pozitia "teapan", sa nu dam apa pe aeroterma electrica, sa-i distrugem sigurantele, atentionari nenumarate "tine-ti mainile pe langa tine!!", graba mare, sa terminam cat mai repede -, mama ne spala, tata ne usca la par si ne mai vara foehn-ul pe dupa ceafa, sa ne incalzeasca spinarile inghetate si, la final, ne tufleau caciulile pe cap si ne invalmaseau sub o patura de lana si o plapuma, tot de lana, groasa cam de o palma. Si tot simteam frigul.
Si sa aud ca era viata frumoasa inainte??! Am pierdut noi ceva, eram noi cei mai plini de bube-n cap din curtea scolii si am irosit traiul bun, savurat de altii? Nu, multumesc, vreau trafic, vreau Euri, vreau Macdonald's si kfc, tineri obraznici si golatate la TV. Mi-e mai cald asa.

joi, 19 decembrie 2013

De Sarbatori, cu cantec

Acum patru ani, Tudor avea fix noua luni. Era in jur de 21-23 decembrie, afara era un strat timid de zapada, intretinut de un ger care alta data ar fi fost moderat. Il culcasem si, in bucataria noastra cu tigai inghesuite in cutii pe sub masa, mesteream ceva. Prin geamul inchis, auzeam acorduri din ce in ce mai clare apropiindu-se.
Cu fata de gospodina mirata, m-am aruncat curajoasa peste pervaz, sa vaz de unde vine si ce se intampla. Trei baieti (prefer sa cred ca erau si mai sunt tineri) suflau de zor in instrumentele lor, iar al patrulea tinea ritmul la toba agata de gat. Ii dadeau sarbatoreste cu repertoriu de colinde nationale si internationale, iar eu cascam gura fascinata, mi se pareau personaje de film, in cenusiul dintre blocurile din Militari. Ba, sub acordurile lor, zapada devenise brusc curata si luminoasa. Am stat lipita de fereastra uitandu-ma si ascultandu-i cum se apropie, adasta pret de un cantec si apoi pornesc mai departe incet si voios, cu Jingle Bells pe urme. Le-am aruncat niste mandarine infasurate-ntr-o punga cu bancnote si m-am intristat subit cand nu i-am mai vazut. Ma simtisem cumva ca mama, cand imi spunea "Mie, cand mananc o inghetata, de la inceput incepe sa-mi para rau ca se va termina" (:D).
Cvartetul lor vesel si indraznet a fost ceva ce n-am mai vazut pe la noi. Am trait si eu, ca toti bucurestenii, sinistrele, oribilele momente (incepute prea devreme si sfarsite prea tarziu dupa Sarbatori) din metrou sau din RATB. Am ascultat ani in sir colindele studentilor la Teologie curgand pe casa scarii. Dar baietii astia aveau ceva dintr-o alta lume, suflatorile si toba lor chiar se bucurau ca un an greu se duce, iar un altul sta sa-nceapa, cu toata speranta si renasterea pe care pe aduce (caci ce altceva e povestea Nasterii lui Iisus, daca nu speranta intr-un nou inceput?) Iar ei se bucurau nu numai de un nou inceput, dar si de faptul ca taman ei ni-l vesteau.
