Aveam 8 ani

Fac un exercitiu de imaginatie si, cum sunt limitata sub aspectul asta, ma opresc la imaginile din ecranizarea facuta dupa Orwell. Dadusem intamplator peste ea si mintea mea nu putuse sa-si reprezinte neaparat fidel si concret imaginile din roman, poate o oprise si un mecanism defensiv.
Am fost socata; oamenii erau sobolani, nu oameni, cu sticla in loc de ochi, pergament in loc de piele, canepa bruta in loc de haine, subzistand intr-un mediu de iasca, in loc de atmosfera.
Nu-mi mai aduc aminte multe, nici din roman, nici din film.
Zilele astea m-am intrebat mereu daca ala ar fi fost viitorul nostru daca acum 20 de ani nu mureau sute de oameni si Ceausescu nu era asasinat.
Daca, dupa modelul nord-coreean, nu aveam parte de a doua dinastie comunista a lumii.
Daca, in loc sa-l cresc azi pe Tudor, eram o femeie mutilata de avorturi, isterizata de copiii veniti prea devreme, cu astm dobandit prin crese si gradinite de ciment.
Daca, in loc de sarmale si choux a la creme, de Craciun mancam portia dobandita de fasole cu cartofi si paine, ratia prescrisa de regimul atoatestiutor. M-as fi inscris docila, absenta in coloana gamelelor, la ceea ce azi e templul risipei, la Circul Foamei-Plaza Romania, m-ar fi imbrancit vecinii de gloata, mi-ar fi fost jena-frica sa ma cert cu ei, as fi incheiat ziua gandindu-ma in lacrimi la covrigii, carnatii, cozonacii si bunicii copilariei mele.
As fi mers acasa cu gamela plina...
De aici nu mai pot continua exercitiul. Tudor doarme langa mine si mi-e peste putinta de dureros sa ma gandesc la copiii mei in lipsuri, la casa rece, la casa goala, la parintii mei traiti o viata in comunism.

Decembrie '89 nu ne-a fost destinat. A fost destinat unei imblanziri a comunismului ceausist si probabil de-asta ne trezim azi ingretosati de propunerile electorale. Daca democratia tot isi itise prezenta, macar au compromis-o, de nici cei 20 de ani 'brucanieni' n-au fost suficienti s-o spele...
Dar azi ma gandesc la acei oameni care, inocenti, cu sufletele revarsate, au sperat. Ma obsedeaza acele nume prelinse pe ecran, varstele lor, statistica seaca a mortilor, 'impuscat in abdomen, autor necunoscut', ma infioara idee ca sunt oameni plecati de cu dimineata de acasa, asteptati, plansi, disparuti, cautati cu disperare, inmormantati... Ma obsedeaza povestea unei sotii cautandu-si deznadajduita sotul, fara sa-l gaseasca pe nici o lista, pentru ca, in cele din urma, o greseala ortografica sa-i dea speranta ca, totusi, se afla printre morti! Nu pot concepe ca exista speranta de a-ti afla sotul mort!! Ca asteptarea, panica, teroarea au nascut asa un sentiment! Si ca femeia isi gaseste sotul, in cele din urma, dupa cautari si cautari si alte cautari printre sutele de morti. Ce fiinta umana, ce femeie sa aiba atata curaj, atata suflet ca, arsa pe dinuntru, sa infrunte atatea cadavre?!
Ma gandesc la parinti, la frati, la baietelul ramas cu dorul de tatal pe care nu l-a cunoscut, caci murise cand bebelusul lui avea 4 luni...
Ma gandesc la ei, la familiile lor si imi spun si as vrea sa stie si ei ca nu exista cuvant si sentiment care sa exprime ceea ce minimal s-ar putea exprima prin conventionalul 'recunostinta'. Familiilor nu le mai serveste la nimic. Au ramas cu inima fripta, torturata. Insa ei ne-au ajutat pe noi toti sa vedem lumina zilei, ne-au salvat de la condamnarea la viata de sobolan, la dezumanizare, la viata de iasca.

...