Frivolitati

Andra Maria, la 2 ani si jumatate, multiple malformatii

2012-01-18T13:46:00.002+02:00

Andra are 2 ani si jumatate si, din prima zi a vietii ei, traieste in spitale – in poza de mai jos, jucaria pe care Andra o tine in mana este... o seringa...
S-a nascut prin cezariana, inainte de termen, la opt luni si o saptamana, cu cinci malformatii la inima, cu malformatii la rinichi, vezica urinara si uter si malformatie a anusului. La ecografia morfo-fetala facuta de mama, la 5 luni de sarcina, aceste malformatii nu au fost semnalate.
Malformatiile cardiace au fost operate la o clinica pediatrica din Germania, fetita ramanand, insa, sub supraveghere si cu restrictii in ceea ce priveste contactul cu alte persoane, din cauza sensibilitatii aparatului cardiac si respirator.
Restul malformatiilor au fost partial rezolvate, prin interventii multiple la clinica din Germania (reconstructia uterului, a vezicii, interventii la rinichi si anus) sau amanate. Astfel, Andra, la 2 ani si jumatate are „anus contra naturii”, dupa ce, la inceputul vietii sale, capatul terminal al instestinului gros era scos prin burtica (!), urineaza prin sonda, iar posibilitatea de a capata controlul functiilor fiziologice nu va fi stabilita, pana cand Andra nu va implini 5 ani.
Din cauza malformatiilor unuia dintre rinichi, Andra face infectii urinare repetate, la fiecare aproximativ 3 saptamani.
Infectiile urinare sunt afectiuni care, pe langa suferinte majore, ii produc si stari de febra si agitatie, stari generale alterate, stari in care nu se alimenteaza cum trebuie. La 2 ani si jumatate, Andra are o greutate de 9 kg (baietelul meu, la aceeasi varsta, avea 12 kg si el e dintre cei slabanogi).
Infectiile urinare repetate o trimit pe Andra in spital in fiecare luna, pentru tratament, hranire si hidratare prin perfuzii. Andra are nevoie de spitalizare in mediu steril, din cauza problemelor multiple pe care le are, are nevoie de multiple consumabile medicale. Face tratament cu antibiotic in fiecare zi a vietii sale, de cand n-a nascut. Tratamentul costa cateva sute de lei pe saptamana. Conditiile de spitalizare din Romania ignora complet nevoile Andrei, este spitalizata in aceleasi saloane cu copii care au felurite suferinte si boli infectioase, la randul lor.
Vineri, pe 20 ianuarie, Andra pleaca in Germania pentru o noua operatie de reconstructie la vezica urinara. Numai pentru aceasta interventie, parintilor le mai trebuie 600 de Euro.
Timpul e scurt, e extrem de scurt si, probabil, multi isi vor spune ca oricum e prea tarziu. Pentru aceasta urmatoare spitalizare timpul poate parea scurt, insa Andra are nevoie de ajutor financiar in permanenta: pentru aceasta noua operatie in Germania, pentru tratamentul zilnic cu antibiotic, pentru consumabilele medicale, pentru analizele pe care le face la clinicile din strainatate.
Contul in care va rog sa contribuiti cu sume cat de mici, cand puteti, este deschis la:
BANCA TRANSILVANIA GALATI
IBAN: RO82 BTRL 0180 1201 K572 63XX
pe numele: Valentina Palade
Am incercat sa rezum in randurile de mai sus ceea ce mi-a spus mama Andrei, la telefon, timp de o jumatate de ora. Daca aveti intrebari, va rog sa mi le adresati si voi incerca sa am raspunsul de la mama fetitei.
Stiu ca, probabil, sunteti foarte des solicitati sa participati in asemenea cazuri. Stiu, de asemenea, ca nu e usor. Insa, ganditi-va cat de fericiti suntem cu totii sa ne trezim sanatosi, sa fim complet independenti fizic si emotional, sa ne bucuram de carti si de vacante si, aceia care ii avem, sa ne bucuram de copiii nostri, atinsi de o raceala, sau urland dupa un joc oarecare. Mama Andrei se bucura cand are destui bani in cont sa-si duca fetita la o operatie in Germania... Cei mai multi dintre noi se alarmeaza cand termometrul arata 37.5...

STOP violentei asupra femeilor!

2011-11-25T11:34:00.001+02:00

CAND ? Pe 25 noiembrie, 16.00-18.00.
UNDE? In fata Parlamentului Romaniei, Camera Deputatilor, Parcul Izvor.
PENTRU CE?
Ordin de protectie.

Ordin de restrictie.

Adaposturi bugetate.

Mă duc la protest diseară. Un protest împotriva violenţei îndreptate asupra femeilor.
Femeile sunt agresate în felurite chipuri, în felurite situaţii.

Centrul Filia, în manifestul protestului STOP Violenţei împotriva femeilor! arată: „In perioada 2004 – 2008, au fost inregistrate peste 47.000 cazuri de violenta in familie la nivel national si au fost raportate 677 de decese. Din totalul victimelor, 71,34% sunt femei. Din totalul victimelor barbati, 72% sunt minori. Asadar, intre adulti, agresorii sunt intr-o pondere covarsitoare barbati, iar victimele sunt femei.

Conform Agentiei Nationale pentru Protectia Familiei, in anul 2009 s-au inregistrat peste 12.000 de cazuri de violenta in familie, reprezentand o crestere cu 8, 04% fata de anul 2008 si cu 41,81% fata de anul 2007. In comparatie cu 2008, numarul victimelor femei a crescut cu 13,81%. Locurile din adaposturi acopereau doar 4,46% din victime. Anul trecut, in 8 judete nu exista nici un centru pentru victimele violentei in familie: Bacau, Bistrita - Nasaud, Brasov, Calarasi, Giurgiu, Maramures, Olt si Suceava.

Mai mult decat atat, Romania are o legislatie profund deficitara, care nu protejeaza victimele. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei in familie s-a dovedit nefunctionala. Ordinul de protectie este un instrument juridic necesar pentru siguranta imediata a victimelor. Lipsa adaposturilor reprezinta un argument in plus pentru ca ordinul de protectie sa fie introdus.”

Sunt statistici reci, nu arată un chip, nu difuzează ţipete, nu se aud bufnituri.

Din fericire, în imediata apropiere nu cunosc (?) nici o atare situaţie. Copii fiind, aveam nişte vecini deasupra, o familie cu trei copii, doi băieţi mai mari şi o fată de vârsta mea. Rare erau serile în care el nu se îmbăta şi nu zbiera şi nu trântea ce-i cădea la mână. Nevasta zbiera şi ea, fata de vârsta mea, ţipa, terorizată. Pe băieţi nu i-am auzit niciodată.
Soră-mea şi cu mine tăceam şocate şi înfiorate de ce auzeam. O întrebam pe mama de ce nu pleacă de acasă. Nu mai ştiu ce zicea mama. De câteva ori, mama a chemat poliţia. Poliţa l-a luat, l-a bătut şi l-a trimis acasă, mai vânăt pe spinare şi mai uşor la buzunar.
În clasele primare, fata lui şi cu mine am stat în aceeaşi bancă. Ne-am jucat în faţa blocului frunza şi elasticul si faţa.
Un copil uscat, cu picioare strâmbe. Îşi trecea neîncetat buzele una peste cealaltă, iar toamna şi primăvara, când vântul e mai tăios, arăta mereu ca şi cum ar fi avut două rânduri de buze: câte o dâră roşie, uscată, uneori sângerândă dubla linia naturală a gurii ei. De câtava ori, a avut şi păduchi. Mă mir cum n-am luat şi eu.
Era un copil rău: violentă faţă de ceilalţi, brutală, sarcastică, din vocabularul ei făceau parte cuvinte pe care eu nu le mai auzisem niciodată la vârsta de şapte ani, nu ştiam ce înseamnă, însă bănuiam, din felul în care le spunea, că sunt din cele urâte rău. Pe unele le auzisem prima oară de la tatăl ei, când îşi zbiera alcoolul către familia lui, să-l audă un cartier întreg.
Din şapte seri ale săptămânii, cinci o auzeam ţipând cât o ţineau puterile. Ţipa fără să articuleze vreun cuvânt, ţipa, pur şi simplu. Băieţii tăceau. Auzeam numai fetele. Femeia, înjurând bărbatul şi bărbatul zbierând la femeie “Te omor!
La şcoală, fata nu spunea nimic. Se bătea cu colegii, arunca vorbe rele şi urâte oricui, era servilă şi umilă faţă de învăţătoare, se descurca greu la majoritatea materiilor pe care le studiam, nu-şi făcea temele frecvent. Stăteam în aceeaşi bancă, dar nici măcar o dată nu am auzit-o evocând vreuna din serile de groază. Am fost colege de bancă, însă, în mod ciudat, prietene nu am fost deloc. În afara şcolii, în faţa blocului, de cele mai multe ori, fie nu ne jucam împreună, fie mă agresa, într-un fel sau altul, şi pe mine. Mi-a pus o piedică la un moment dat de am tras cea mai dureroasă căzătură a copilăriei mele.
Era, probabil, felul e de a se răzbuna pe mine, cea care ştiam ce tată are, cea care avea o soră cu care să se joace şi să se solidarizeze, cea care n–avea un tată care să fie tot timpul băut.
S-a măritat şi trăieşte în Italia, sau în Spania. A venit să-ţi înmormânteze mama, acum 2, sau 3 ani.
S-a întâmplat într-o după-amiază ca individul să ne spargă uşa: i-a aplicat un şut şi a sărit din yală. Mama, terorizată, a ieşit cu mătura la el şi a chemat poliţia. El i-a răspuns împăciuitor: "Aaa, vecină, credeam că e a mea"...
Acum locuieşte singur. "Umblă" cu două femei, răcneşte când vorbeşte la telefon, dă petreceri din când în când, ascultă Mirabela Dauer şi Gabriel Dorobanţu cu generozitate, să se bucure jumătate de cartier.
S-a despărţit de nevastă după ce copiii au crescut, după ani de urlete şi teroare. În mod ciudat şi complet inutil, a adus-o acasă după ce femeia a murit în străinătate, în vizită la fată. Nu pricep de ce a trebuit, dupa mai bine de zece ani de când se despărţiseră şi după o viaţă de calvar cu el, s-o aducă în casa în care-şi bătuse joc de ea în mod constant.
Băiatul mijloniu a plecat demult din casă. Nu l-am mai văzut de-atunci urcând scările către etajul patru, deşi înţelesesem că locuieşte tot în cartier.
Cel mare, forţat de context, a locuit o vreme, cu soţia şi primul copil, cu individul. Prezenţa tinerei femei şi a copilaşului nu l-a împiedicat să-şi facă şourile. E drept, mai rare decât acum 20 de ani.
Un episod m-a marcat şi m-a îngijorat înfiorător: Tudor mic, dormea la mama, acum doi ani.
“Te arunc pe geeeeaaaam dacă te mai prind!!! Te arunc pe geam, băăăăăă!
Individul se adresa copilui, care, la momentul ăla, n-avea mai mult de 4 ani.
“Dacă dădeai foc la casa??!”
Situaţia a durat puţine minute, cât eu am pus mâna pe telefon şi am scotocit după numărul de telefon al Secţiei de Poliţie. Am rămas cu atât mai şocată să-mi dau seama că mama copilului era acasă, probabil ascunsă cu copilul în altă încăpere. Stăteau în casă cu el de nevoie, casa lor fiind în construcţie la vremea aia. Stăteau acolo de nevoie şi, tot de nevoie, îşi puneau copilul în pericol.
Asta se întâmplă cu victimele violenţei. Stau acolo şi n-au ce face. Au copii de crescut. Au o copilăre tristă şi violentă. Uneori, supravieţuiesc înjunghiaţi în suflet.

Nu poti sti niciodata ce-ai pierdut

2011-11-21T15:08:00.001+02:00

Citeam pe un blog cunoscut un articol care enumera, mai in gluma, avantajele de a fi copil unic: acela de a primi o bicicleta, papusa, masinuta etc. numai pentru tine, atunci cand o ceri, parintii copilului unic nefiind conditionati si impiedicati de dublarea cheltuielilor. Finalul articolului este, evident amuzant: in timp ce fratii primesc o masina, compensatie pentru toate refuzurile primite de-a lungul vremii, copilul unic primeste o slujba inca din adolescenta si nici o masina.

Mereu m-am gandit ca, in calitate de copil unic, n-ai habar cum e sa fii in doi, sau trei, sau patru. Sunt lucruri pe care, odata ce nu le experimentezi, nu le poti regreta.

Se pare ca exista un complex al primului nascut, al celui de-al doilea si de-al treilea nascut. Primul, il experimenteaza la nasterea fratilor: nu mai este el punctul unic de interes, nu mai primeste toata atentia, pierde suprematia, ba chiar, brusc, cade pe locul doi, bebelusul luandu-i locul in preocuparile imediate ale parintilor.
Al doilea nascut sufera ca nu e primul, ca vesnic va fi al doilea, afectat fiind toata viata de conditia lui de “loc doi” si va trage toata viata sa suplineasca neajunsul asta in viata.
Al treilea, tot pe-acolo.
Nici mijlociul nu scapa de complexe. Asta traieste cu complexele alea doua combinate, deci va dati seama cat ii e de bine.
Eu sunt a doua nascuta. Diferenta, dupa 30 de ani, e minora: 1 an si jumatate in minus fata de sora-mea. Care acum recunoaste ca, din cand in cand, ii mai trecea prin cap ideea (sau dorinta?) de a fi fost singura pe lume. Eu, cap mai sec si cu mai putina imaginatie, nu m-am intrebat niciodata, dar ABSOLUT niciodata cum ar fi fost sa fiu fara ea.
E drept, ea nici nu mi-a dat motive sa imi doresc sa nu fie. Eu am fost intotdeauna aia rautacioasa, tepoasa, dificila, isterica si paracioasa. Si mai putin inteligenta, ca sa nu zic prostuta, de-a dreptul (citind toate atributele de adineauri, cred ca e evident ca nu excelam la IQ).
Ne-am paruit de mici. N-am avut niciodata parul lung in copilarie. Eram doua, bunica-mea era singura mai mereu, n-avea timp de atata spalat si coafat doua capete cu plete. Cand am prins o lungime buna sa faca niste ciufi prinsi cu “bilute” (pe vremea aia, elasticele de par aveau la capete cate doua bile colorate; disponibile la balci, toamna, sau la cooperativa, la librarie, tot anul, sau in parul papusilor), am fost cele mai fericite. Fericirea n-a durat, ca ne-a apucat sa ne tragem reciproc de ciufi. Bunica-mea a reglat situatia, ne-a tras de par in mod egal, sa ne treaca pofta de chelfaneala.
Ne-am certat pana mai acum 5-6 ani. I-am impus, pe la vreo 22-23 de ani ai mei, sa aleaga cu cine sa mearga la mare: cu mine, sau cu prietenul ei (ce era, Doamne, in capul meu?) I-am parazitat prietenele: unde mergeau ele, mergeam si eu. Nu le param ca se pupa cu baieti, eram pe-acolo ca varsta, ma tratau ca pe un egal. Colega de banca din clasa a 7a i s-a plans ca-s prea rea si as avea ceva cu ea (cu colega, care, de altfel, si ea era o rea si o ciudata).
Dar, dincolo de paruieli si rautati, am fost complice de la inceput. Nu ne placea sa mancam oua, le aruncam cat colo la gradinita si taceam malc acasa, nu afla nimeni. Nu ne placea mancarea, in general, pe care-o refuzam si bunica-mea, exasperata, ne alunga din curte. Bazaiam amandoua ca laietii pe la poarta, insa intr-un glas.
Am dormit ani de-a randul in acelasi pat si ne prindeau diminetile bolborosind sub patura, povestind de-a fir a par ce-am facut toata ziua si haaat! ani in urma. Tata ne ciocanea de mai multe ori la usa, de fiecare data fara succes. Pana nu adormeam eu, spre frustrarea ei, care a fost intotdeauna, si e si azi, insomniaca, nu se terminau povestile.
Eram la scoala si programul meu era mai scurt. Ma aninam in banca ei, cascam gura pe pereti, invatam cate-o anecdota geografica de la dna Petre si asa se facea ora sa plecam amandoua, prin intuneric si iarna spre casa. Desi aveam fiecare ciomagul ei de umbrela, foloseam numai unul, ca umblam precum mieii, una-ntr-alta.
Faceam “meditatii” la engleza si, pana sa pricep eu enuntul exercitiului, ea-l termina de rezolvat. Si ma ajuta si pe mine. (Atunci mi-am dat eu seama ca diferenta de IQ dintre noi nu e data de varsta, ci de natura :D).
N-am fost niciodata in competitie. Nu stiu cum e sa fiu invidioasa pe ea. Si nu stiu cum e sa fie invidioasa pe mine, sa-mi spuna rautati gratuite.
Am avut o poveste tampita de amor, alta nenorocita. Casnicia mea a pornit greu, sontacaind. Mai schioapata si-acum, din cand in cand. Am exploatat-o cat am putut. Am facut-o sa sufere odata cu mine, sa se ingrijoreze ca plang si ca slabesc si ca nimeni nu merita. Mi-a spus cinstit cand a fost de partea mea si cand nu.
Am un copil pe care-l iubeste si caruia ii face toate poftele mai ceva decat dac-ar fi al ei. L-am lasat cu ea si il las sistematic, cand trebuie sa plec din Bucuresti.
Eu n-am experimentat complexul ala al celui de-al doilea nascut. Cu mana pe inima spun. N-am fost invidioasa, cum spuneam mai sus, nici n-am incercat sa-i ajung unde nu puteam, in mod natural. Ce-am experimentat si experimentez e admiratia fata de simtul ei artistic, fata de sensibilitatea si altruismul ei.
Daca e vreo slujba in lumea asta sa fie facuta pentru ea, e aceea de face altora cadouri. Pentru ca e altruista si plina de imaginatie. Pentru ca e sensibila si are rabdare sa cotrobaie dupa un obiect care mie, sau mamei, sau prietenului ei i-ar face placere. Pentru ca nu-si face socoteli meschine.
Acum 24 de ani, venea de la scoala, avea 7 ani, iar eu 6. Avea un ghiozdan greu, incomod si rigid. A scos o bomboana de ciocolata din el si mi-a spus: Nush, a fost ziua unei colege si am primit o bomboana. Hai s-o mancam amandoua.
Bunica-mea, cea care ne paruise cu 3-4 ani in urma, era la noi. Se mira si azi de momentul ala. Si se mira degeaba, pentru ca ei i se datoreaza jumatatea aia de bomboana de ciocolata de am primit-o acum 24 de ani. Si celelalte jumatati care au urmat. Pentru ca niciodata n-a avut ea 50 de bomboane cubaneze si eu 50. Am avut amandoua 100 de bomboane. Pentru ca, daca eu mancam mai mult, nu mi se atragea atentia ca am mancat mai mult si ca trebuie sa impartim jumi-juma, ci ca trebuie sa impartim. Punct. Ni se spunea, mai explicit, sau mai voalat, mai suav, sau mai rastit, ca suntem surori. Atat.
Acum cateva zile, i-l scap pe Tudor, cu promisiunea ca vin in maximum jumatate de ora. M-am intors dupa vreo 3 ore. Nu m-a sunat, nu m-a bombanit, nu s-a suparat ca nu m-am tinut de cuvant. Asta fiind una dintre multele situatii de genul asta.
E sora mea. Nu e prietena mea, nu e ruda mea, e o parte din mine. Poate cea mai importanta in viata mea de adult. Da, imi iubesc sotul si, teoretic, o sa traim impreuna pana la batraneti. Da, am un copil de langa care ma desprind cu jale in fiecare dimineata. Dar ei sunt ceea ce eu am ales si am facut. Ea e parte din ceea ce m-a facut, fara sa aleg eu. Si as putea spune un milion de povesti similare despre ea, despre relatia noastra, despre viata mea, pe care astazi nu mi-as putea-o imagina fara ea. Nu ca-s slaba la capitolul imaginatie, ci pentru ca e, pur si simplu, de neconceput!