Anul urmator i-am asteptat, i-am adulmecat, am regretat ca stau cu copilul la mama si ei intre timp colinda cartierul. N-au mai venit. Sau, cel putin, nu cand eram eu acasa.
Am inca nostalgia colindatorilor putini din copilaria mea. Veneau numai in Ajun de An Nou, cu ursul, sau cu capra. Ma cam speriau blanurile si impopotonarile alea curgand pe ei, dar ineditul si bucuria vizitei lor ma bucura, mai ales ca erau oameni relativ familiari bunicului meu.
Asa ca, acum un an sau doi, am dat drumul in curte unei cete de vreo 5-6-7 "colindatori". Barbati, s-au pus pe zis ceva. Aveau mai degraba dictia "realizatorilor" de rap de dupa blocurile gri, mai repede hamaiau decat recitau si, pana sa ma dezmeticesc sa caut portofelul, au si terminat, pe nerasuflate, colindul. Le-am dat o caciula de bani, colectiv si unul, mai negustor:
- Duamna, datzi-mi si mie, ca io sunt soferu' care i-a adus.
- Aaa, pai, nu v-am dat acolo, nu-i impartiti?
- Nu, aia e banii la baetz, io sunt soferu'.
N-aveam chef de si mai multa amaraciune, asa ca i-am dat si lui 5 lei.
- Da' la baetz le-ai dat mai mult, duamna.
Mamaaa, ce ochi format, vazuse suma si facuse rapid si impartirea!
- Pai, ei au cantat, tu doar i-ai adus.
- Aaa, matale esti care n-a vrut sa ne dea bani cand am venit cu colegu' bolnav pa strada p-aiciea, zice zambind gales-dojenitor.
Daca stiam ca era gunoier din aia care umbla ba sa-si ingroape un coleg, ba sa-si scoata papagalu' din spital, nici nu mai deschideam poarta.
Si, mai departe:
- Da' io va stiu pa matale, de la Cocorasesti (o baga si p-aia de suflet, ca se stie cu barbatu-meu de pe la tara).
Pana sa apuc sa inchid gura cascata pana-n prag, unul dintre colegi revine de la poarta:
- Datzi-ne si noua un suc da baut, ni s-a uscat gatu'!
- Apa, ca altceva n-am si pun mana pe o sticla din hol.
- Aaa, nu, apa nu, imi raspunde dezamagit.
Colegu' sofer, insa, se multumeste si cu apa imbuteliata si cu aia cinci lei, tot e mai buna decat aia de la robinet si se cara cu totii.
Si uite asa, anul asta trag interfonul din priza. Mi s-a luat de initiative d-astea naive (ca sa nu zic prostesti) sa ajut oameni si sa invit sarbatorile-n casa cu cantec. Ce fac astia nu e cantec, e un latrat jenant si obraznic, care se lasa si cu nervi, in cel mai bun caz. Nu mai spun ca restul familiei se uita ranjind la fata mea nauca, dupa atare dialog, cu un "Liana, nu se-nvata minte" in priviri.

