Burdihane

Degeţica scrie la ea pe blog un fel de articol pro-memoria. Despre speranţa de acum 20 de ani şi ce s-a ales de ea. Despre cum credea ca va fi şi cum a coborât din acel înalt.

Eu n-am crezut că va fi, dar constat acum ce este. Constat că, aşa ca anul trecut, devin cetăţean în atenţia unor necunoscuţi care-mi promit o grămadă de chestii pe care nu ar trebui nimeni să le promită, să le negocieze şi vehiculeze, ci să existe, pur şi simplu.
Pentru că dacă azi, acum, suntem aici e pentru că aceşti necunoscuţi s-au promovat şi inter-promovat între ei, până au ajuns să ocupe tot ce era de ocupa, să controleze tot ce era de controlat în aşa fel încât toţi banii să intre în buzunarele lor, indiferent cum, sau de unde. Infrastructură, cultură, sănătate, demnitate, bătrâneţe toate sunt înghesuite în buzunarele unor inşi care au avut obrazul infinit de gros si coatele înfiorător de ascuţite şi s-au cocoţat, prin abjecţie şi mizerie umană, în salcia de unde privesc condescendent la masa amorfă care, şi dacă ar vrea, nu mai are cum să reacţioneze.
Orice orificiu e bine şi temeinic astupat. Orice urmă de bun-simţ, sau de interes şi pentru altceva decât propriul burdihan e anihilată din faşă, cu sârg, nimic şi nimeni nu pătrunde în mediul anaerob al burdihanelor. Timp de cincizeci de ani comunişti şi 20 haotici nulităţile s-au sprijinit unele pe altele să pună mâna pe bani, pe avantaje, pe grămadă, pe ciolan. Politica, la noi, e o sursă, e SURSA de bani, de îmbuibare, de nepăsare, de auto-încercuire într-o bulă de bunăstare nesimţită şi nemeritată. O bunăstare nesimţită care dă capacitatea şi lipsa de jenă de a discuta în termeni statistici despre sărăcie, de a promite la nesfârşit firescul cu aerul de a fi descoperit leacul împotriva cancerului, de a înghesui în buzunare în văzul lumii, pretinzând că serveşti patria şi pe cetăţenii ei. Adică, pe alegători.
Dezastru scrie peste tot; nu există putere şi opoziţie, există numai o masă care se luptă pentru pole-position la furăciune şi propagarea mizeriei umane. Nu există mişcare sindicală, există numai şantaj de cea mai joasă speţă spre dezavantajul solidarităţii profesionale. Nu există politici care să asigure funcţionarea societăţii, există un mare haos. Sănătate, învăţământ, siguranţă publică, dreptate socială, justiţie, servicii publice. Peste tot, e mare mirare dacă ţi se vorbeşte decent. În rest, ştacheta coboară în mod constant.
Dacă era o vreme când se mai putea bănui o intenţie de a prosti masele spre a le domina, acum nici măcar interesul ăsta nu mai e. Pentru că masele sunt oricum dominate, pentru că nu au nici un mijloc de reacţie. Burdihanele s-au asigurat că orice supapă e bine controlată şi, mai ales, bine sigilată. Odată ce pleacă ai noştri, vin ai nostri, ce rost mai are să te sinchiseşti de mase? Haosul din învăţământ nu traduce intenţia malefică de a prosti boborul, ci, pur şi simplu, haosul minţilor de ne guvernează, incapacitatea endemică de a găsi soluţii, nepăsarea cruntă şi nulitatea. Mizeria din sănătate nu e pentru a ne îmbolnăvi spre a ne cocoşa, ci e rezultatul guvernării unor minţi a căror unică preocupare e propriul burdihan.
România e asemeni unui organism cu un mare şi mereu tot mai neîncăpător burdihan. Creierul, ficatul, sistemul nervos, sistemul circulator, toate suferă, se atrofiază, putrezesc încet, pentru că totul merge către burdihanul supradimensionat.
Geoană, Băsescu, Oprescu, Antonescu toţi vor să facă în continuare parte din acest burdihan soios şi malign. Nici unul, nici un partid nu-şi propune să aloce a milioana parte din pârghiile de le-ar avea la îndemână prin guvernare cetăţenilor. Nu, TOŢI se gândesc numai la umplerea burdihanelor. Şi când va ieşi Antonescu, iar Boc se va găsi în opoziţie, îi va fi în egală măsură bine, lui, ca şi lui Geoană, sau Oprescu, pentru că intestinul gros tot din burdihan face parte, ca şi cel subţire...