©Foto: tot ea, asta-vara :-)

Totul e cum nu se poate mai bine. Legalizăm, dar nu schimbăm nimic.

2011-11-17T13:24:00.006+02:00

Am un job la care mă târâi în fiecare dimneaţă, pentru a constata la finalul zilei că iar n-am schimbat lumea. Conduc maşina plătită de soţul al cărui nume-l port, cel care-mi plăteşte pantofii şi vacanţele în Creta. Deci nu, nu-s o feministă crăcănată, cu păr pe picioare si şapte pisici acasă.
Cu ceva timp în urmă, mă declaram bulversată de religia creştină, în special ortodoxia, în care am fost botezată şi pe care nu o înţeleg. Deci nici în categoria ultra-ortodocşi nu mă pot încadra.
Asta, ca lucrurile să fie clare.
În drum spre birou, în maşina plătită de cel ce nu ştie ce se întâmplă cu banii nevesti-sii, îl aud azi dimineaţă pe Dobrovolschi, la Guerilla, cum că ieri a participat la o jurizare pentru anume proiect şi că l-a mulţumit faptul că oamenii de acolo emanau „normalitate”. Enumera el ceva „normalităţi”, printre care şi ceva legat, dacă nu mă înşel, de case de rendez-vous, cum se numeau ele mai acuşi un secol.
Fiecare avem normalitatea noastră, inutil şi banal s-o spun. Însă, cred că în situaţia asta, a caselor de toleranţă, normalitatea văzută din dreptul unui bărbat spre 40, trecut prin viaţă, prin femei şi prin multe experienţe nu e la fel cu cea ce se iţeşte unei femei.
Mda, e scandalos că avem prostituţie la colţ de stradă, neimpozitată (iaca, rămăsese prostituţia ultima neimpozitată din ţara noastră degrab’ adunătoare de impozite), nevaccinată, necontrolată şi nestingherită de funcţionarii statului. Administrativ şi fiscal e scandalos.
Uman...? E scandalos că statul nu legiferează o formă de înjosire a femeilor? E scandalos că rămâne ilegal, în continuare, să închiriezi corpul unei femei cu ora, minutul, raportul, sau numărul? E scandalos că nu acceptă oficial situaţia în care o femeie, împinsă de un context social absolut mizer, e constrânsă să se vândă, ca să aibă bani de pâine?
E scandalos că nu putem, în mod oficial, închide femeile în bordeluri, precum vitele în ţarc şi să alegem pe cea pe care să punem mâna şi banul...?
Departe de statul român ideea de a nu legaliza prostituţia pentru a motivele din paragraful anterior. Nu, statul nostru nu reglementează bordelurile nu pentru că îşi pune probleme de principiu, ci, pentru că, pur şi simplu, fie nu-l intererează problema, fie îl interesează foarte tare şi interesul său stă în interesul individual, imediat şi meschin al reprezentanţilor săi care au direct, mult şi bun de câştigat din afacerea de vânzare a fiinţelor umane.
Argumentele generale şi cel mai des întâlnite în favoarea legalizării prostituţiei sunt alea de le ştim cu toţii: statul ar profita impozitând, clientul ar profita prin aceea că „fetele” (ironic spus, nu?) ar fi controlate de medici, deci, mai „curate” (de-a dreptul sarcastic) şi mai sigure.
Nu spune, insă, nici unul dintre aceia care susţin ideea asta că fetele ar fi cel puţin la fel de exploatate ca şi până acum. Nu sunt singura care aude constant taximetrişti plângându-se de „planul” pe care trebuie să-l dea patronului lună de lună. Exact atare plan li s-ar impune si fetelor care se prostituează, care, probabil, că e impus şi acum de peşti. Diferenţa ar fi că, din acel plan, patronul ar trebui să plătească şi impozitele către mult-prea-girjuliul nostru stat. Şi să nu crească prea tare tarifele, că, deh, se simte la buzunarul clientului. Iar acoperirea deficitului tot pe fete va cădea, evident.
Probabil că metodologia de examinare a fetelor ar fi rezolvată din condei – aduce don'şoara adeverinţă de la medicul de familie cum că e aptă să profeseze, fără probleme dermato-venerologice şi toată lumea e mulţumită. Dar va avea dumneaei un statut de angajat şi un salariu, din care să i se reţină la sursă contribuţia pentru asigurările sociale, astfel ca să poată beneficia de servicii de sănătate? Odată cu contribuţia la celelate asigurări sociale, astfel că, dacă o dă patronu' afară, să poată beneficia de o indemnizaţie de şomaj şi, eventual, cursuri de recalificare?
Boon, are salariu, e angajată, se duce la medicul de familie. Medic de familie care e foarte posibil să facă parte din categoria celei care mi-a eliberat mie, fără să mă vadă la mutră, sau că am două mâini-două picioare, adeverinţa cum că mă pot mărita cu alesul inimii mele. Ba, i-a eliberat şi lui, fără chiar ca acesta să fie înscris la cabinetul ei.
Deci, da, riguros examen.
Sau nu, nu e angajată şi atunci „o rezolvă” patronu': aduce 'mnealui adeverinţe pen' tot stabilimentu' cum că toate sunt apte de exerciţii fizice susţinute. Clientul se încrede şi totul e mai sigur. În fond, ce nu ştii n-are cum să-ţi facă rău.
Cât despre colectarea de taxe în mod legal în urma acestei activităţi, dacă nu m-ar atinge problema prin esenţa ei – tristeţea că există atare situaţii –, m-ar plezni râsul. Statul nu colectează cum trebuie taxe acolo unde e mai mult decât evident că sunt bani! Că sunt bani, mulţi şi dubioşi. Statul nu colectează redevenţele pe care companiile de profită felurit de solul şi subsolul său le datorează. Nu impune şi nu colectează ce e evident (da' mă somează pe mine să depun declaraţie de venit, în condiţiile în care eu sunt radiată din oficiu de la Registrul Comerţului...)
Cum o să impună o afacere prin esenţa ei ascunsă? Cum o să controleze cât şi cum s-a prestat? O să pretindă să instaleze baieţii POS-uri, căşi de marcat şi să pătreze 'mnealor beneficiarii bonul fiscal până la părăsirea unităţii de prestări servicii senzuale?
Cum va proceda statul cu prostituţia de lux? Fetele alea puţine şi deştepte care câştigă cât şi cum vor ele, de la cine vor, cât nu câştigă amărâtele de la colţ de stradă nici dac-ar avea trei vieţi ocupate în domeniu. Le impune să facă un PFA? Cine le dă autorizaţia? Ce capitol din Declaraţia 200 completează? Profesii liberale, desigur.

Şi astea-s numai câteva din întrebările pe care mi le pun şi eu, scărpinându-mă ca nea Ion după ureche. Legalizarea nu va rezolva nimic. Nici non-legalizarea nu va rezolva nimic. Însă nu e corect să ne ascundem după degetul legalizării şi să pretindem că ea ar face totul frumos, curat, legal şi benefic pentru stat si societate. Nici pe departe. Totul va fi exact ca înainte, cu diferenţa că exploatarea şi umilirea extremă vor fi oficiale. Şi vreun/vreo politician/ă îşi vor aroga plini de abnegaţie rolul de salvator sanitar al comunităţii de unde au ieşit.

Să mângâiem infractorii pe creştet

2011-10-12T15:42:00.000+03:00

Săptămâna trecută a fost Slut Walk Bucureşti. Pe site se pot afla mai multe informaţii despre ce înseamnă el şi de unde a pornit.

Acum, neavând altă treabă, dau de bloguri unde sunt unii care spun că, ceea ce s-a petrecut acolo, a fost o imbecilitate. Evident, fără să citească motivele şi ideile de la care pornise totul.

Respectiv, nişte afirmaţii jignitoare ale prof. dr Tudor Butoi, despre care vorbeam, indignată, acum un an. Mă bucur foarte mult că, între timp, indignarea mea de atunci a animat multe minţi şi s-a ajuns la acest protest.

Nu am participat pentru că nu am fost în Bucureşti. Dacă eram, mă duceam.

Ei, cică e imbecil să protestezi împotriva infractorilor. Ei bine, protestul nu a intenţionat să detabilizeze infractorii, să le bage spaima-n oase şi minţile-n cap. Nu. Trist e că a intenţionat să bage minţile în cap autorităţilor şi membrilor comunităţii. Autorităţilor, care sunt reprezentate de bărbaţi precum dl Butoi şi îşi permit să facă asemenea afirmaţii jignitoare la adresa femeilor care oricum au trăit o dramă. O femeie violată e veşnic bănuită că a provocat ea prin ceva. Vezi cazul răsunător din primăvara acestui an, cel al fostului şef FMI, Strauss-Kahn. Dumnealui a scăpat bazma curată, i s-a acordat prezumţia de nevinovăţie, în timp ce victimei i s-au cătat tot felul de noduri în papură, ba că locuieşte-munceşte ilegal în State, ba că e implicată în trafic cu droguri. Aspecte care nu au absolut nici o legatură cu faptul că ea fusese agresată sexual.

Întotdeauna, când vine vorba de atare agresiuni, victima e acuzată şi bănuită de aspecte colaterale, care nu au nici o relevanţă reală şi fundamentată, ba, mai mult, sunt o jignire gravă şi o lipsă completă de empatie faţă de situaţia în care este victima.

Dincolo de violuri şi agresiuni directe asupra femeilor, există şi agresiunile verbale, de la distanţă, sau micile agresiuni asupra lor: fluierăturile, apelativele aruncate la tot pasul, propunerile de a se f””” cu orice individ lipsit de dantură, la colţul străzii, invitaţiile de a explora intimităţile jegoase ale vreunui trecător între două vârste, atungerile pe porţiuni delicate şi intime ale corpului. Mda, povesteam eu mai demult cum, în clasa a 6-a, încărcată cu ghiozdan şi la pubertate fiind, unul mi-a pus mâna pe sânul de abia se iţea dintr-un tricou lălâu. Sânul unui copil, că asta eram.
Cosmeticiana la care mergeam acum 5 ani îmi povestea cum i-a sosit o clientă într-o baltă de sânge, pentru că un dement, trecând pe lângă ea, i-a tras un semn definitiv pe obraz, cu o lamă de ras.

În contextul ăsta, curvele se apucă să protesteze. Cum spuneam, împotriva blamării victimei, a ignoranţei asupra cauzei agresiunilor, a mitocăniei, a mârlăniei şi a jignirilor de tot felul.

Şi generează opinii. Orice dădător cu părerea se exprimă şi se exprimă fără rezerve şi se exprimă în necunoştinţă de cauză şi se exprimă ferm. Dar prost.

Şi, dedesubtul ăluia care imprimă direcţia discuţiilor, sunt alţii şi alţii ca el, care ştiu ei pe unde se întâmplă violurile şi cum şi de ce, de ajungi să te întrebi cum au la îndemână atâtea informaţii, cum de sunt atât de plini de informaţii – ai zice că au consultat statistici fundamentate, atât de sigur se exprimă când ne spun că femeile îs violate de proaste ce sunt, nu pentru ca ăla de le violează are siguranţa că femeia nu poate riposta. Şi, da, te întrebi cum de spun atare enormităţi, dacă sunt atât de informaţi şi atoateştiutori...

Şi dacă-s proaste? Şi dacă-s îmbrăcate scurt şi mulat şi decoltat? Şi dacă vor să facă sex? Nici una dintre cele de mai sus nu înseamnă că vor să fie fluierate, acostate şi, mai grav, violate, înjunghiate şi omorâte.

Şi dacă ajung să fie agresate, nu înseamnă că un criminalist care a priceput din psihologie cam cât pricep eu din modelarea hidraulică poate să-şi permită să le desconsidere şi să le jignească şi să le învinovăţească tot pe ele, absolvind autorul, că, nu-i aşa, are, săracul o problemă. A fost provocat de un flanel de lână groasă, o fusta diformă şi o vârstă de 73 de ani...

Şi dacă dădătorii cu părerea ar fi numai bărbaţii. Dar nuuu, sunt şi femei care se declară a fi de acord cu afirmaţii de tip-Butoi, cum că femeile şi-o caută cu lumânarea.

Am preluat pe pagina mea de facebook evenimentul organizat de Slut Walk Bucureşti. Am avut neplăcuta surpriză de a vedea linkul preluat de un bărbat din lista mea de „prieteni” (iar eu am în listă numai persoane pe care le cunosc din viaţa reală), care invita, generos, pe cei cu mai puţni bani, să meargă la Slut Walk, să profite de ocazia de a agăţa cu puţini bani. Surpriza m-a îngreţoşat şi mai tare când am dat să-i bat obrazul: o domnişoară comentase cu „Hahah” la invitaţia amicului. O femeie, adică. Mi-am expus dezacordul şi dezamăgirea, iar domnişoara m-a sfătuit ulterior să mă relaxez, că ea nu citise despre ce era vorba şi numai se amuzase de rezonanţa preluării.

Acuma, mai e ceva de spus, când o femeie reacţionează aşa? Să zicem că nu citise şi nu ştia despre ce e vorba, însă asta nu e o scuză. Eu, dac-aş vedea un atare titlu, mi-aş pune probleme şi aş ajunge să pricep despre ce e vorba: slut nu e un cuvânt care să facă neapărat cinste femeilor şi, în calitate de femeie inteligentă, când îl vezi afişat, îţi trezeşte curiozităţi şi reacţii. Care te duc la o concluzie inteligentă. Se pare că mă înşel amarnic asupra capacităţii unora de a problematiza. Mai bine să ne hlizim rapid, măcar să ştim c-am făcut norma la hlizeală şi stupiditate pe ziua respectivă.

Şi, aşa cum mă gândeam şi în alte cazuri, marşul nu a fost numai unul de protest. Femeile alea nu au umblat de colo-colo cu pancarte să distreze minţile plate şi să înfurie taximetriştii. Nu, au facut-o şi din solidaritate. Să vadă şi proastele alea care se lasă violate şi agresate, şi panaramele alea care şi-o cer, şi babele alea văduve şi pline de bani de la marginea satului că sunt persoane care nu le blamează şi le înţeleg şi aleg să le susţină, aşa cum pot.

Dacă toate de mai sus reprezintă motive de întristare şi îngrijorare, m-am bucurat să aud că la marş au participat destui bărbaţi. Şi m-am bucurat şi când am citit şi comentarii pertinente în josul articolelor dădătorilor cu parerea, de exemplu:

Pe scurt,parerea mea:
1)protestul are drept scop atragerea atentiei asupra unei probleme, iar nu isi propune sensibilizarea infractorilor.
2)argumentul tau cu “vrei sa nu mai fii violata, nu mai umbla cu tatele pe afara” mie nu imi spune nimic.Pe acelasi sistem, “vrei sa nu fii calcat de masina? nu mai traversa”, “vrei sa nu fii talharit? nu umbla cu bani la tine”….aah! daca spuneai ca tutele trebuie sa prevada, asta e altceva.Dar nu poti spune ca “si`au cerut`o”.Adica poti spune, numa` ca nu s de acord.

Bunastarea masculina la 30 de ani

2011-09-29T13:06:00.005+03:00

Am senzatia ca, printre barbatii de varsta celei pe care o impartasesc (in jur de 30), umbla curentul “vreau sa dau burta jos”. Proaspetele mame ale copiilor lor, mai putin proaspetele lor sotii sunt slabe; burtile insarcinate s-au retras in alergatura dupa plozi, alergatura dupa aspirator si lungile plimbari in parc. Pe unele le mai slabeste si efortul de a raspunde acelorasi intrebari imposibile, fie ca-s “de ce-uri” legate de culoarea noptii, sau afirmatii stanjenitoare fata de mustatile si formele necunoscutilor din jur.

Pe barbatii nostri nu-i slabeste nimic. Fie ca alearga ca al meu, cat sunt ziua si noaptea de lungi, fie ca lancezesc dinaintea unui monitor cu ochii pe ceas, sa se faca ora reglementara pentru “shut down”, toti isi misca formele nu pe propriile picioare, ci pe 4 roti.