duminică, 15 decembrie 2013

Leprele toate/ Vor imunitate

Nu m-am facut praf la viata mea protestand. In era rasturnarilor de guverne si a mineriadelor, eram prea mica, desi alimentata de ziarele opozitiei care se citeau in casa. Imi amintesc de "90 si "91. In "99, cand jandarmii opreau minerii la Stoenesti, alaturi de oameni de toate varstele, am marsaluit tacut si solidar impotriva violentei. Eram cu totii speriati de perspectiva repetarii momentelor precedente.
Un an mai tarziu, in urma a ceea ce stim astazi ca a fost o diversiune marsava a masinariei propagandistice cripto-peceriste, feseniste si fedeseniste (la vremea aceea), am purces la a marsalui impotriva extremismului de sorginte vadimista.
La ambele proteste s-au adunat multimi convingatoare si solide. La primul de mai sus, mi-amintesc de Ana Blandiana, printre liderii simbolici.
In toamna, la #unitisalvam n-am fost. Am simpatizat cu participantii, am urmarit ce se intampla, dar o nelamurire interioara m-a tinut la distanta.
In seara asta, insa, dupa aproape o saptamana de indignare sufocanta dupa loviturile din Parlament, m-am imbracat bine, am mintit soacra ca ies in oras, i-am lasat copiii pe mana si am purces la Piata Universitatii, convinsa ca o treime din bucuresteni vor fi acolo.
Nu-s dezamagita. Am un sentiment ciudat si greu de descris. Mirata? Descumpanita? Socata? Catranita? Sentiment de inutilitate?
Nu stiu. Ce stiu e ca atat de slavitii oameni frumosi ce s-au sculat saptamani de-a randul pentru Rosia Montana nu s-au dat de la caldura pentru respectul fata de propriile persoane. Cand un parlament (nu mai merita majuscula) hotaraste ca faptele de coruptie sunt legale, isi face nevoile fix in capul nostru, al tuturor. Deci stam in casa, stam in masina si inghitim cu hapaituri mai si silentioase.
Altceva n-am ce sa spun.
O mana de oameni adunati la Universitate, multi tineri, multi din categoria celor ce se dau cu bicileta si merg la Fan Fest, altii din categoria oameni linistiti cu copii acasa, unii din categoria agitatorilor de club, altii - mai tineri, sau mai batrani - din categoria exaltatilor, destui ciudati. Fiecare cu revendicarile lui (sper ca panoul "Gazele de sist nu produc cutremure" sa fi continut un mesaj mai amplu de atat), multi cu nostalgia miscarii Rosia Montana (pancarte, sloganuri, insigne). Unii, suficient de ridicoli cat sa se pozeze "cu protestul". Multe, foarte multe aparate foto si refresh-uri la Facebook.
In nici un caz sentimentul de unitate. Unii se legau la sireturi, cateva nuclee in jurul catorva portavoci, cand si cand, izbucnea cate o scandare, stinsa rapid in voci stinghere.
Zbantuiala cu jandarmii, da-inspre guvern, pe Balcescu, blocaj, blocaj pe Edgar Quinet, un mare blocaj - de data asta cu scutieri - pe Calea Victoriei, intre Palatul Telefoanelor si Novotel.
Lozinci multe, vocea unitara incepe sa se coaguleze, dar situatia e cum nu se poate mai stranie, sa strigi in traficul blocat, intr-o zona fara nici o semnificatie si fara nici o audienta relevanta.
Blocajul scutierilor e spart, in cele din urma, in evadarea catre Piata Victoriei. E un mars dezorganizat, slalom printre masinile din trafic, protestatarii se imprastie care incotro, substanta ideii de protest se pierde: alergam ca bezmeticii, intr-un sir cand mai amplu, cand mai diluat, catre Guvern.
"Dragut" ca unii soferi catadicsesc sa ia parte la protest claxonand timp de 5-10 secunde, pana lasa protestul in urma. Oau, felicitari, curajos gest!
In Piata Victoriei odata ajunsi, stam dispersati in fata cladirii Guvernului, astfel ca nu se coaguleaza nici o atitudine coerenta si vibranta. Am impresia ca sunt mai multi scutieri decat protestatari, ma incearca iarasi sentimentul ridicolului. Ma gandesc, insa, ca numarul mare de forte de ordine arata cat de frica le e. Pacat ca nu le-am aratat ca si au de ce sa le fie frica!
Se fac vazute si unele grupuri straine de ideea protestului - grup mai mare si mai unitar decat cele de tip "familial" in care suntem implicati majoritatea (4-5 prieteni maximum). Astia subt mai multi, au fulare/esarfe care le acopera partea de jos a fetei, poarta haine usoare si pantofi sport. Membri ai galeriilor cluburilor de fotbal, imi dau seama ca nu vreau sa am de-a face cu ei. Am venit la un protest civilizat impotriva leprelor din parlament, nu vreau s-o iau pe coaja, sa ma trezesc in spital din cauza unora care nu-s in stare sa se stapaneasca. Vreo cateva incercari de omogenizare a protestului si la metrou.
Prea putini, prea dezorganizati, prea imprastiati.
Cu tristete, constat ca oamenilor nu le mai pasa cum le pasa acum 13 ani. Se apropie Craciunul, au cadouri de cumparat, porci de mancat si vacante de platit. Oamenii frumosi nu protesteaza decat chic, pentru cauze ecologice, pentru piste de biciclete si la temperaturi cumsecade, care le satisfac pofta de socializare si scos in oras.