duminică, 30 august 2009

Veşnica uimire


Acum ceva vreme eram surprinsă de părinţii care-şi exprimau avatarurile sarcinilor şi ale creşterii de tineri prunci. Între timp, am ajuns şi eu să îmi re-socotesc viaţa în funcţie de o mogâldeaţă care habar nu are ce mişcări şi schimbări a produs...

Şi vorbeam eu aşa pe messenger cu o prietenă de-şi savurează libertatea de ne-mamă şi ne-soţie într-o capitală europeană (dar ne-UE) cu trăsături perfecte şi m-a întrebat cum e să fii mamă?

Chiar, cum o fi? Tehnic vorbind, e eminamente fiziologic şi instinctual.

Un bebe mănâncă, doarme, zâmbeşte din ce în ce mai mult pe măsură ce creşte, are activităţi digestive pe dublu-sens. Dacă în poză există şi un tată care munceşte 36 de ore pe zi şi tot nu-i ajunge timpul, o mamă are toate şansele să i se atrofieze centrul vorbirii şi, eventual, al gândirii, cu totul. Să trăiască prin automatisme.

Mai e şi stereotipă situaţia asta de mamă. O dată, pentru că se întâmplă aceleaşi şi aceleaşi lucruri, cu mici variaţii. Ba chiar, unui bebe variaţiile îi pot produce stres şi, daca el e stresat, atunci nici alţii să n-aibă linişte!

A doua oară, pentru că m-am înspăimântat când am ieşit primele dăţi în parc şi de atunci nu-mi mai trece, ba chiar parcă se amplifică spaima: mamele sunt o armată!! Sunt multe, sunt din ce în ce mai multe. Înainte de 9 dimineaţa, nu le prea vezi; însă, odată ce se ridică soarele mai bine, umplu aleile, băncile umbroase şi locurile de joacă. Arsenalul, la purtător. În afară de mogâldeaţă şi cărucior, biberoane, şerveţele, borcănaşe, bavete, lavete, scutece, elefant/dinozaur/şoarece cu aripi şi roţi (??!), zornăitoare, cafea, ţigară, voce, prietenă cu aproximativ acelaşi arsenal în spinare. Câte una, când şi când, o carte. Zbârnâaie, vorbesc, fac 3 lucruri în acelaşi timp, încarcă generos profitul companiilor de telefonie mobilă povestind ce gângurit a mai scos ochiosul din cărucior.

În afară de conotaţiile auto-ironice, voir un pic sarcastice, e, pur şi simplu, minunat. Inexplicabil de minunat. Un sentiment care nu se poate descrie, mereu repetabil, cu fiecare fiinţă care se naşte şi care dă naştere, dar mereu copleşitor de atotputernic, de intim, de complice. Un sentiment a cărui descriere n-ar reuşi decât să umple de platitudini interlocutorul, a cărui descriere n-ar convinge pe nimeni să se apuce să aibă propria gânguritoare, dar un sentiment care, odată experimentat, nu te duce cu gândul la nimic din ceea ce ai trăit. Te poartă către mirări continue şi puternice, totale. Mirare care nu va trece niciodată. Mamele (poate şi taţii) rămân veşnic mirate... Eu, una, mă mir continuu. Si e doar începutul :-).