Si toti se feresc de alergatura traditionala pentru si prin casa. Acum 70 de ani, buncii nostri angajau mesteri zidari si munceau cot la cot cu ei sa-si ridice case. Ai nostri angajeaza tot ce poate fi angajat, numa’ sa nu faca ei eforturile in cauza. Cumpara tot ce poate fi cumparat, ca ei sa nu fie deranjati.

Scrie cineva drag de tot ca barbatii nu spala vasele. Nu spala vasele, nu pun aspiratorul, nu coc vinete, nu fac supite si pilafior pentru ai mici si, in general, prefera sa plateasca pe cineva sa faca tot ce poate sa insemne o mana de ajutor din partea lor la cele ale casei. Nu ma plang din partea asta, ca ajutor am sad au si altora (paradoxul e ca, daca tot nu mai calc camasi, trebuie sa umblu prin toata casa sa le identific pozitia “in sistem”, sa le strang; camasi, sau orice alte obiecte, vestimentare sau nu).

Apoi, vine un weekend cand au ceva timp liber. Se pun pe telefoane cu alti tati, in aceeasi oala, pardon, sa nu lezam sensibilitati! situatie si-i invita in curte. Ailalti, pe drum, arunca-n portbagaj, pe langa sotie si copil, mici si costite. Un altul arunca vreo cateva baxuri de bere. Al treilea vine cu aperitivul, seminte, alune si fistic, de-astea sanatoase la minerale si in calorii.

La fata locului, il gasesc p-al mai tanar si mai tras prin inel, sa munceasca pentru ei, sa puie de foc, sa sufle si sa perpeleasca proviziile pe gratar. In timp ce toti ii trag cu bere, iar sotiile trag care incotro, dupa replicile misunatoare ale tatilor.

Apoi, urmeaza circuitul firesc al proteinei in natura – din raftul supermarketului, pe metalul incins si de pe metalul incins, in burta generoasa, insotit de o dusca sanatoasa de bule alcoolizate (ca-s bule de bere, sau de spritz, tot bule se cheama ca sunt).

Daca nevasta nu frecventeaza orele lungi de birou, a trantit si o tarta care merge numa’ bine la desert, ingrosand caloriile proteinelor cu ceva calorii din glucide.

Se mai aduna din cand in cand sa suie la munte. Nu mai suie cum suiau cand erau tineri, intai in tren si apoi saltat, catre creste, usor, la picior. Urca saltati de suspensiile 4x4. Si nu-si petrec numai o noapte rapida, scurta si rece la cabana. Nuu, petrec vreo doua nopti intregi (asta, daca ai noroc, ca mine, si ai parte de-un weekend “prelungit”) la pensiune, mutandu-se de la soare la racoare, de pe terasa in balansoar si din balansoar la un eventual biliard. Sugestia unei plimbari mai piezise produce ameteli si false temeri de ursi.

Si uite-asa, burta capitalista a bunastarii creste pe nesimtite. Si ei iau masuri. Nu mai mananca paine. Mananca fructe. Din cele mai dulci, sa suplineasca proteinele. Isi propun de vreo 20 de ori pe an sa mearga la sala, sau la fotbal, sau la clubul de inot, sa dea burta jos. Isi promit ca soldanele se vor evapora si burtile se vor compacta, deodata cu rasaritul unor frumoase “tablettes chocolat” (ma rog, fiind vorba de exemplare din emisfera Nordica, “tablettes chocolat blanc” :-)).

Dar, pana atunci, se duc sa ia paine de la colt fara sa uite cheile de la 4x4, sau 2x2. Nu de alta, da’ te miri cum ii pisca vreun costeliv de caine la jumatatea drumului :D.

Miscarea e impresionanta numa' daca se manifesta sub forma unor activitati tipic barbatesti si tipic moderne. Un modest pas pe jos, un necostisitor umblat sub clar de luna si de munte nu e suficient, dom'le, nu starneste suficienta adrenalina si aprobari zgomotoase.

Ma intreb, ce-i mana? Imaginea de sine, deformata, vezi bine, de ani, sau imaginea reflectata-n ochii altora? Nostalgia dupa vremile tineretii, cand se simteau in forma si in carti? Eu il iubesc asa cum e, fara tablettes si grizonat de timpuriu. Si ma distreaza la nesfarsit cand nu mananca paine, dar mananca telemea cu incredere, habar n-are ca smantana 25% nu e dietetica si se mira ca nu-i recomandat sa mananci alune cand bei bere.

Poveste de succes

2011-09-20T13:08:00.005+03:00

De noua luni, stam la casa. La casa in curte, pe un pamant muncit din greu de bunicii sotului meu. Basarabeni fugiti deodata cu razboiul de dincolo de Prut. S-au asezat la marginea Bucurestiului, intr-o casa cu curte mica, inghesuita. Au avut 9 copii, le-au trait 6. Din astia 6, intr-o zi, unul a luat o pruna din alta curte. Proprietarul curtii si al prunei s-a facut foc. Tatal copilului s-a facut zmeu, si-a pus nevasta la munca si pe el la jug si s-a mutat cu familionul pe un loc maaare, unde si-a plantat pomi si multa vita de vie. Din care familionul a baut vin de legenda pana mai alaltaieri.
“De legenda” spui, pentru ca, probabil, nu era decat un alt vin banal, facut de un tataie la curte, dar care, pentru cei ce l-au iubit si l-au admirat, era nectarul unei epoci asezate, cu repere si valori.

Acest bunic si-a injumatatit si intreit locul cel mare si-asa, probabil o cincime din el sta sub casa noastra.

Batranii si-au facut casa singuri. “E tare ca o nuca”, scanda bunica, indignata ca ISCul inclina indoit din cap si n-o crede cand le spune s-a crapat de la buldozerul vecinului, si nu de ani. Cu drugi de fier carati de pe te miri unde, cu tencuiala facuta de mana lor si sobele de mesteri sobari de acum juma’ de secol.

Langa ea, doua mai mari. A noastra e cea mai tanara si mai mare, ca doar avem o viata inainte si nu o concepem fara un frate/doi (sora/surori) pentru Tudor.

Daca ai batrani au muncit cu mainile lor, mult, greu si inrobiti de griji, noi, adica sotul meu am muncit cu mainile altora. Cei obisnuiti in cazuri din astea – arhitect, experti, verificatori, mesteri. Noroc ca nepotu’ bunicului e inginer si-a trantit o structura de n-a darama-o nici Zmeul-Zmeilor cand s-a invifora!

Cand faci o casa in Bucuresti, in Sectorul 6 al acestuia, intreaga comunitate se implica. Se implica mama sotului, umbla dupa avize. Se implica Primaria, sa-ti dea certificat de urbanism cu toate avizele inutile din lume pe el si autorizatie de construire. Se implica Electrica, Romtelecom, Distrigaz, Apa Nova, RATB si RADET – ultimele trei NU AU retele in zona, dar, na, pe principiul trage sa fie tras, merge si-un aviz de la ei.

Toate cele de mai sus dureaza. Dureaza timp si dureaza bani. A durat un an de zile si n-am primit AC, astfel ca avizele au expirat si ne-am apucat de alta. Iara se implica mama sotului, la ghisee si sotul.

Cu chiu-cu vai, ba ca-i Craciun, si nu e Consiliu, ba ca-i arhitectul-sef in Luba-Luba si n-are cine semna, pana-n primavara, cand dadea firul ierbii, AC stralucea, noua, si promitatoare, la dosarul ingrosat de peteu, si releveu si alte cele.

Cand faci casa-n Sectorul 6 al Capitalei Romaniei, vremea tine cu tine. Timpurile nu. Cand altii se iglodau la credite aiuritoare pe ‘jde ani, noi, adica nepotul bunicului basarabean se baga la cumparat betoane, fier-betoane, caramizi, cuie, tencuieli si toate celelalte. Si nepotul muncea-muncea-muncea de nu se vedea la fata zi dupa zi, noapte dupa noapte. Pe principiul ala cu saracul care nu-si permite sa cumpere decat scump, imboroncaiau banii in structuri, caramidaraie si finisaje, cam cum se rostogolesc pietrele pe povarnis.

Cei mai mesteri calfe si zidari trantesc betoanele in fundatia sapata haaat-departe! pana-n China (sau ce-o fi pe partea ailalta de noi). Cu gura vorbesc a lauda – unui-i Tica, zidarul – cu mana muncesc a paguba. Dar asta se trece sub tacere, pana la sosirea alora de dau cu bidineaua peste ce-au zidit astia. Ca-s peretii strambi, ca-i caramida pusa alandala, ca plafoanele sunt in valuri si trebuie sa desenam si-o treapta pe undeva prin casa, treapta complet neprevazuta. Bun, Tica-cel-Mare n-a bagat de seama cum betonul, marsavul, i-a sabotat lucrul si s-a adunat gros intr-un colt si subitre intr-altul.

Cum n-a bagat de seama si ca a turnat o treapta (proiectata, de data asta) prea sus si, al mai inalt de 1.80, va da cu capu-n plafon. Se corecteaza si-asta.

Merge greu, sontac-sontac si, intre timp, se naste si copilul de trebuia sa-si vaza patutul prima oara intaiasi data in luminoasa locuinta in mijlocul curtii. Nu-i bai, patutul e asezat inghesuit la bloc. Si e si desfiintat curand.

Zor-nevoie, anul urmator ne prinde gata de finisaje. George-cel-degraba-fauritor-de-vise promite sa faca a mai asezata lucrare. Si noi il credem. Banii fug din banca in buzunar si din buzunar la Dedeman/Hornbach/alti-negustori-de-piei-de-casa, la vale, ca in montagne russe, cu greu sa le mai tie careva socoteala, si-asa subreda, de la inceput la final.

Lasa ca pretul platit pe mana de lucru nu face. Ce-are a face ca tencuiala urmareste fidel denivelarile lasate mostenire de Tica-cel-viteaz? Lasa ca parchetul mai scapa cate-o zgarietura pe ici, pe colo; da’ ce-as vrea, sa umble cu grija, cand omul are de lucru si bani de luat repede? Lasa ca dara groasa de creion, usor efacabila cu guma de sters, zace eternizata-n lac, sa vada tot vizitatorul cat de geometric aplicat a lucrat varu’/finu’/cumatru’/nasu’ la casa noastra! Lasa ca aprind lumina-n casa si mai bine nu ma uit in sus, ca pana si placa de gips-carton DREAPTA au reusit s-o tencuiasca stramb, cu goluri si gloduri si umflaturi.

Mai pui colturile peretilor, care sunt drepte din cand in cand? Si in valuri in restul de cand si cand? Mai pui alea 4 zile de am frecat cu buretele de sarma, buretele de burete, laveta de la Plus si peria de sarma/unghii chitul de pe faianta? In lipsa mea COMPLETA si IMENSA de cultura generala elementara, nu stiam ca acest chit trebuie curatat de pe faianta de cum e aplicat. Eventual, de catre mesterii care-l aplica. Nuuu, eu am stat linistita ca la fo’ trei luni intrege si apoi m-am apucat, lejer, sa spal faianta, dupa ce George si cumetrii plecasera la ale lor. Cu lejer n-a iesit. Nici cu Cif. Nici cu ala darnic, cu Domestos. Nici cu Cilit Bang. Nici cu vrecie, d-aia de la sapun de casa.

Mai stiti Karate Kid? Cand se duce pustiul ala sa invete flick flacuri sa dea fetele pe spate si dusmanii-n garduri si mosul il pune sa frece la parchet? Cam asa si eu. Voiam sa fiu o dama bine cu casa la curte, mileu pe TV si deodorizant de trandafiri pe hol si m-am ales cu o conditie fizica de invidiat, frecand chitul din doua bai. Am utilizat ca la vreo 30 de bureti din aia metalici, 10 lavete, degete inghetate (cin’ m-a pus sa astept luna noiembrie?), soacra si bona (asta din urma statea cu copilul, in timp ce io ma taram prin casa viselor ei in genunchi), mama si bunica (sprijinul necesar pentru stuchit hotii aia care nu si-au facut treaba cum trebuie).

Trebuie spus ca a ramas de scos chitul de pe gresia din baia de jos, hol si bucatarie. In baie si pe hol e imposibil, in prostia noastra (sau nesimtire fata de simtamintele mesterilor) am ales un model care ne-a placut, dar pe care l-au urat mesterii: are alveole si modulatii, astfel ca odiosul chit si-a facut barlog acolo si probabil ne-ar trebui un intreg canton de chinezi sa-l scoatem. In bucatarie da un aer rustic, vetust si neglijent-sic in acelasi timp, asa ca, de ce l-as scoate? Unii au crezut ca e un artificiu decorativ, m-au felicitat pentru gustul desavarsit si ideile nastrusnice. George, daca descoperi vreodata leneveala pe internet si acest blog, sa stii ca-ti dau, de fiecare data, creditele cuvenite.

Sa mai spui de instalatorul rapit de extraterestri, sau piticii rosii de gradina, nu stiu exact care dintre ei? Cel care a venit de doua ori, a aruncat mobilierul de baie pe-un perete, a montat de fatada baterii si a instalat cum-nu-se-cuvine bideul, iar apoi a disparut de pe fata pamantului, lasandu-ne cu chiuvete si racorduri si masini de spalat rufe si vase triste si neutilizabile…?

Acuma, locuind acolo zi de zi, moment de moment, se ivesc tot felul de suprize (da, da, de-alea neplacute si costisitoare). Nu le mai bagam in seama chiar asa. Poate ca ne deranjeaza, ne sacaie, da’ am invatat sa traim cu ele, ca atunci cand ai vreo boala, ceva deranjant, dar care nu te handicapeaza, numai te sacaie.

Eeeiii, pe langa aia angajati de noi, s-a implicat si comunitatea locala a institutiilor si serviciilor publice. Aveam noi parchet montat, centrala termica gata de actiune, dar fara de electricitate si gaze si uite-asa, catinel-catinel, iarna se apropia. Cu umezeala si inghet si tot tacamul sa ne fie si mai rau buzunarului decat ne fusese pana atunci.

Iar gazele si electricitatea nu intra singure-n casa, pentru ca racordarea la ele cere iarasi certificat de urbanism cu avizele inutile si AC. Pentru un sant de 1 m lungime si 0.5 m latime, imi trebuie certificat de urbanism, aviz RADET, Apa Nova, Romtelecom, Electrica, Distrigaz, Urban si ADP. In conditiile in care strada pe care stam NU E racordata la apa/canalizare, nu e strabatuta de retele RADET si nici NU E ASFALTATA si arata cam ca suprafata lunii, plina de cratere.

Apa Nova rezolva cel mai elegant cererile pentru avize. Ba, daca vreun angajat de la alt compartiment sta degeaba, vine si te ajuta, chit ca nu e treaba lui. E scump, da’ face. Romtelecom e si el agreabil, pe bani mai putini. RADET e comunist, te pune sa umbli pe la vreo 6 birouri si ghisee ca sa inregistreze cererea, da’ merge. Distrigaz ar merge si el, daca angajatii ar fi atenti la ce-i intrebi. Dar, cum nu sunt, te expediaza rapid la o coada, unde stai vreo ora si, ajuns pe scaunul cu pricina, ti se spune sa te adresezi la biroul de dupa colt. Alta ora-n soare.

Electrica e un vis. E cam ca afisele alea de prin frizerii care zic “O zi se fumeaza, una nu. Azi e si de nu”. Stai la o coada, sau nu. O coada in care pensionari furiosi agita facturi si au pierdut contracte, contoare si orice, in general. Uneori, ti se permite sa intri pe holul de la biroul de avize, alteori nu. Depinde de toanele doamnelor.

Dau sa depun documentatia. Nu e bine. Trebuie alta scara. Cum alta scara, Doamne, iarta-ma, ca e aia din CU?! Nu e bine. De ce? Ca nu e scara buna. Suna pe Ciprian. Ciprian confirma ca e scara buna. Ma duc la Ciprian, ca stie mai bine. Puteti depune cererea. Dureaza o luna. Va sunam noi. Poftiti nr. meu de telefon, in caz de nevoie.

De ce nu-mi place cum suna…? Stia omul ce stia.

Nu ma suna. Ii sun eu, la numarul ala de Call Center, la care nu poti suna decat din – surpriza! – Romtelecom. Imi raspunde un baiat, care imi spune ca e o problema cu actele mele. Ce problema?! Nu stie sa-mi spuna, pentru ca nu are acces la sistem. Si cum ar trebui sa aflu?! Sa merg la fata locului. Vreau un numar de telefon de la fata locului, sa imi spuna ele. Nu se poate. De ce? Pentru ca nu exista.

Hai, ma iau si ma duc. Iara coada, chestii, blabla. Ajung inuntru, salut, ma prezint, sunt ignorata, asa cum am mai scris acum un an. Pe scurt, nu se stie ce se intampla cu dosarul meu, unde e si de ce nu e complet.

Isterizata, imi sun jumatatea. Isterizati in cor, decidem sa apelam la Cipri, amabilul sef de Comercial cu care avusesem de-a face la depunerea dosarului. Promite sa revina cu o solutie. Revine si-mi explica: dosarul plecase de la Centrul x (unde-l depusesem) la Centrul Centrului, de unde l-au trimis la Centrul y. Y n-a stiut ce sa-i faca si l-a aruncat intr-un colt, pana a deranjat Cipri Centrul Centrului cu o intrebare si s-a refacut filmul.

Booon, zic, o sa mearga ca UNS. Ca uns cu melasa lipicioasa, ca au mai trecut 3 saptamani si nu se intamplase nimic. Mama ma-sii, il sun iara pe Cipri. Cipri verifica si, peste 2 zile, ma suna un domn cu voce matura, de fumator si-mi spune care a fost baiul: ajuns dosarul la echipa operativa, aceasta, plina de operativitate, n-a gasit adresa pentru care se solicita avizul! Haida! Ailalti toti o gasisera, ei nu. O lume-ntreaga ma stia, tu nu m-ai cunoscut. Mai mult, onor’ Electrica taman ce daduse un aviz de amplasament (o trebsoara mai complicata) si unul de racordare la adresa aia, dar el nu a gasit-o! L-am ghidat eu telefonic pe unde, ce si cum si, in doua saptamani, aveam avizul.

