Is there a tomorrow

Pentru relatii trebuie sa lupti. Nimic nu pare sa vina de la sine, ca n-are altunde sa se duca si se hotaraste sa-ti faca tie binele. Nu stii pana unde si cat va dura lupta, nu stii daca va merita sau nu, dar luptand, exista o sansa. Neluptand, exista zero.

Luptand, ierarhizezi. Stii pentru cine merita luptat, strans din dinti, iertat, trecut cu vederea, inveti cine e de lasat mai in coada listei. Stii cine e primul pe lista la film si primul pe lista la ochi rosii. Stii cui ii spui si ramane acolo, cum simti deja cine te intreaba de viata dintr-un talent jurnalistic ratat.
Luptand, ierti. Stii ca s-a intamplat sa ai nevoie si sa nu fie acolo, dar s-a intamplat sa se revanseze prin ajutorul de care a avut mai tarziu nevoie. N-a fost nevoie ca prietenii sa-mi dea mereu pentru a ma ajuta. M-au ajutat dandu-mi ocazia sa fiu langa ei la nevoie, dandu-mi ocazia sa ma simt importanta, semnificativa, pentru o clipa sau mai mult, mi-au dat ocazia sa le zambesc, mi-au dat ocazia sa ma rup de treburi urgente, sa ma tem ca nu le voi termina, pentru a ma da sa se sprijine pe mine. Sa alerg fara sa numar treptele, sa urasc fara sa cunosc, sa blestem lumea si soselele, dar sa rad, sa plang, sa imbratisez strans din priviri un fir puternic si brunet.
Mi-au dat ocazia cand eram trista si singura, sa ma bucur pentru fericirea si implinirea lor si prin asta sa sper.
Peste ani, se estompeaza raul si reiese zambetul. Sigur, raman amintirile unor manipulari si scene fara rost, dar raman, mai pregnant, imbratisarile, rasetele, mangaierile si umerii ridicati.
Am fost dezarmata de atatea ori in fata suferintei, a spaimei, a nehotararii lor. De cele mai multe ori, am fost si sunt depasita de situatie, n-am cuvinte si nici promisiuni de mai bine. Si asta ne-a facut si mai prieteni. Permisiunea de a nu fi totul, de a fi un fragment, o bucatica dintr-o strategie. De a fi facut o secunda, doua de bine.
Eu povestesc aici numai cuvinte. Insa in spatele cuvintelor stau atatea imagini, cu rimel scurs pe servetele, cu plaja insorita si obraji tristi, cu trenuri parasind gari cenusii, cu trei intr-un pat, cu clatite si dureri de cap... Sta o pizza printre lacrimi, stau noptile nedormite cu teama ca maine nu va fi mai bine si speranta diminetilor, regretul si bucuria ca lucrurile se schimba, insa unele raman mereu aceleasi, daca tii sa le pastrezi. Si prieteni multi nu am; am putini de tot, cu care vorbesc rar si ii vad si mai rar si au vietile lor, dar cu care am o istorie.