Dupa care, alte distractii, cu firmele care au facut racordurile. Al cu gazele s-a miscat rapid. Astia cu electricu’, mai putin, pen’ ca, in timp ce Electrica ratacea dosarul de avizare si nu gasea adresa, avizul de racordare expirase si trebuia altul si firma pe care o plateam nu catadicsea sa se ocupe de treaba asta, ca ei sunt, ma-ntelegi, prea mari pentru trebi atat de mici. Alte usi, alte birouri, alte fete plictisite.

De ADP n-am zis. La ADP mi-au cerut contract cu o firma agreata de Consiliul Local al Sectorului 6 pentru refacerea pavajului stradal, pe trotuar si carosabil. Aici am izbucnit in ras. Care pavaj, care carosabil, care strada, oamenilor??!! :-)))))))

Lor nu li s-a parut amuzant. Mi-au cerut sa ma prezint cu acordul, fara alte farafastacuri. Le-am aratat poze din telefon, sa vada cum arata strada care pe planurile lor apare tunsa, rasa si frezata. Si devreme asfaltata. Haida-de! Si asa justific eu absenta acordului? Cu poze din telefon?

M-au trimis acasa. Unde am printat pozele cu pavajul si m-am dus din nou. Cum nici o zi nu seamana cu alta, functionara a primit dosarul si ne-a dat si aviz. Dupa ce incheiasem deja contract cu URBANul, pentru preluarea si indepartarea deseurilor de la fata locului :-))). Care deseuri nu s-au produs, dar URBANul a incasat banii. Civilizat si la URBAN, mai ales ca, de niste bani pe care-i ia absolut degeaba, putea sa fie mult mai uracios, ma gandesc.

Si, intre toate astea, au fost atatea si atatea momente absolut delirante si enervante, cand nu stiai daca sa razi, sau sa plangi.

Al de-si face casa cu mana lui, se intreaba daca nu era mai bine sa i-o faca altul. Aluia de i-o face altul, se intreaba daca nu era mai bine s-o ia gata facuta. Al de-o ia gata facuta, se intreaba de ce dreq n-a ramas el sa steie cu chirie, sa n-aiba batai de cap. Si toti se intreaba ce-a fost, nene,-n capu’ lor, cand s-au apucat de asa ceva?!

E bine

2011-09-20T09:14:00.000+03:00

Dimineaţă rece de tot. Am ajuns prima la birou :-), am dormit la mama şi am făcut 10 minute până în Cotroceni.

Să fie cei 30, să fie copilul, să fie starea de bine care mă fac nostalgică, mulţumită şi fericită în acelaşi timp? Care mă fac să-mi iubesc părinţii şi să-i înţeleg aşa cum nu i-am înţeles până acum...? Care mă fac să-i iubesc pe cei intraţi în viaţa mea pe neînţeles şi – pentru o bucată de vreme – neacceptaţi?
Trăiam, acum ceva vreme, realităţi care, pentru lumea mea restrânsă şi exagerat protectoare, erau nişte şocuri, un şoc după un altul. Soră-mea îmi spunea atunci, tristă, că e sfârşitul lumii aşa cum o ştiam noi.
Acum, simt că nu e sfârşitul, sunt numai încercările prin care trecem ca să aflăm că avem, undeva în interiorul nostru, structurile pe care să construim alte repere, să îmbogăţim sentimente şi să rotunjim asperităţile intoleranţei tinere.
Astă-iarnă îmi dădeam seama că dragostea mea, după cei trei ani beigbederieni, e mai aşezată şi mai firească. M-am întors să lucrez şi am uitat-o. Fiecare prin vârtejul personal, câteva luni cu valiza la uşă, în portbagaj şi în tren.

Mi-am abandonat perdelele untoase, baia luminoasă şi cuptorul care-a ascuns destule ruşini de începător. Am fost pe drumuri, nu mi-a mai ars de vizite, nici să le fac, nici să le primesc. Lunea şi vinerea mereu, la nesfârşit. Un derapaj continuu, o iluzie de viaţă.
Am fost în vacanţă. Toţi 3. Nimic aventuros, nimic spectaculos, în Grecia. Nu ştiu de ce sunt întrebată, mereu, invariabil, dacă l-am luat şi pe Tudor cu noi. Nu se putea altfel.
Am trăit şopârleşte la plajă, am dat peste cap programul de somn al copilului, bucurându-l de apă, barcă şi avion, ne-am culcat şi ne-am trezit cu luna plină mare, gălbejită şi tremurat-spectaculoasă peste capetele noastre complet ne-romantice, neinteresante, absorbite de vorbele întârziate ale copilului, de mutrele lui de copilaş, ca toţi copilaşii lumii, dar atât de frumos, deştept şi grozav, că doar e al nostru!

Ne-a fost bine, ne e bine, ne-am adunat. Suntem iarăşi noi, cu ale noastre. Iubirea noastră mică şi intensă, fără farafastâcuri şi sclipici, dar cu accente şi răbdare :-).

Fără titlu

2011-08-23T12:49:00.000+03:00

De azi dimineaţă, mă urmăreşte o poveste. Poveste impropriu spus, pentru că e o tragedie, e o realitate care, în lumea mea pufoasă şi superficială, nu există.

Zilnic, o doamna ne ajută, având grijă de Tudor cât eu sunt plecată. E măruntă, a fost cândva blondă, e religioasă, calmă şi foarte supusă. Vorbeşte puţin şi se teme să nu deranjeze. Nu vorbeşte mult despre ea şi ai ei, însă, puţin câte puţin, viaţa ei grea dă uneori pe dinafară.
Ieri, nepoata ei de şase ani s-a rănit la noi în curte. Azi dimineaţă, deşi ieri au plecat împreună de la noi, nu ştia nimic de ea – mama copilului a luat-o de la bunică şi se pare că plecau în Bulgaria. Nu ştie dacă a dus copilul la medic, sau nu, dacă au plecat sau nu. Fiica ei nu a considerat necesar s-o informeze despre starea copilului pe care i-l lasă mai mereu în grijă.
Plecând de la accidentul de ieri al nepoatei, mi-a povestit că, acum doi ani, când copila avea 4 ani, o bancă din metal a căzut peste ea, aproape strivind-o. Erau în curtea unei administraţii, copilul se juca şi, încercând să se ridice de jos, s-a atârnat de bancă. Banca nu era fixată în sol şi a doborât-o. A suferit cusăturile a şapte-opt copci în creştetul capului. Chirurgul-şef al secţiei unde a fost cusută n-a reuşit să vorbească despre accidentul fetei cu bunica; nu-şi găsea cuvintele.
M. îmi spune că şi acum i se scurge sângele din corp când îşi aminteşte. Şi, încet, înclinând uşor din cap, îmi spune că a trecut prin multe.
Sora mea, care a murit… M. are 50 de ani, sora ei era mai mică. Soţul ei… fostul soţ. A furat-o de la serviciu. Lucra la ţară, ţinea loc de diriginte de poştă. El era poliţist. Când m-a sunat – lucram pe atunci la Romtelecom – am ştiut că el a luat-o. Am crezut că nu mai respir, am amorţit şi imi trecea ca un fior cald prin inimă, nu contenea.
Eu mă uitam perplexă la ea şi nu ştiam ce să zic. Bănuiam ce urmează, dar aş fi vrut să nu bănuiesc şi să nu fie adevărat ce bănuiam eu...
Cred că s-a întâmplat acum 15 ani, nici nu mai ştiu cât e de atunci. Am dat telefoane peste tot, lucram la Romtelecom şi am reuşit, ne-a adus-o. O bătea. Ne-a adus-o şeful lui de atunci şi ne-a spus că, dacă se mai întâmplă, el nu mai poate să facă nimic.
Prosteşte, întreb şi eu: Cum adică, nu mai poate face nimic? El era bolnav psihic, probabil.
Da, era... N-avea ce să-i facă. Şi apoi, a doua oară... N-am putut s-o salvez. Ce e mai grav e că ea avea şi o fetiţă de 7 luni atunci. Şi el...
Iarăşi, fără să pot opri fluxul de idioţenii, mă uit cu o figură tâmpă la ea şi ea-mi răspunde la întrebarea care nu-mi ieşise din gură.
Da, a omorât-o, până la urmă. El. Nu-mi explic ce-a putut să-i facă. Cred ca a jucat-o în picioare, altfel nu înţeleg. Sternul rupt, coloana ruptă, dintele... Îşi atinge buzele cu mâna. Şi o bătea, a bătut-o mereu. Şi eu i-am spus mamei: Mamă, dacă o bate, eu o iau pe L, n-o las să stea. Şi mama a zis c-o să fie şi ea despărţită, ca mine. Şi eu, dacă m-am despărţit... Dar acuma poate trăia...
Şi nu ne-au lăsat. Ne-au voalat filmele. Că era şi... cum îi spune, fotograf, să facă poze. Şi la auto... cum îi spune, nici nu-mi găsesc cuvintele, deşi a trecut atâta de atunci... La autopsie... Ne-a spus, când a adus-o, să venim a doua zi la 7, că la 7.30 intră comisia în şedinţă, să fim acolo. Era o comisie. Şi la 7 fără, când am ajuns, şedinţa începuse şi ne-a gonit de acolo. Bine, domnule, dar dumneata ce obraz ai, nu ai zis dumneata ieri să venim? Du-te, femeie, du-te şi ne-a vorbit şi ne-a tratat aşa urât. N-am putut nimic să facem, am vrut s-o aducem la Bucureşti, la Mina Minovici şi nu, n-am putut nimic să facem.
Ascultam şi nu puteam să zic nimic. Sunt oameni pe care-i vedem într-un fel anume şi nu bănuim cât de adânc e universul lor, câtă suferinţă înghite şi câtă zbatere... Şi ei par senini.

Agonie

2011-07-29T16:38:00.000+03:00

In ultimele saptamani, am calatorit repetitive, inspre Alba Iulia si Petrosani.

Alba Iulia, desi cu vestigiile comuniste de rigoare, e un oras marisor, cu zone placute, cu o cetate unica in Romania, care merita vizitata. Chiar si drumul pana la Alba, cel putin cel pe sosea, poate fi agreabil din punct de vedere estetic. Practic, e lung si periculos, dar, daca nu esti la volan, poate fi linistitor si interesant sa casti gura pe Valea Oltului, pe Dealu Negru, sau pe dealurile Valcei.

Petrosani, in schimb, e dezolant. Mi-e jena sa-i intreb pe localnici cum traiesc aici. Deasupra orasului, deasupra intregi Vai, viata e verde – vara – si racoroasa. Aerul diminetii e clar, insa lumina e difuza si se infunda in ceata laptoasa de peste orasele de jos. Ceata care parca ilustreaza lipsa de perspective din zona.

Orasul nu prea are nimic agreabil. Am fost uimita sa aud ca teatrul din oras fiinteaza intr-o cladire comunista, un morman de beton murdar si intunecos, care numai porniri artistice nu exprima.

N-am dat peste o strada fara crapaturi, povarnisuri, valuri de asfalt incretite peste beton.

Blocurile sunt trantite alandala pe strazi, fatadele sunt vopsite dupa cum fiecare locatar si-a dat sau nu interesul, pe o infatisare cu patru etaje gasesti patru tipuri de ingradiri de balcoane.

Dincolo de calea ferata, se ingramadeste o mare de acoperisuri de tigla veche. Probabil zona mai veche a orasului, care, macar, spre deosebire de orasul “de sus”, ar putea oferi infatisarea unei asezari mai putini haotice. Nu stiu.

Soseaua inspre/dinspre Petrosani e presarata cu sate, unele dintre ele cu case de-a dreptul naucitoare: niste colosi din beton de toate formele si inspiratiile. Cea mai “gogonata” e una pe care proprietarul si-a dorit-o circulara (!!), impresurata de coloane.

Evident, majoritatea sunt neterminate, desi locuite, n-au curti, batatura e stearpa si murdara, ferestrele au, in loc de geamuri, paturi jegoase.

In schimb, calatoria e relativ fireasca, casele de care zic ar putea fi usor trecute cu vederea, mai ales daca esti la volan, sau motai in spate.

Calatoria cu trenul, pe calea ferata, insa, mi-a produs un sentiment vecin cu suferinta. Lasa, ca viteza e, pe anumite tronsoane, egala cu cea a carutelor. Asta e enervant, nu trist.

Ce e trist, e sa vezi urmele unei oarecare prosperitati, duse demult. Trenul, accelerat fiind, opreste in orase din cele mici, pe care nu-si propune nimeni, niciodata sa le viziteze. Iar zona garilor cred ca e cea mai ingrata, desi e, de multe ori, prima cu care oarecine vine in contact.

Cadirea veche a garii e, uneori, dezafectata, dar sta si ea, acolo, pe peron, ca-n alta parte n-are oricum unde. Alaturi, un chiosc mai mare cu tamplarie maro-kaki din PVC si geamuri termopan e expresia ideii de modernizare a traficului feroviar de calatori.

In alte parti, gara nu e dezafectata, oameni intra si ies din ea, insa te intrebi cum de mai e in uz, cand sta sa cada peste calatori, impiegati, gandaci si sobolani deopotriva. Fatada scorojita, vopseaua care nu se mai cunoaste, perdelute intepenite de vreme si jeg.

In rand cu cladirea garii, mai sunt si scheletele unor foste cladiri administrative, sau ale unor depozite. Cele mai solide se pastreaza aproximativ in fire, au peretii intregi, iar aceleasi perdele intepenite zdrangane (ca nu mai pot flutura) in spatele orificiilor care erau odata ferestre. Azi sunt orificii fara tamplarie.

Usile si ferestrele cladirilor albe ale depozitelor stau batute-n cuie cu scanduri trantite-n curmezis. Nu mai intra si nu mai iese nimeni si nimic.

Iar garile exprima starea muribunda a oraselor pe care le marginesc. Orase, comune si sate care, candva, miscau. Duceau de colo-colo un drug de fier, manau animale la pascut, culegeau legume si faceau conserve. Cladirile CAPurilor si tarcurile IASurilor se zgaiesc hade si batrane la soarele de iulie, un iulie de care le despart nu 4 cincinale, ci cateva sute de ani.

Garduri din care au ramas numai gropile stalpilor de sustinere, sau, pe ici-pe colo, paianjenis de sarme incovrigate, nedescoperite inca de harnicii si nemancatii valorificatori-sustragatori de fier vechi.

Pasuni resemnate, arse de soare si batute de aerul statut de campie.

Se vad de departe aliniamentele drumurilor, presarate pe margine cu plopi plictisiti si uitati de vreme. Candva, erau circulate. Azi, sunt inecate de ploi si vanturate de praf.

Cand incepi sa te-ntrebi dac-o mai fi vreun suflet sa respire, se iteste vreo caruta. Oamenii sunt mici, zbarciti si obositi. Oameni din alta lume, pentru care prostiile noastre de infrastructura si reabilitari nu au nici o semnificatie. Ei isi traiesc viata cum o traiau si acum 15, sau 20, sau 35 de ani. Numai ca mai greu. Au imbatranit, au grija pensiei si a zilei de maine, au boli, care nu-i ingroapa, dar nici nu-i lasa sa traiasca.

Au imbatranit toate pe langa ei.

Pretutindeni pe unde trece/opreste acceleratul asta obosit care se taraie de la Cluj la Bucuresti, prin Filiasi si Draganesti, nimic nu face peisajul calatoriei ferate agreabil. Garile sunt decrepite si murdare, iar imprejurimile lor sunt napadite de boscheti, arbusti si tufisuri salbaticite si pline de mizerie.

Suburbia bucuresteana e, poate, cea mai rea dintre imprejurimile astea. Gropi de gunoi, mormane de fiare dezafectate, vechi ateliere feroviare, utilaje casate de acum 50 de ani, ziduri de protectie desucheate si rasucite impotriva firii, frunzis fetid si multe gunoaie umane.

Viteza trenului e scazuta prin increngatura ferata si asta da sentimentul unei agonii. Incet-incet, se arata toate mizeriile, orizontale si verticale, crescute si eternizate de-a lungul liniei ferate. Sentimentul de uimire se incaleca peste cel de dezgust, tristete, revolta, inexplicabil si saturatie, la gramada.

Suceala

2011-05-16T16:21:00.002+03:00

Destul de des, mi-e dor de noi, de mine. Ma trezesc amintindu-mi a prost momente cu nimic speciale, dar de care mi-e dor numai pentru ca au trecut si pentru ca nu le mai traiesc. Momente de cand eram indragostita, momente de cand ramaneam insarcinata, sau nu eram casatorita, sau… Aiurea.

Stateam duminica dimineata si m-a podidit nostalgia de la un bec. Un bec cocotat la coltul casei. Mi-am adus aminte de o copilarie haaat! demult, cand am impodobit un pin inca pricajit din curte pe post de brad de iarna. Si ne-or fi inghetat si mainile, si picioarele, insa-mi aduc aminte numa’ de ochii infierbantati de podoabe si beteluri.

Ma uitam lung la magazia din lemn, fara nici o valoare artistic-muzeala, dar pe care eu o vedeam batoasa la Muzeul Satului. “Nu, tata, n-ar lua-o nimeni, o fi insemnand ceva pentru noi, da’…” Da’ altfel, e un morman de scanduri reconstituit de colo-colo pe pietre mari, imense, de rau. Cine si cum le-a adus acolo…

Ma pomenesc amintindu-mi cum se lungeau amiezile cu soare sticlos de iarna, cand Tudor lovea aerul cu piciorusele si numai noi doi, in casa aia mica si plina de usi. Ma induiosez stupid gandindu-ma la primele lui mese solide, la toamna de la Brasov (cateva zile, nu toamna-ntreaga!), cand il dadeam din brate-n brate.

Ma induioseaza aiurea casa scarilor urat mirositoare, cand ma duc sa ridic valurile de corespondenta. Ma induioseaza apartamentul desert, rascolit de noi, lasat in urma de impachetari intempestive si succesive, in buza Noului An. Mi-e mila de el, ca l-am parasit, desi nu de putine ori m-a scos din sarite, ca era plin de praf, ca era plin de usi, ca n-avea si ca nu facea!

Mi-e dor de obiecte nesemnificative si fara noima, mi-e dor de ele pentru ca ma gandesc la baiatul meu si la cum am ajuns aci.

Ma uit la mamici care au timp (?) sa faca poze, sa urce poze sa le arate tuturor, sa caute in continuare variante de purtat si hranit copiii si ma simt prost pentru patratelul meu restrans si repetabil.

Nu fac nimic; ridic din umeri in fiecare luni si astept cu infrigurare sambata. Sa gatesc, sa spal, sa ma supar pe una si pe alta, sa imi cada “musafiri” pe cap si eu sa ma bucur ca am bugetat masina de spalat vase in defavoarea saptamanii in Cipru. Si sa ies in curte duminica la 10 pm si sa ma bucur ca miroase frumos, a ‘demult”.

Traiesc mereu in alta parte, ma gandesc acasa cand sunt la birou si la la vacanta cand sunt acasa.

Vreau Regina-noptii.

Office

2011-04-10T02:08:00.006+03:00

M-am intors la birou. Lumea e febrila, se bucura ca e de munca, dupa ce, acum un pe vremea asta, campul se apropia de stadiu de birou-fantoma: oameni cu figuri triiiiste, neconsolate, dadeau cu caciula-n tarana si mai ca nu fluierau a paguba.
E de lucru, e febril, e primavara si inceput.

Nu asta era ideea, ci faptul ca nu ma organizez! Reusesc sa ma trezesc dimineata, sa ma imbrac frumos (aoleu, ce depresie m-a luat luni dupa pranz), sa ma dau chiar si cu rimel, sa ma repez spre Cotroceni rapido (n-am reusit sa cotrobai un drum printre blocuri: sunt fie in reabilitare ad-hoc, neanuntata, de pe o zi pe alta - azi se poate, maine nu; fie toate strazile laturalnice nu au decat scopul de a-si duce locuitorii catre intrarile in blocurile lor si se opresc FIX acolo, la intrare: intre straduta si bulevardul principal nu e nici o bresa prin care sa strecori hurdubaia 1.9 TDI), sa ma instalez in fata vechiturii si sa raz frumos la toti colegii, sa fac reclama ideii de mama-cu-copil-de-2-ani-Vai-n-am-mai-vazut-asa-ochi, sa o zbughesc spre casa la 4, sa fac piata si sa ma schimb uneori inainte de a se trezi copilul. Pana aci, merge. Mai ma-nvart de o ora sa-i fac mancare, timp in care trage cainele de coada cu bunica. Apoi, tragem amandoi cainele de coada (eu, sa fiu dreapta, i-as trage una sub coada, sa capete detenta si amnezie, sa nu mai stie drumul spre casa). Apoi, una-alta si vine momentul culcare. Si problema e ca ne culcam amandoi. Pana dimineata, cand iara imbracat-rimel-incercat fentat trafic-pierdut vremea de pomana etc.

Si asa, ne trezim fiecare ai casei cu neajunsuri pe somnul meu. Ieri, la birou, intr-o minunata sesiune de scarpinare in crestet "Ce mai punem aici, sa iasa la numar?", suna telefonul: copilul nu mai are haine de schimb. "Dar le-am spalat... mda, sambata trecuta si de vreo trei ori, intentional, in fiecae seara inainte sa adorm"
Apoi, se invita oameni la noi (si n-am crezut o doamna de mi-a spus "Ai sa te saturi!" M-am saturat inainte sa inceapa). N-avem neam ce pune-n gura, in afara de mancarea copilului - 2 polonice la 6 magari.
Apoi, facturile. In goana mea de a ajunge cat mai repede la birou si inapoi, nu bag nimic in seama pe drum: nici banci, nici poste, nici Agipuri.

Si, daca mai auz o data in viata: "Maaamoooo, adu-mi patent-surubelnita-pix-etc", nu raspunz de mine!

Am scris degeaba, ca mi-a sarit somnul.

Ratusca cea urata

2011-03-15T00:55:00.000+02:00

Sora-mea e feminista. Feminsmul asta e un fel de lepra moderna, sau un soi de dracu’ gol. Daca spui ca esti feminista, interlocutorul se simte obligat sa schiteze o grimasa scarbita si regreta adanc momentul in care a acceptat sa te re/vada.

La intrebarea “Sunteti feminista?” multe femei aleg sa raspunda c-o epxresie a la Stela Popescu, insotita de un zambet ghiduso-tzatzesc: “Prefer sa spun despre mine ca sunt feminina, nu feminista”

De ce? Probabil ideea se explica prin doua categorii de motive. Unul ar fi acela ca, in mentalul comun, feminista e una cu o singura spranceana rasfranta deasupra ambilor ochi, o zdrahoanca de femeie gata de harta oricand, care n-a fost niciodata interesata de produse elementare de ingirjire personala (vezi ceara pentru epilat, sau sampon), femei care prefera dragostea altor femei, uscate pe dinauntru, secate de sentimente, progesteron si estrogen, ergo de dorinta, posibilitatea si capacitatea de a face copii. Femei incaltate-n ghete butucanoase si infasurate-n panza de sac din cea mai fina, condusa de niste principii cel putin bizare (si periculoase).

Interlocutorul uneia de se declara feminista nu stie daca sa se lase umflat de ras, sau daca sa isi ia repede talpasita. Se simte, probabil, cam cum ma simt eu cand dau peste unul de-mi marturiseste ca a citit mult si documentat foarte despre originea reala a speciei umane – evident, subiectul cu placutele summeriene, extraterestrii si atmosfera aurita.

Femeile puse dinaintea unei feministe se grabesc a ridica din sprancene, zambind olecuta superior, olecuta neincrezatoare (“Hai, ma, ce-ti veni?”) Se simt stanjenite in fata unei asemenea afirmatii, uitand ca feminismul nu e un current in moda, sau in ingrijire personala, uitand ca e mai mult decat o suma de principii, fiind insasi sursa statutului pe care aceste femei adanc feminine, dar complet non-feministe il abordeaza si il exerseaza astazi. Feminismul inseamna dreptul de a respire pe cont propriu al oricarei femei contemporane, inseamna dreptul de a alege pe cine sa iubesti, dreptul de a iesi cu un barbat la o cafea fara sa-ti numere mama/sora mai mare/guvernanta inghititurile, dreptul de a nu muri de plictiseala brodand, dreptul de a castiga bani si independenta financiara. Feminismul inseamna dreptul de a nu face copii, sau de a-I face cand ti se nazare, sau de a-I avorta, sau de a-I impiedica sa apara prin folosirea antinconceptionalelor. Feminismul este dreptul de a te razgandi si divorta de un barbat pe care altfel ai fi fost condamnata sa-l suporti o eternitate. Feminismul (ha!) a permis femeilor sa urce sa sofeze, femei care, din spatele volanului, se uita de sus si cu enervare maxima la con-generele lor care incurca circulatia de zapacite ce-s! Le-a dat dreptul sa scrie, sa ofteze, sa se revolte. Si sa spuna candid ca ele-s feminine, nu feminist. Ce naiba!

Feminismul inseamna salvarea unei vieti, cand sotul devine o amenintare la adresa vietii sotiei lui. Feminismul inseamna drept de vot, concediu de maternitate si ingrijire a copilului, inseamna custodia unui copil la divort.

Al doilea set de motive tin, probabil,de curentul never-ending al literaturii self-help. Pe principiul “Daca pe mine nu ma afecteaza, inseamna ca nu exista”, sau “Viata e asa cum ti-o faci, vrei sa fii trist, cauti tristete, vrei sa fii optimist, gasesti mult roz dinainte-ti”. Sunt multi care nu vad nici saracie, nici teama, nici boala, nici mizerie din simplul motiv ca au un nivel de bunastare care sa le permita sa umble in masina, sa nu vada cersetorii din metrou sis a-I enerveze cand ii vad la 200 m de intrarea-n restaurant. Sunt altii care se inched in bula lor de fericire nerecunoscatoare si dau lectii din inaltul ei, caci, daca boala ii loveste, au bani sa se trateze, daca le lipseste ceva, au card sa cumpere. Si apoi servesc lectii de guru al filosofiei existentei linistite, pe principiul orbului gainilor la suferintele semenilor.

Iar suferinta semenilor inseamna multele, ingrozitor de multele femei care se trec in copii multi, soti abuzivi, albia cu rufe si ziua-lumina de robotit in gospodarie. Suferinta semenilor inseamna agresiuni sexuale, care merg de la a arunca vorbe scarboase si a pipai scarbos femeile-n tramvai (mizand pe jena lor de a reactiona) pana la a le viola si a le spune apoi, in fata, ca ele si-au dorit-o. Lipsa de recunostinta se arata acolo unde o mama care a luptat o viata pentru familia ei e distrusa incet, dar sigur de un sot alcoolic, iar fiica ii inchide telefonul, afland ca s-a plans rudelor. Feminismul inca mai lupta surd ca femeile sa primeasca aceleasi beneficii u barnatioi pentru acelasi efort si aceleasi rezultate ca ale barbatilor. Pentru ca, in medie, in Franta, de exemplu, la competente si performante egale, femeile sunt platite cu 25% mai putin decat barbatii. Feminismul inca se mai bate ca femeile sa nu mai fie intrebate la interviuri daca au de gand sa aiba copii “in urmatoarea perioada de timp”. Iar aceasta perioada poate sa insemna – nu-I asa? – orice: de la 6 luni, la 15 ani. In cazul meu, cel putin, angajatorul nu m-a intrebat daca am de gand sa am copil, ci mi-a spus de-a dreptul ca pana in 2010 n-ar trebui sa visez la asa ceva.

Feminismul e curentul ala absolute indecent care a permis femeii sa vorbeasca, sa ceara, sa vrea! Feminismul e o reactie la lipsa de firesc din societate, lipsa care a permis atata vreme ca femeile sa fie un soi de finite umane de rang inferior.

Iar cel mai trist in aceasta poveste este felul cum femeile de azi se lapada de ceea ce le-a adus unde sunt. Aspecte absolute indispensabile si banale a existentei feminine (sic!) de azi isi au sursa in feminismul asta atat de dispretuit si neinteles. Pe undeva, e ca atunci cand iti e rusine cu parintii tai, care nu mai aud, nu mai vad bine si nu mai tin pasul cu viata ta, desi ei sunt cei care ti-au dat toate premisele sa ajungi ca, la un moment dat, sa te rusinezi de ei.

Iar ceea ce ignora astazi cei ce ridica din spranceana la auzul mult-temutului cuvant este faptul ca feminismul nu e – spre deosebire de perceptia unora – intepenit in timp si stereotipii. Feminstele au soti si copii, unele. Nu, au, in schimb, par pe picioare si mustata. Au inima si sentimente, gatesc si poate calca rufe. Au, mai ales, MULT CURAJ, curajul de a vedea, simti si recunoaste ca lucrurile sunt departe de a fi cum trebuie. Au curajul de a simti nedreptatile si de a empatiza cu obiectele acestora. Au curajul de a-si asuma conditia de militant intr-o vreme in care a iti sustine opiniile a devenit derizoriu. Au curajul de a fi dezamagite si de a o lua de la capat. Si au curajul de a infrunta tristeti peste tristeti care, in mod parsiv, sunt generate de alte femei, cele care ar trebui sa simta ele insele similar, insa fug rusinate de feminism ca si cum ar fi o pareche de tarlici din colectia a vechea.

Mhmmm, misoginism? Da' de unde, nici vorba!

2011-03-13T19:49:00.000+02:00

Eram in clasa a 7a, era mai, sau iunie si purtam un tricou bleumarin. Ma duceam la scoala, caram un bloc din ala imens de desen si stateam la semafor, asteptand sa se faca verde sa traversez inspre statia lui 178. Se face verde si pornesc. Un chelios cu ochelari de soare (probabil avea vreo 30 de ani), in treacat pe langa mine, imi pune mana pe sanul stang. Eram un copil de 13 ani, sanii mei erau, asa, niste umflaturi sub un tricou lalau.

Eram in clasa a 10a, ma duceam la British Council cu o colega. Pe Dorobanti - colt cu Eminescu (unde-i acu' nu st' ce cafenea), un esafodaj si, calare pe esafodaj, niste muncitori. Au strigat la noi, noi ne-am facut ca ploua, ei ne-au scuipat din inaltul inteligentei si sensibilitatii lor. Tot in clasa a 10a, sfarsisem consursul la engleza la Liceul Cosbuc si statea s-astept nu st' ce troleu sa ma duca spre Universitate. Un pervers hidos mi-a aratat ca se masturbeaza.

Acum 5 ani lucram cu Ministerul de Finante. O tinerica zapacita, rsfatata de francezi cu dulciuri si parfumuri. Intre aia 20-30 de francezi, s-a nimerit si-unul care sa-mi numere bretelele de la sutien, sa imi faca tot felul de observatii desantate si sa se uite libidinos dupa mine. N-a mai pupat iesire din tarisoara lui, ca sefu' de directie a notat comportamentul si dus a fost.
In acelasi context - prestator de servicii pt guvernele roman si francez, una dintre angajatele Ministerului mi-a propus sa facem impreuna drumul Valcea-Bucuresti. Zis si facut, numai ca in ultima clipa - cand toti ailalti o luasera din loc - m-a anuntat infrigurata ca i-a venit amorezul si e urgent sa vorbeasca si sa merg eu cu prietenul amorezului pan' la Pitesti. N-am gandit, n-am gasit solutie pe moment, am acceptat cu inima stransa (pe preten il vazusem in ultimele 2 saptamani aproape zilnic si nu mi se paruse chiar periculos, asa). Iar jumatate de ora mai tarziu imi puneam problema ce microbuze or trece prin satele alea din zona Curtea-de Arges, pentru ca pretenu' lu' amorezu', mare stab la Garda Financiara, imi facea niste avansuri atat de transparente ca li se vedeau nu chilotii, ci de-a dreptul ficatii. Intrasem cu totul in scaun si ma rugam sa ajung teafara la Pitesti (de unde, btw, am plecat cu microbuzul la Buc)
Dumnealor - amploaiatei ministeriale, amorezului si pretenului de amorez - li s-a parut absolut firesc ca omu' sa fie atras de o tanara si sa-i faca atare invitatii. Ba, amploaiata mi-a mai si transmis ulterior ca pretenu' s-a mai interesat de mine, in varii situatii. Nu, seful lor nu le-a atras atentia asupra acestui comportament.

Asta-toamna eram cu Tudor in masina - el in scaun, in spate - si ploua. Am franat (va dati seama cat de brusc, daca era copilu-n spate) sa las o doamna sa traverseze prin loc nemarcat, ca vantul ii sufla umbrela si ploaia o palmuia din toate partile. Din spatele meu - flashuri, balamuc, isterii. La 300 m mai sus, ma prinde istericul, lasa geamul jos si urla ca toate alea, c-o fi, c-o pati, ca-s asa si pe dincolo si avea senzatia ca am gauri si n-am cu ce le umple, mi-a oferit el variante.
Repet: in spate era copilul meu de-un an jumate.
Tot iarna asta: plec cu copilu' de acasa, pe drum o crila de baetasi care nu stiau ca au si trotuar la dispozitie, umblau cam pe jumatea benzii de carosabil. Dau un claxon firav, de avertizare si ma trezesc cu suturi in roti si aripa masinii. Iara: cu copilu-n masina.

Astea-s cele mai scarboase, sau mai recente de mi le amintesc. Si nu le pot reda, trairile si scarba de-o retraiesc odata cu amintirile astea nu pot fi redate, sau descrise cat sa provoace si altora sentimente similare. Nu pot sa spun decat ca mi-a fost scarba, frica, groaza, am simtit caltzi (da, d-aia de canepa) in gat si miros de puroi in nas in momentele alea. Si catuse peste revolta mea.

Ma intreb: cati barbati patesc lucrurile astea? Ok, fazele cu perversii exhibitionisti probabil ca le patesc si baietii mai mici. Dar, ma intreb: cator barbati li se intampla sa fie hartuiti dupa ce au fost invitati sa calatoreasca in masina unei femei? Cator barbati li se intampla sa le loveasca pustii masina cu picioarele? Cator barbati li se intampla sa fie scuipati pe strada?

Poate fi oricare dintre ai nostri

2011-03-01T00:40:00.000+02:00

"Pe Bibi il cheama, de fapt, Tudor-Daniel,dar asa ii spunem noi: Bibi. Chiar a si inceput sa raspunda la apelativul asta. Este un bebelus fericit si foarte jucaus, pe care parintii si bunicii il iubesc mai mult decat orice pe lume.

De mai bine de cinci luni, noi- ca si parinti- ne luptam cu incertitudinea stiintei medicale, deoarece fiul nostru a fost diagnosticat cu o boala teribila: Anemie aplastica- in evaluare pentru sindromul BlackfanDiamond, pe scurt DBA.

Ce este DBA?

Sindromul Blackfan-Diamond este un tip de anemie aplastica ale carei cauze nu sunt inca identificate. Este o boala rara(momentan in lume sunt in evidenta aprox. 600 de cazuri) care se manifesta prin incapacitatea maduvei osoase de a produce hemoglobina(celulele rosii din sange). Nu este vorba de o anemie clasica, tratabila cu suplimente, din pacate.

In cazurile de DBA se aplica doze de corticosteroizi care, teoretic, tin boala sub control. Singura alternativa curativa este transplantul de maduva de la un donator compatibil. Tudor este pe tratament de corticosteroizi de mai bine de trei luni si, spre disperarea si dezamagirea noastra, acesta nu da randament. Salvatoare pentru el sunt transfuziile de sange lunare pe care le facem la Spitalul JudeteanConstanta. Din pacate, aceste transfuzii, care il mentin in viata, ii incarca corpul cu fier.

La inceputul acestui an am fost la clinica Hadassah din Ierusalim, Israel pentru a investiga in amanunt boala (o noua biopsie de maduva osoasa, teste genetice si hematologice). Recomandarile profesorilor de acolo au fost cele de care ne temeam: TRANSPLANT DE MADUVA, o operatie pe cat de periculoasa, pe atat de costisitoare.

Copilul desi face transfuzii lunar (opt pana in prezent) se dezvolta normal, fizic si psihic pentru varsta lui. Este importanta calitatea vietii pe care i-o oferim impreuna cu speranta ca medicina va evolua la timp pentru a-l putea salva.

Scopul acestui blog este de a face cunoscuta viata si evolutia lui Bibi tuturor celor care doresc sa afle despre experientele noastre, sa ne oferim suport si sprijin reciproc, ca parinti si nu numai. Este cumplit sa afli ca bebelusul tau poate muri pur si simplu, din cauze neexplicabile."

Sambata, am deschis usa si in fata-mi statea o domnisoara creata - colecta bani pentru o fetita de 5 ani bolnava de leucemie. Saptamana incheiata ieri am facut doua drumuri la banca sa depun diverse sume in diverse conturi. Si, cel putin bi-saptamanal, aflu de cazuri de copii bolnavi, care au nevoie de tratamente/interventii scumpe. Le-am zis pe toate: ca statul nu e in stare, ca viata nu e dreapta, ca Dumnezeul necuprins de noi e sucit, ca nu exista un Dumnezeu sa lase doi ochi albastri sa se chinuie si multe, multe, multe altele.

Si, de fiecare data, egoist, ma gandesc la al meu. Pe care-l cheama tot Tudor si are tot ochi albastri. Ce-as face eu dac-as fi ei? Cum pui capul pe perna seara de seara? Cum reusesti sa ridici capul de pe perna dimineata cu dimineata? Cum te uiti la el si razi si ganguresti cu el?

Intrebarile astea ma innebunesc. Si am aflat in seara asta si maine, primul lucru pe care-l fac iesind din casa, e sa ma opresc la o banca.

Si mi se strange inima pentru un banal (?) set de analize lui Tudor ce va debuta miercuri, la IOMC.

Putinilor care vad ce scriu eu aici: sper sa-l ajutam sa faca transplantul!

Deepest darkest

2011-02-08T09:36:00.000+02:00

Na, ca intrai in circuitul blogurilor, ma baga Ionouka-n seama sa scriu si eu ceva secrete despre mine. Asa cum bine spune ea, n-am banuiala ca secretele mele ar interesa pe cineva, in afara de ea, care mi-a aruncat manusa (*).

Cum eu sunt o persoana ataaaat de interesanta si am avut o copilarie ataaaat de palpitanta (:D:D:D), stau si ma scormon in momentele astea dupa secrete. Sa vedem de-oi aduna de-o juma' de pagina.

1. La nastere, am fost un copil tare urat. Strabunica-mea era convinsa ca au gresit aia livrarea, ca le-au dat copilul altora: "Nu vedeti, maica, ce urata e?! Nu e a noastra!" Ai mei s-au incapatanat sa nu-i dea credit si azi seman cu mama. Cand era tanara :P.

2. Pana pe la 4-5 ani am avut picioarele strambe rau. Mergeam cu varfurile labelor intoarse spre interior, purtam pantofi speciali si mergeam la ortoped, unde ma punea sa fac pe Nadia Comaneci, sa umblu pe marginea unei mese. Acum nu mai am nimic, numa' niste gambe aschilambice.

3. Pe la 4-5 ani, am inchitit o guma de mestecat si am urlat o zi-ntreaga c-o sa mor. Bunica-mea a regretat intens minciuna cu guma - ea ne spusese sa nu le inghitim ca murim.

4. Asta e macabra: pe la 4-5 ani am calcat pe un pui de gaina si l-am omorat. Am plans de mi-au iesit ochii din cap, si acum ma urmareste amintirea asta :-(. A fost din greseala, bineinteles.

5. Nu reusesc sa am o floare-n ghiveci: mor cu mine-n casa. Uit sa le ud, le pun prea multa apa, plec de acasa cu saptamanile si ele ramn singure si uitate acolo. Mama lui Cezar mi-a zis odata (fara sa stie ca n-am o floare in casa); "Vaaaiii, dar cine n-are flori in ghiveci n-are inima" :D!

6. Imi rod unghiile. M-am cam lasat in ultima vreme, insa nu am decat rar unghii frumoase. Nu le mai rod, insa le rup, sau le rup pielitele pe langa degete, sau nu reusesc, pur si simplu, sa am grija de ele. I'm a mess!

7. Sunt neindemanatica rau: nu iau sacosa la supermarket, ca ma descurc eu cu 3 borcane de iaurt, un carton de oua, 2 bucati de branza si 3 plase cu albitura de la piata. Inaintea portbagajului, imprastii plasele de jur imprejurul meu si morcovii danseaza cu rostogol. Reusesc sa salvez ouale, dar vreo 2 borcane de iaurt au capacul spart si raman cu jumatate din cantitatea de albitura, restul e pe sub masini. Ma bag in bat, il mai ating pe Tudor cu cotul. Pe Cezar il lovesc sistematic in ficat cand ma lungesc langa el. Imi prind mereu cordonul paltonului, sau esarfa in usa masinii. Pe vreme din asta fleoscaita, ma urc in msina, imi pun manusile-n poala si uit intotdeauna de ele cand cobor. Le adun pline de noroi, eventual dupa ce le-am si batucit cu cizmele...

8. I'm not a pet person. Nu ma joc cu cainii, nici cu pisicile, nu ma impresioneaza si sunt cu totul impotriva hranirii cainilor vagabonzi. Sunt cold as ice cand vine vorba de animale de casa, mi se pare o corvoada sa le tii in casa, sa le inveti sa faca la cutie, sau afara si, pana invata, sa ai casa plina de, hmmm, dejectii. Apoi, sa le scoti regulat afara, fie ploaie, fie canicula, sa si sa si sa. Daca mi-ar lasa cineva unul, sigur ar muri cu mine-n casa: as uita tot timpul sa-i cumpar de mancare.
In schimb, imi plac oile. Nu ca as tine una in casa, insa am o slabiciune pentru ele. Le pozez pe unde le vad si am primit cateva plusuri-oi de la prietene, care-mi sunt foarte dragi (acum, si murdare, ca le taraste Tudor prin casa).

Here I am :-)

Secsi

2011-02-05T02:54:00.000+02:00

Daca la ora 9 numaram minutele pana la 11 - ora de antibiotic -, sa stiu cat mai trag de pleoape sa nu se inchida, m-a apucat noaptea cascand gura prin virtual. Si am dat de mai multe ori, sub diverse forme, de ideea de "graviduta secsi".

Odata, diminutivul "graviduta" ma oboseste. Cum ma oboseste si acreste "te pup dulce" si "mersic" (acum doi ani era un nene dinaintea mea la ghiseu la banca si avea nenea asta niste bani de vehiculat printr-un "contulet". Am avut cosmaruri noaptea ce-a urmat.) Inainte de-a fi gravida, "individa" nu e "femeiuta", nici "domnita", nici "domnisorica". Brusc, indata ce incepe sa se expandeze, devine "graviduta". Mda.

Apoi, ma omoara "secsi". De ce trebuie ca o femeie sa fie "secsi" oricand, oricum, cu orice pret si in orice conditii? Femeie nu e egal cu provocator si feminitate nu e egal cu dorinta. Eu n-am habar daca toate femeile simt asta, dar eu, in genere, nu ma simt secsi no matter what si nici nu voi a ma simti secsi si d-a surda, si d-a muta! Vreau sa ma simt serioasa, vreau sa ma simt nepoata, vreau sa ma simt copil si sora! Sunt mult mai multe ipostaze in care NU am de ce sa ma simt secsi, decat cele in care e cazul sa ma simt. Si, oricum, n-am eu fata aia sa ma simt secsi mai mult de cateva momente-n saptamana (si nu ma refer la momentele fierbinti, ci la alea de dezmat interior).

Si ajung si la alaturarea celor doua - "graviduta secsi". Pai, graviduta se prepara a fi mama. Cu ocazia acestui eveniment, se umfla. Se umfla peste tot, incepand cu sanii (yucss, ce-am mai urat partea cu sutienele si-o mai urasc si azi!), continuand vertiginos si apoteotic cu burta (ce placere sa dormi intepenita pe spate, sau sa faci strategii sa te dai jos din pat in maxim 5 minute pe ceas) si terminand disperant cu gleznele-incheieturile-degetele.
Apoi, isi face griji. Sa nu fie nu-stiu-cum. Sa fie asa. Sa stea acolo. Da' de ce nu mai iese? Da' o fi bine? Da' o fi de-ajuns? Etc.
Si mai sunt si conversatiile. Oooo, da, conversatiile! "Cate luni/saptamani (pentru cei mai initiati) ai?" "Cand nasti?" "Cum nasti?" "Unde nasti?" Unii, mai fensi, intreaba si de epidurala (un soi de ozeneu obstetric acum vreo 12 ani). Apoi, cat ai de gand sa stai cu copilu' acasa si daca are cine sa te ajute cu el.
Daca nu mori de plictiseala in timpul acestor conversatii, ai toate sansele sa scapi unei catastrofe aviatice. Sau, poate ele fac parte din antrenamentul la care concura toata comunitatea in a familiariza mama cu luuungile dupa-amieze/seri/nopti de nesomn...?
Bun - forma fizica ioc - este; griji - este; plictis - este.
Grandiropul nu mai ajuta nici el la mare lucru. Eu ma gandeam, a la Hagi Tudose, ca nu merita cine stie ce investitie hainele astea de gravida, ca oricum nu le port cine stie ce. Nu le-am mai pus pe mine de atunci, desi colantii n-au decat vina ca-mi amintesc de o forma complet nefireasca. O petrecere de Craciun cu colegii ajunge sa fie o cruciada de cateva saptamani de vanare a outfitului.

Eeeiii, si, in condtiile redate, graviduta are obligatia sa se simtza secsi....!!! N-are voie sa nu, caci sunt reviste glossy care ne arata mame celebre care se bucura de sarcina de la inaltimea picioarelor de 1.30 m, sau calare pe vreun portofel care le permite cele mai extravagante idei de marire si amor. Asa ca graviduta de mine n-avea decat sa se simtza secsi cu mijloace reduse. Chit ca zona de sub buric era mereu rece, orice ar fi pus pe ea, chit ca ciorapii, chiar si aia de graviduta ii dadeau niste senzatii vecine cu furia.

Si, pe langa toate astea, mai e si ideea aia de la inceput - se pregateste sa devina mama!! N-o prea mai interseaza sa fie provocatoare pentru sot, sau vreun ex coleg cu care impartea eugenia in "94, singura problema e sa faca fata unei realitati care frizeaza fizica cuantica! Si parca si ideea de mama nu prea cupleaza cu aia de secsi. Ma rog, in afara sintagmei "Hot mamma", da' nu despre asta zic randurile astea.

Insa, cu tot cu evidentele dimpotriva, femeia si, subsumat, si graviduta, trebuieste sa se simtza secsi. Pentru ca uite-asa se face vinovata de ceva depresie conjugala de-a sotului de nu stie de unde i se trage, uite-asa-l neglijeaza si el se refugiaza, neconsolat, in bratele vreunei relatii virtuale, unde el are muschi si galbeni in punguta!
Si, nu, graviduta nu are energie si nici preocupare sa fie secsi numai pentru ea, sau pentru alte femei. Alte femei o vor intelege. Mai putin soacra, posibil.

De fapt, barbatii care se refugiaza, se refugiaza oricum. Cu, sau fara gravidute secsi in preajma.

Unde secsi nu e egal cu "decent". Decent e cu totul si cu totulalta poveste.
Secsi e egal cu ceva asa, miam-miam, cam ca o ciocolata de sta acum pe bratul canapelei la un metru de mine si eu ma tiu cu greu sa nu atentez la dintii mei cuminti.

Democratia mea

2011-02-01T17:45:00.000+02:00

Justitia, Dumnezeul crestin si inca alte cateva concepte similare au fost create, in opinia mea, pentru a compensa o realitate frustranta pentru individ. Justitia - rezultat al unei abordari care s-a vrut superioara legii naturii, iar Dumnezeu - ca sa rezolve ceea ce justita n-avea cum: ti-ai luat o scatoalca de la viata, fii multumit, se cheama ca altundeva, in alta lume si-n alte coordonate vei primi inzecit. De bine.
La fel si democratia - iluzia ca fiecare dintre noi putem participa pe masura interesului si puterii noastre la propria guvernare.

Ce ma framanta pe mine these days e aplicarea acestor concepte - de tipul democratie, echitate, dreptate etc. - in cazul familiei cu copil mic. Asa cum ne aflam si noi.

Si asta, pentru ca trebile in familia noastra mica si agitata stau profund stramb, nedrept, nedemocratic, inechitabil. You name it! Eu am fost insarcinata 9 luni, eu am fost fortata sa accept cererea in casatorie (pen' ca eram amorezata pana peste urechile capului), eu - insarcinata fiind - mi-am schimbat numele meu domnesc, gandindu-ma cum voi calatori eu cu copilul si cu teancul de acte notariale dupa noi etc.
Se nascura si-asta mic. Eu - evident - am urlat ca mamuta-njunghiata, eu am stat in casa, eu am numarat resuflarile copilului, eu m-am inflamat c-o fi avand copilu' ceva neuro de face noaptea ca broasca, eu l-am alaptat in ciude si cu toate ca, eu l-am intarcat (tot cu ciude si cu observatii din partea publicului laaaarg), eu stau cu el acasa pana in aprilie si, din cand in cand, si prin spitale si medlifeuri.
Nu ma apuc sa numar frecventa pronumelui personal persoana I sg in paragraful de mai sus, ca ma ia cu indoilei psihotice.
Ei, in tot acest timp, aflu ca-s tati care, cu candoare, tandrete si detasare PARTICIPA! Participa la tot, mai putin, hmmm, la astea ce tiu de fiziologia mamei. Da' morfofetala fac (eu n-am sharuit-o decat pe prima), da' cursuri din alea cu mingea pe covor fac (eu n-am facut deloc, nici singura, nici in tandem), da' biberoane stiu sa sterilizeze, stiu si de unde sa scoatza cutia cu gris Humana daca mama doarme mai tarziu duminica (nu, nu s-a intamplat, keep it cool), da' haine stiu sa cumpere fara sa intrebe de 600 de ori dimensiunile (keep it cool again, cat eu cumparam pijamale marimea 80, el isi cumpara sosete marimea 44), da' zarzavaturi toaca si weekendurile le pastreaza pentru familie.

Ei, eu n-am primit modelul asta. Si nici nu l-am cerut. Nici pe asta, nici pe altul. Mie mi s-au aprins calcaiele si atat. Aprinse fiind, nu stiam ce sa caut, la ce sa ma uit. Mie mi s-au aprins calcaiele dupa un om ce e tot ce nu sunt eu: sigur pe el, ambitios nevoie mare, plin de incredere in fortele si destinul lui, sociabil de-l lasi in mijlocul Saharei si-si face din soparle prieteni si vine si cu apa rece. E cum nu se poate mai tenace si, de-ar fi un maraton al muncii peste-peste-peste program, el l-ar castiga pe locul 0! Si - lucru de neinteles pentru mine - fara sa se lamenteze, nene! Ca eu, si daca-mi dai sa bag un fir de ata-ntr-un ac, ma plaaannggg inainte sa m-apuc si ma plang si ca mi-a reusit. E si putin din ce sunt eu - se inflameaza repede, ii place sa umble brambura si n-are chef de detalii.

N-am cerut nici sa traiesc din munca si pe spinarea lui. Dar asta am ajuns sa traiesc si nu ma simt nicicum - nici prost, nici inutil, nici vinovata. Ma simt firesc si-mi dau seama ca el e facut sa aduca acasa mamutul, iar eu sunt facuta sa-l transez (pe mamut). Eu ma duc sa caut perdele, iar e fericit ca le-am ales eu pentru el.

Si-am trait multe in 2 ani, de cand ne-am "luat". Ma rog, doi an si-un pic. Pentru ca abia atunci mi-am dat seama ca nu mai e simplu, nu-mi mai fac bagajele si plec la mama. Am o responsabilitate si un cuvant asupra esecului. Si-asa am ajuns de la frustrare si tras cu linia pe caietul "Da, da' eu / da, da' tu" la a intelege ca viata mea nu e viata nimanui, ca viata mea nu e un model pe care-l iau de-a gata sablonat de la Familystore, il pun peste noi si iese placinta, atunci mi-am dat seama ca familia nu e statul in mic. In familie nu exista democratie, nici echitate, nici echidistanta (ca pe esichier). Intre doi oameni exista trasaturi si (diz)armonie. Eu nu-i pot cere lui sa faca ce organic nu e setat sa faca si nici el nu-mi poate pretinde mie nimic din ce imi e strain de natura mea. Daca el n-ar fi workoholic, eu n-as trai in casa aproape-visurilor mele si daca eu n-as fi o Penelopa mai galbejita, el n-ar putea sa-si satisfaca visele de marire si amor. Si stiu prea bine si simt si mai bine ca ne iubim toti trei, cu tot cu absente si cu nestiinta lui in ale copilului si cu tot ochii mari, sai figurile condescendente de le fac cei ce-l cunosc si stiu ca nu prea-i pe acasa.
Am regretat si m-am perpelit si mi-am pus alegerea la indoiala si inca mi se mai intampla. Si stau asa, uneori, si ma gandesc ca e OK asa, ca astia suntem noi si, cu roz si cu gri, ne e bine impreuna. Chiar daca sunt tati implicati, chiar daca ne vedem putin si obositi.

De ce scriu asa, spre eventualul vaz al lumii? Pentru ca aflu ca sunt altii care-s prezenti, care-si asuma, care fac eforturi si inca-mi pun intrebari. Si apoi intrebarile se domolesc si raman certitudinile: asa ne iubim noi si asta e modelul nostru. Numai al nostru.

Dragostea dureaza trei ani

2011-01-10T15:51:00.001+02:00

... zice Beigbeder.

Si apoi te amorezezi iar. Eu, de acelasi barbat. De 4 ani ne tinem de mana si ne tragem de nas si, dupa trei ani jumate de locuit impreuna, dupa un an jumate de impartit acelasi nume de familie, am inceput sa ne intelegem bine, sa il inteleg eu pe el si el pe mine. Si m-a inteles pentru ca am inceput eu prima.
El e un domn serios, cu cravata si cearcane, care strange sute de maini intr-o zi, negociaza de se vede-n abundenta firelor albe de par, munceste intr-o saptamana intr-un ritm de neinteles pentru nimeni (si nici pentru mine), se arunca in masina si, de sus, traiectoria lui e haotica, dar bine inteleasa de ratiunile lui. E indraznet (adica bagacios, ala de-l dai afara pe usa si-ti intra pe geam) si, daca DEXul ar fi ilustrat, la "incredere in sine" ar scrie "Cezar". Adica el. E ambitios (sau incapatanat, mai bine spus) si stie foarte bine ce vrea. Isi schimba des obiectivele, incurajat de propriul succes, dar mereu stie ca vrea si ca va reusi. E optimist cu disperare.

Eu sunt mica - asa ma simt -, excesiv de politicoasa (cred ca si cersetorilor ma adresez la plural), speriata sa nu deranjez, sa nu respir, sa nu... (Stiti "In casa bunicilor"? Ei, pe mine a reusit educatia "Sa nu...") Sunt frivola si port fuste scurte, ma pierd in masina prea mare pentru mine, nu stiu sa negociez, am fluturi in cap si, de cum imi dai doua optiuni, se cheama ca m-ai varat intr-o dilema fara fund. Sunt neindemanatica, ii dau lui Tudor coate-n cap cand ne varam in pat, sparg farfurii, imi dau singura cu bratul scaunului in tampla. Sunt autoironica si increzuta. Si-mi place sa-i ajut pe altii.

Acasa e enervant de vesel, cravata si nazurile mainilor stranse le arunca de pereti si se maimutareste pana ma scoate din papuci, nu ia nimic in serios. Nu-i place sa fie singur la masa si, daca are o bomboana si 14 musafiri, o scoate si le-o pune dinainte.

E un tata absent pentru Mini-Him, e un tata deloc modern - se codeste sa-l schimbe, nu-i da de mancare ca se murdaresc amandoi ca unul si deodata cu ei si casa, uita sa-i dea laptele si se face ca nu pricepe cum sa-l prepare, nu stie ce dimensiuni are si nici diferenta dintre un body si o salopeta.

Dar el e singurul pe care-l avem si-l iubim amandoi, asa plecat cum e, asa Taz cum se misca, asa haotic cum traim langa el.

Acasa

2011-01-10T02:47:00.001+02:00

E doua noaptea. Cred ca mi se trage de la ceaiul negru de pe la 9.

Ne-am mutat, in sfarsit, in casa in care Primaria, Distrigaz si, mai ales, Electrica s-au impotrivit sa ne mutam. Da' i-am contrazis si ne-am mutat!
Din vastele incaperi (in comparatie cu apartamentul de 2 camere, nu e prea greu sa fie vaste), bucataria e cea mai completa, 70% sunt goale, pline de saci si hante atarnand de peste tot, sub scara e magazia, sau soprul, sau "Sa scoti astea de-aici, ca pe mine ma enerveaza cand le vad" (= bormasina usoara, bormasina cu percutor - pt betoane -, cutii de parchet, o mie si-una de unelte ingramadite de tre' sa sapi pan' la fundul sacului dup-un amarat de patent etc), in mintea mea sunt planuri, rulete, dimensiuni, intrebari si muuulte comparatii. Peste tot, urme de vopsea lavabila, picatele galbene si albe, nici un toc de tamplarie n-a ramas nebotezat de mana mestera (?) in a varui, tot au atins cu vopsea, chit, lac! Hmm, da, pe scara ne-a ramas, eternizat, creionul care a tras linia dreapta intre balustri: l-au vopsit cu lac inainte de a-l sterge cu guma arabica! Logica multa!

Tudor n-are camera lui si nici n-o va avea prea curand. N-are nici doi ani si mi se pare o cruzime sa doarma singur. Peste 12 ani, ma voi ruga de el sa ma lase sa-l pup de ziua lui si-acum sa-l alung de langa noi? Jucariile lui stau imprastiate in ceea ce se cheama modern "living", iar pentru mine, pe stil vechi, "sufragerie". Desi n-avem masa de mancat duminica aici.

Am catarat cartile-n mobila de perete. Constat ca nimic nu da sentimentul de "acasa" precum cartile. Odata insirate-n raft, dezordinea colorata a cotoarelor face liniile drepte sa sune a "acasa" si camera sa fie, brusc, locuita.

Cartile si papucii imprastiati peste tot. De toate culorile. Multi masura 37 (sac!), vreo 3 perechi masuri masculine si mai multi (dar mai putini decat cei 37) masuri liliputane. Zac peste tot, langa scara, inghesuiti canapea, pe trepte, sub standerul pe post de cuier, langa pat, in baie. In carouri, fara varf, din prosop, cu motz in frunte, galosi, papuci, opincute de balet, papuci seriosi de bunic adormit cu ziaru-n brate.

N-as sfatui pe nimeni sa se apuce de facut casa. Nici sa cumpere gata facuta, nu stii ce-i dincolo de tencuiala. Trebuie cunostinte temeinice de inginerie in ale constructiilor, de la structura pana la produse de curatat chitul de pe pardoseala! Trebuie nervi de gumilastic, sa se intinda peste orizont si sa revina sanatosi la forma initiala. Ttrebuie rabdare cristica si calm olimpian. E nevoie de staruinta unui campion la maraton.

Dar, odata aici, nu-mi mai trebuie nici sa sterg picourile de pe parchet, nici sa inlatur vopseaua intrata-n furnirul usilor, nici masca peste cada cu bule. Mi-ajunge sa vad in penumbra cum dorm langa mine chirciti ca doi rinichi Me si Mini-me, si sa ma uit in dreapta si sa regret zapada scursa de pe bolta.

Trebuie sa ma duc sa ma caut de maini amortite. Si sa-mi cumpar cizme de cauciuc. Si sa caut cuverturi calde si perdele fandosite. Inca nu-mi vine sa cred.

Protest, sau sprijin?

2010-11-25T03:33:00.001+02:00

Ce voiam sa zic? Ah, da, am citit pe un blog care-mi place si pe care-l apreciez mult ca au fost voci care au spus ca mamele alea de au facut protestul alaptand au exagerat. Mda, or fi exagerat, nu zic nu. Au exagerat ca au lezat niste priviri, niste idei, niste conceptii, ca s-au expus si ca si-au atras bombaneli de genul "Nebune!" Si au exagerat, avcorz, pentru ca si-au luat copiii si i-au chinuit in public si i-au hranit cu forta cand ei nu voiau (pare-mi-se, un copil alaptat e fericit oricand sa stea la san)

Acuma, eu nu-s dintre ele. Eu fugeam acasa cand simteam ca Tudor vrea sa manance. Mi se parea ca badigardul din parc, adolescentul mofluz cu cainele, antrenorul isteric de fotbal, cainele ceacar si tufisul cu flori galbene se uita chioras la mine ca dau sa manance copilului. Sau o luam la sanatoasa spre masina. Sau, eu stiu, mi-as fi luat cu mine un cort cu montare instant (= apasat pe buton) sa ma bag acolo sa alaptez la adapost. Da' nu eram la adapost, ca venea politia locala si ma salta ca ala nu era loc de campare. Deci, nu. Tre' sa ai proprietate personala sau contract de inchiriere sa alaptezi. Altfel, nu merge, vine badigardul si te usuie. Sau lezezi, hmm, sensibilitatea publica.

Care, desi asa sensibila cum e la hrana instant si natiur, nu e la fel de sensibila la anatomia atent selectionata prin clicuri, ringuri si libertati prin metrouri. N-am vazut pana acum badigard, sau tanara sa interpeleze f'un cetatean in statie la Eroilor ca ziarul de-l foieste are prea multa carne macra expusa!

Ca sa alaptezi, iti treba contract de vanzare-cumparare notarizat, sau de-ala de inchiriere, tre' sa fii cu impozitele la zi si sa ai adeverinta medicala tipizata, 3 exemplare semnate parafate de la medicul de familie si contrasemnate de ala de specialitate.

N-am facut niciodata aprecieri la adresa celor de nu alapteaza. Treaba lor, copilul lor. Tot ce spun e ca un copil alaptat e un copil fericit. Trebuie sa alaptezi ca sa vezi asta. Sorry, altfel nu se vede. O spun din sursa care a si biberonat in primele saptamani de viata ale bebelui, dar acum alapteaza cu drag. Nu-s eu sursa, pe mine m-a ferit propria natura si m-a ajutat sa nu sterilizez biberoane la ore mici. Io numa' scriu baliverne la ore mici.

Dar mi-am luat partea cu alaptatul. Persoane care n-au alaptat, sau au alaptat cat sa fie in trend ("Il si alaptez pana pe la 3 luni, ca cica asa e bine, asa e acum" - persoana la al doilea copil, cu primul deloc alaptat; cel mare are 3 ani jumate, nu 21, cat s-ar crede dupa asa afirmatie) se uita la mine ca la un ozeneu si imi replica siderate: "Da' ce-a fost in capul tau de l-ai alaptat pana la varsta asta??!" Soti de atare persoane: "Hai, bai, ca e prea mult! Pai, tu nu pleci nicaieri fara el? Voi de cand n-ati mai fost amandoi intr-o vacanta?"

Eee, si uite asta ma scoate din pepeni! Frate, eu n-am zis nimanui nimic in relatie cu propriul copil! Fiecare face dupa mintea lui. Si se gasesc mamele astea sa protesteze si sa spuna clar ca mamele, in Ro, sunt dezinformate si prost indrumate si unele sunt ignorante (no offence, da' cand hranesti copilu' cu formula pentru ca "n-am sfarcuri" si avea mameloane exact ca orice alta femeie care nu a mai alaptat, cam cum sunt ale mele dupa 14 luni de alaptat). Si sunt femei care spun ca ele au vrut, dar n-au putut. Si mai departe se isca si conflicte, ca astea de alapteaza cica sunt fanatice si intolerante s.a.m.d.

Bai, fratilor, eu nu sunt catusi de putin intoleranta, n-am judecat pe nimeni, n-am sfatuit, n-am dat cu parul! Da' eu m-am simtit minimum 8 luni judecata ca mai alaptez dupa 6 luni ale copilului! M-am simtit 14 luni intregi netolerata ca as avea de gand sa alaptez in cantina aia de la Ikea, unde - n-asa? - lumea mananca si i se face sila daca vede si-un sugar mancand. Asa ca s-a dus tata lu' copilu' singur sa-mi ia birou si ne-am certat la telefon juma' de zi pe ce sa ia! M-am ascuns 14 luni pe dupa tufisuri, mi-am dorit 14 luni sa ma duc la mall sa-mi iau rochii, am poftit 8 luni la o prajitura nenumita!

Ia uite, io ma gandesc non-stop la sensibilitatile altora, de la a nu le chestiona alegerea de a nu alapta, pana la a le respecta masa din oras, dar mie mi se arunca in fata tot felul de comentarii, iar my fellow-breastfeeders sunt blamate in diverse chipuri, mai ales aia cu "politically incorrect"!

Acuma ma simt, cumva, razbunata! Sunt mame care stand up for their right to feel free to breastfeed! Eu mai fac un cppil peste 1-2 ani, da' tot nu ma voi simti libera, pentru ca am vazut privirile, dar ma incurajeaza si ma consoleaza mamele care spun tuturor c-o fac!

S-au gandit cei ce sunt de parere ca exagreaza ca o fac nu numai "in ciuda", dar si "pentru"? Ca nu e numai o forma de protest, ci una de sprijin? Pentru astea fricoase si conformiste ca mine? Ca ele arata si alora de se tem ca se poate? Ca nu sustin alaptatul impotriva celor ce nu au reusit, ci pentru cele care vor reusi?

S-au gandit ei, oare, ca anti-alaptatul si atitudinea asta de blamare a acestui gest, de a alapta in public, e o forma de misoginism? Sa tinem femeia la cutie cat alapteaza, sa nu ne deranjeze la estetic!

Ca s-or fi adunat acolo pentru ca uneia singure ii era frica sa se duca sa alapteze si si-a chemat prietenele alaturi de ea? S-o sprijine si s-o incurajeze? Ca la noi, omu' cand te vede ca porti chipiu si esti de unul singur, te arata cu degetul ca esti nebun. Daca sunt 2, sunt 2 nebuni. Da' daca-s 100-2-3, nu mai sunt asa nebuni, sunt si ei oameni si poarta chipiu, na! Incep sa creada ca o fi ceva si cu chipiele alea!

Da' de copiii aia de la Lecturi urbane de ce nu se ia nimeni ca exagereaza cu cartile alea? Eu m-as simti agresata sa mi se ofere o carte: adica, ce, am fata de om care n-are o carte-n casa, treba sa vie unu' sa-mi dea mie o carte?! M-as simti agresata sa-i vad dandu-se mari in metrou ca citesc! Da' ce, cititul e un act intim, petrecut intre lector si lectura lui, e un act de discretie, un om bine-crescut n-ar face neam parada din asta! E, uite, io ma simt agresata de aia care citesc demonstrativ!

Bravo, mai, mamelor, care alaptati oriunde! Multumesc, mai, mamelor, intolerante si agresive, ca alaptati pentru mine!

Lupta

2010-11-15T12:16:00.000+02:00

Filme proaste cu duiumul pe piata. N-am suficient timp sa citesc despre filme, cand ma duc, le aleg ca si cum as alege cartile dupa coperta: dupa titlu. Si-s proaste, si dezagreabile, nici macar un minim sentiment de relaxare nu-mi dau (cum sa te relaxezi cand, intr-o asa-zisa comedie, un pusti de 7 ani primeste un pumn in stomac de la un adult?? Gluma glumelor, mda. Acum 10-12 ani ma ridicam de la primele "acorduri" false. Am vrut, chiar si de la o piesa de teatru urata si stupida ("Burghezul gentilom" reinterpretat) sa plec, insa mi-a fost frica sa nu ma impiedic in intuneric de mocheta scorojita.

O iesire sambata seara in Centrul Vechi e obositoare si dezamagitoare. Cele maximum 2 strazi jumate amenajate sunt ultra-aglomerate, iar barurile, puburile, terasele etc. sunt o crunta dezamagire: mancare banala spre jenanta (Les Bourgeois, cred ca-i zice), pahare murdare - trei, unul dupa altul, am sfarsit prin a bea din sticla (un pub din asta de se crede Irish, sau, in orice caz, British-like), servire haotica, ametita si ametitoare (o terasa pe str. Teatrului de Comedie). Doua locuri in care mancarea e mai prietenoasa cu stomacul: French Bakery si Bordellos. Dar nici aici pe de-a-ntregul. La FB, chelnerite un pic uimite de ce li se intampla (sa serveasca? sa aduca apa plata la masa? sa aduca doua tacamuri pentru o singura salata?), un pic aeriene (in loc de una, aduce alta), dar unele feluri de mancare sunt bune si intersante (quiche cu pui si legume, quiche cu spanac, salata cu branza albastra. Tarta cu branza absolut banala si cu crema fainoasa, nu mi-a placut.
La Bordellos, oameni un pic intarziati: am ajuns la 2.15 p.m. si ei nu se adunau, ca "Noi deschidem la 2, stiti, ne-ati luat prea repede" Pai, daca deschizi la 2, nu te pregatesti de la 1? sau te pregatesti de la 2, sa deschizi la 3? In schimb, mancarea e foarte buna si un pic mai inedita decat vesnicele supe-creme de rosii/legume/ciuperci care cel mai adesea sunt in meniu, fara sa fie in bucatarie, sau urla a Vegeta. Caprese, bruschete, hummus cu chipsuri home-made, legume teriyaki, cuba libre. Fara desert, ca fusese deja prea multa mancare!

Lipscanii, dincolo de intersecta cu Smardan, sunt o provocare (pe lumina) si o amenintare (pe intuneric): camine de vizitare acoperite partial cu placaj, pavele de dimensiuni variabile imprastiate ici si colo, locuitori ai imobilelor candva mandre si elegante, azi paraginite si decrepite, rozatoare de crescatorie.

Colac peste pupaza, in weekend, singura zona propice promenadei se umple de hand-made, vintage si alte bazaconii de ne iau ochii: corturile itite dinapoia Bancii Nationale bulucesc populatia dornica de plimbare, fie ca aceasta se repede sa caste gura la camee si pisici, fie ca incearca in disperare sa-si faca loc sa treaca mai departe. Cu copil in carucior, poate fi de-a dreptul misiune imposibila.

In fata Acdemiei Militare, un asa-zis targ de produse traditionale, la care se vand de-a valma laneturi, bundite, mere, varza rosie, branze puturoase (nu de mucegai, ci de caldura), pastrama de toate felurile, gemuri in sine si gemuri care umplu gogosile, bere nemteasca, sau ceheasca (sic!). Multimea umbla nauca, haotic, se codeste la taraba cu mici - taraba care afuma toate suflarea, plus cinci cartere imprejur -, se calca pe bombeuri si te priveste inocent cand iti fura un cm din coada si 5 minute din viata.

In ultimele saptamani am stat si am observat cateva situatii. "Tineretul din ziua de azi"... Nu e tineretul, e toata suflarea, tineri si batrani traiesc urat!
"Ce p*** mea nu intelegi, ba, tre' sa-i iau ceva frumos, ca e ziua lu' aia mica" (barbat pe la 27-30 de ani, imbracat decent, nici vorba de baietas de cartier)
"A fost el la mine, esti prost?" adolescent
"Pai, e o nesimitita, m-am abitnut sa nu-i zic in fata, da' e nesimtita, asta e, o nesimitita" (tanara femeie de 30-33 de ani, la telefon)
"Ce faci, frate, in p*** mea, mai vii cu guma aia?" (clientul unei terase in Centrul Vechi, catre amicul trimis, probabil, sa cumpere Orbiti)
(Trebuie sa recunosc, organul genital masculin e vedeta vremilor in care traim)
"Sa-mi bag p*** in mama (!!!), a batut cateaua la aia de-a pus-o pe fuga" (sofer-like la Bricostore Orhideea)
"Deschide usa sa intru! Da-mi un pahar!" (fara "te rog", fara "multumesc" - bunica unei fetite adorabile, catre sotul meu, la o petrecere de botez)
"Sa-mi bag p****, daca tot am iesit, ziceam s-o ardem la un laungi, nu ma duc sa-mi rup oasele pa un scaun, fratei!" (tanar iesit in oras)
Aproape-accident gata sa fie provocat de un domn la 70 de ani, care goneste ca nebunul la volanul unui Fiat Albea. Claxoane peste claxoane pentru ca las oamenii sa traverse pe la coltul strazilor fara trecere de pietoni (ewu asa am invatat acum 25 de ani: in lipsa zebrei, traversezi pe la coltul strazii).

Traim urat, ingrozitor de urat. O iesire care ar trebui sa fie frumoasa, o minte care-si doreste sa se destinda esueaza in organe genitale, invective aruncate absolut in discutie, tonuri grobiene si tomberoane uitate prin ganguri. Si chiar de te straduiesti sa faci abstractie, la un moment dat devine absolut imposibil, plimbarea e o lupta cu tine si cu ceilalti: sa ignori, sa nu te enervezi, sa nu te instristezi, sa iti placa, in ciuda atator mizerii din jur!
Fac saptamanal drumuri la diverse banci sa pun un ban nesemnificativ pentru mine (sperand ca va fi semnficiativ pentru ei) in contul unor loviti de soarta si tarati in mizerie si umilinta de un stat scarbos si dusman, care ar trebui sa-i ajute cu medici, cu spitale, cu bani, macar, sa se duca la Hanovra, sau la Zurich, sa faca operatii!

Sa mai spun ca din iulie astept sa ma mut in casa noua si nu pot din cauza Primariei, a ADPului S6 si a altora de genul...? Viata in tara asta e o lupta, nicicand nu se termina.

Uit cand ma pupa Tudor. Dar Tudor va creste si ce va auzi la tot coltul de strada? In ce lume va trai si pe cine va mai gasi de iubit?

Abuz cotidian

2010-10-27T02:13:00.000+03:00

M-am dus la Plus azi. Cascam gura dupa un bax de apa si aud de undeva, din spate:
"Nesimtito! [...] Te ia mama dracului [...]" (probabil ca nu-mi aduc aminte propozitiile intermediare pentru ca am fost nu socata, socata e un cuvant moale si putin pentru ce am simtit)
Din reflex, m-am uitat in spate: o femeie tanara, tenul oaches de tot, se adresa unei fetite nu mai mare de 11 ani. Am inlemnit si mama si eu, dar nici noi, nici altcineva din magazin (dac-a mai observat altcineva) n-am avut curaj sa intervenim.
Cateva minute mai tarziu, printre rafturi, ma uit la fata: ochelari, un pic de strabism, imbracata cu o jacheta roz, relativ groasa, de toamna tarzie, pantaloni 3/4, sosete si tenisi, care lasau la vedere pielea goala a piciorului pret de vreo palma. Ma uit si la femeie, incaltata cu cizme. Par sa fi stins conflictul: fata impinge de caruciorul umplut cu vreo cateva baxuri de apa (cam ca atunci cand alimentezi o bodega de la coltul strazii), femeia insista s-o lase-n pace, dar pe un ton decent.
"Vroiam sa te ajut", aud in urma lor.
Ma uit si mai mult ma-ntreb decat ma uit.

Sila

2010-10-25T16:49:00.000+03:00

Nu ma uit la TV, in afara de TLC mostly. Insa cand zappez, nu mai suport s-o vad pe Elena Udrea si sa vad lideri de sindicat care se agita ca sifoanele uitate-n debara! Elena Udrea ma umple de indignare (putin spus) pentru ca a alimentat misoginismul si-asa inflorescent in tara asta! L-a alimentat nu pentru ca e pur si simplu femeie, ci pentru ca e o femeie lipsita de decenta de a sta in biroul ei de om de afaceri, avocat, whatever she is, in loc sa vina sa se urce in pole-positionul unui minister pentru care e nevoie de mai mult de o claie blonda, un picior suplu si un un blog banal pentru a-l mana incolo sau incoace! In conditiile in care in tara asta femeile sunt sistematic mai prost promovate si mai prost platite, in conditiile in care majoritatea covarsitoare considera ca femeile sunt mai prost dotate pentru a conduce, pentru a planifica si coordona, Elena Udrea si Roberta Anastase ajung sa se maimutareasca si sa ruleze 'r'-urile si sa rotunjeasca "sh" cu mare importanta pe la jurnalele de stiri, de dragul de a-si vedea in reluare vitoanele si louboutinii preumblati pe la sedinte de partid!

Ma intrebam eu, asa, ce constiinta sa ai sa nu relizezi ca situatia e penibila, e jenanta fata de femeile care lupta pentru ele si organizatiile lor! De ce ma intreb, nu stiu, pentru ca ele nu au atata constiinta de sine, incat sa numere pana la 5 si sa respire adanc, apoi sa-si vada de trebile la care se pricep mai bine, indiferent care ar fi acelea!

Iar liderii de sindicat sunt niste domni carora le place sa se joace un pic de-a lupii moralisti, in conditiile in care sindicatul este, pentru multi, antecamera politichiei. Agita principii, povesti lacrimogene si invoca cifre uriase si iresponsabile ca sa justifice cotizatiile si expedientele plimbate de colo-colo!

PS La Realitatea TV e invitata o doamna subofiter SPP care se exprima de-a dreptul jenant in limba romana.

Un baietel de 3 ani are nevoie de 2400 de lei pana marti!

2010-10-02T15:30:00.000+03:00

Acum 5 minute am inchis usa. Am deschis-o dupa ce m-am uitat lung pe vizor si nu vedeam mare lucru. M-am trezit fata in fata cu un tanr care mi-ar fi putut fi coleg de scoala generala. Imbracat cu un hanorac, cu dintii sparti, probabil, in jocurile copilariei, o privire umila si trista, jenat ca ma deranjeaza, speriat ca i-as fi putut inchide morocanoasa usa. N-am auzit prea bine ce zicea si, jenata la randul meu, l-am rugat sa repete. "Blocul vecin, 150... baietelul nostru... 24 de milioane... operatie pe creier"
Aveam numai mult marunt cu mine (in obsesia mea de a nu supara taximetristii cerandu-le rest) si regret amarnic ca m-am pierdut in asa hal cu firea, auzind ca, pana la varsta asta, copilul a facut deja o operatie, iar acum e necesara inlocuirea dispozitivului prin care se elimina lichidul acumulat la nivelul creierului. Se duc in Germania, iar pana marti le mai trebuie 24 de milioane. Au incercat si la televiziuni, dar "au prea multe cazuri de prezentat, nu ne bagau pana marti". Baietelul a facut de curand 3 ani si in Germania au sansa de a inlocui dispozitivul actual cu unul care creste pe masura ce creste si pacientul, astfel ca nu mai trebuie operatii repetate.

Daca vreunul din cei ce trec accidental pe-aici ma cred pe cuvant ca am vazut un om trist, ingandurat, incercand sa spere, un om tanar si imbatranit, pot dona la Raiffeisen Bank, in contul RO29 RZBR 0000 0600 1155 4220, deschis pe numele Cojocari Georgiana.

Ieri am fost la Fisc, sa mai platesc ceva impozit majorat. Un deputat PD-L se maimutarea mandru la TV cum ca i-a venit 'mnealui ideea de a impozita nuntile, botezurile si chermezele, sa largeasca baza de impozitare. De ce nu si pomenile, ca si acolo se mai duce omu' c-un pachet de orez, de arpacas, de zahar?! Da' redeventele alea din exploatari de resurse naturale (de-alde Videanu) de cand nu s-or mai fi colectat?! Da' tigarile de se vand la greu sub nasul fiscului (oare nu merge nici un functionar de la Fisc cu metroul, nici unul nu-si face piata??)
Sunt sigura ca si oamenii astia or fi avut candva o nunta, un botez. Sa zicem ca primeau 10.000 de euro. Statul roman le-ar fi luat 16%, adica 1600 de euro. Le-ar fi dat inapoi banii astia, sa-si trateze copilul?! Pentru ce platesc eu impozit majorat, daca un copil de langa mine e trimis in Germania pentru operatie, pe banii parintilor lui??!!

Un an si jumatate

2010-10-02T01:10:00.000+03:00

Si intoleranta la gluten. Nu degeaba e cel mai mic din curtea scolii si se minuneaza mame, bunici si bone de el: Ia uite, mama, ce mic e bebe si ce merge, cata ambitie are!
Cand afla ca bebe e cu o luna, doua, trei mai mare decat al lor, sunt uimite, amuzate, magulite si mandre ca bebe e, de fapt, mai mic si ca al lor devine termenul pozitiv al comparatiei, fiind mai mare, mai bine facut si cu hainele la locul lor.

In aproape o luna, ne-au trimis mai intai la RMN, ca avea un nu st' ce la splina si cica sa eliminam cu totul riscul unei tumori (!), apoi am aflat ca are splina marita de la o anemie, apoi ca are anemie din cauza de intoleranta. Mda, am alergat 4 ore sa gasim o clinica sa faca RMN cu anestezie la copil de un an jumate, am ajuns la unii care gata sa ne programeze nu la RMN, ci la tomografie, ca la RMN - chipurile - tre' sa colaboreze, dom'le! Hmm, eu stiam ca taman la CT trebuie colaborare, ca doar am asistat la unul in luna aprilie... N-am facut nici una, nici alta, dr. Diana Stanescu de la Budimex s-a uitat la splina lui cu ecograful si ne-a spus ca n-are nimic, dar, ca sa fim noi siguri, sa-i mai facem inca una, in alta parte. O femeie onesta cu ea si cu noi.

Acuma, ii cumpar fainoase de la Medalim si Ki Life. S-a cam saturat (deja!) de atata regim lactat (fidea de orez cu lapte, mamaliga cu branza si smantana, gris cu lapte etc.) si am zis sa-i fac saratele, preferatele lui. M-a apucat 2 noaptea plimband aluatul ala in maini si nestiind ce sa-i fac. Mi se lipea de palme, nu se tinea adunat neam, imi venea sa-l arunc pe geam si sa ma iau dupa el! In cele din urma, l-am plasat in tava cu o seringa de ornat prajituri, dupa ce l-am inmuiat bine.

Din ianuarie, imi incep si jobul, part-time. Cum or fi ghicit oamenii astia de la birou ce-mi trebuie :D? Undeva pe finalul anului ne si mutam in casa noua, deci numa' buna ocazia de a mai pleca de-acasa fara sa am pe urme intrebarile iscoditoare ale noilor "vecini" :P. Dar nici sa stau tinuita intre peretii aia 9-10 ore pe zi, 5 zile pe saptamana, jumatate (cel putin!) din timp gandindu-ma la chicotelile lui cand voi ajunge acasa. Deci, 3 zile pe saptamana e tocmai ce ne trebuie.

Toamne

2010-09-23T23:54:00.000+03:00

Mi-aduc aminte cu mare strangere de inima de fiecare inceput de an scolar. Atat de tare ma strangea de inima, incat nu am nici o imagine insorita si calda, toate cele pe care le gasesc sunt innorate, friguroase, cu frunze vestede botite pe caldaram si maini inghetate pe manerul umbrelei. E, desigur, mai mult o imagine de noiembrie decat de septembrie. Si mirosul, aaahh, mirosul de motorina, cu care frecau parchetul, sa alunge fungii si acarienii, ramanea aninat de haine pana haaat! in iunie urmator! Si acum mirosul de combustibil ma propulseaza rapid si inconstient in dupa-amiezele imbatranite inainte de vreme, cu ghiozdanul zdranganind dinapoi. Jur imprejur, atmosfera incetosata de fumul inabusit al frunzelor arse prin gospodarii si parcuri.

Toamna era tot ce putea fi mai urat! Sfarsitul vacantei, bunicii parasiti, debutul temelor si al vremilor friguroase, intalnirea cu niste colegi rautaciosi si increzuti (slava Cerului c-am scapat la un moment dat de ei!), privirile iscoditoare si pe alocuri dusmanoase pe deasupra ochelarilor, odiosul catalog si nesfarsita asteptare a vacantelor! No where to hide!

Toamnele mele au devenit frumoase cand am mai crescut. Prima amintire a unui 15 septembrie neploios, dar innorat si rece e din clasa a 10a, cand m-am dus cu Elena sa ne dam in leaganele din Cismigiu si am constatat (eu, nu ea, ca era, ca si acum, un tar!) cu uimire ca leaganele cele noi nu sunt numai fatoase si lucioase, dar si mult mai mici decat cele vechi: nu-mi mai incapea dosul in ele!

Toamna era si cand m-am indragostit irational si impotriva mea, amor in care mi s-a frant inima si am frant inimi, ~~pentru care~~ din cauza caruia m-am schimbat complet, amor pe care nu l-as repeta, dar pe care mi-l aduc aminte cu melancolie si o ciudata placere masochista.

Toamnele sunt amintirea unor dimineti lenese si laptoase, in care stateam pe terasa unui hotel, uitandu-ma la Irina cum bea cafeaua si fumeaza tigara proptita intre degetele cu unghii lungi si frumoase, cum eu n-am avut niciodata. Stiam amandoua ca suntem tinere si puternic constrastante cu imprejurimile septuagenare, stiam ca barbatii din jurul nostru se uita la noi ca motanii dupa mate, dar ne faceam inocente si superioare. Irina-si scutura pletele blonde si lungi cum eu n-am avut toata viata, eu imi ascundeam o suvita dupa ureche si radeam degeaba, pretinzand ca facem conversatie, cand vorbeam platitudini si prostii.

Acum imi place toamna-n piete. Mi-aduc aminte cu tristete de imgramadeala de tarabe si baraci ce-a fost odata piata copilariei mele, unde gogosarii rosii se intindeau pe tarabe ca globuletele-ntr-un pom de iarna. Mere stralucitoare, pere galbene, struguri negri ca gandacii, sau albi si translucizi, gogonele si varza de se pregatesc sa insoteasca Ignatul, toate se amestecau sa iasa din peisaj pana nu le vestejeste bruma.

O taranca imi spunea azi ca stie tot cartierul. Vinde de 20 de ani in piata si-i sunt mai familiari clientii si vizitatorii pietei decat oamenii din satul ei.

Ma gandeam ca si cum m-as fi uitat de dupa o perdea din macrame alb-murdar la acum 20 de ani, cand incepeam clasa a treia, cand dormeam in pat cu Livia si ne prindea cantatul cocosilor tocand povesti si intamplari, cand batranetile celor dragi nu pandeau urate si neinduplecate pe la colturi, cand eram mai saraci si mai ignoranti.

In afara de ani, ce-am castigat in plus…?

Iluminare

2010-08-25T01:34:00.003+03:00

Am aflat de ce nu imi da Electrica aviz: n-a gasit strada cu numarul meu! S-a uitat pe plan, s-a dus locco si s-a ratacit in hatisul unei strazi lungi de 500 m! Degeaba!
Romtelecom, Distrigaz, Radet (care lucreaza cu o harta a Buc din 1968 :-))), Apa Nova, Urban au gasit strada si numarul, Electrica nu! Si mi-a si ratacit dosarul vreo saptamana! Si nici telefoane nu stie sa-mi dea, desi am lasat vreo 3 numere!

Cinste Sectiei Vest, ca stie sa incurce borcanele cum trebuie si sa ma puie pe mine pe drumuri, pe ganduri si pe jaruri!

Ice tea and some more kitchen trouble

2010-08-24T00:53:00.001+03:00

Eu nu dau banii pe sucuri; nu ca as fi zgarcita (haha, orice as fi, numai mana stransa nu :D), dar m-au fraierit si pe mine povestile alea cu carbogazoasele, grasimile hidrogenate etc.

Ceai mi-e lene sa fac: nu-mi plac ceaiurile inghesuite in pliculete de celuloza, mi-e sila sa arunc resturile de planta si sa spal ibcirul daca fac din celalalt. Asa ca amestec: ceai de afine aromatizat, cu menta de pe la bunica-mea, macese si ce mai gasesc prin dulap intr-un litru si jumatate de apa fierbinte. Il las sa se raceasca decent, il strecor si adaug vreo 2-3 linguri de miere (mierea incalzita la peste 40-50 de grade cica e toxica) si jumatate de lamaie intreaga si le uit prin bucatarie. Cand vin de-afara cu Tudor, var stacana in frigider si ma duc la baie. Dupa ce se culca Tudor, il gasesc pe taica-sau bagat pe jumatate in frigider. Cum nu gaseste nimic de mancare, bea ceaiul meu rece si macar merge fericit la culcare!

* *

La Bratislava, am mancat acum cativa ani un piept de curcan umplut cu ierburi aromate. Pe vreama aia nu-mi placea salvia, asa ca mi s-a parut ca are gust de mucegai :D.
Zilele trecute mi-am adus aminte de experienta mea slovaca si am combinat-o cu experienta damboviteana a puiului initial cu feta, apoi cu telemea, ca-i mai ieftina, deh :P.

Pieptul de curcan nu-i foarte la indemana de gasit necongelat, iar pieptul de pui e cam fad si uscat, asa ca am luat niste pulpe superioare dezosate si despielitate (bine, ca alea de la Cora aveau si fulgi, e alta poveste). Am mai luat o cutie de branza tip feta, un pachet de busuioc proaspat si unul de rozmarin+salvie (tot de la Cora). Am tocat la ierburile astea de mi-au iesit cam doua linguri si le-am amestecat cam cu 6 linguri de feta.
Am batut la pulpele alea ca la fasole si am inchesuit peste fiecare dintre ele amestec de branza cu ierburi. Am somoiogit pulpele (nu se poate spune "rulat", ca e prea elegant pentru ce-am facut eu) si le-am fixat cu cate doua scobitori. Le-am depus intr-un vas de Jena stropit cu o parere de ulei din samburi de struguri si am asezat deasupra rondele de rosii. Le-am acoperit si le-am varat la cuptor. Au sfarait ce-au sfarait si la un moment dat pareau gata. Le-am luat capacul si le-am mai lasat sa se rumeneasca putin. Miros delicios si sunt minunat de gustoase!

Acuma ma duc sa gust din ultimul lot de saratele, alea in care, in loc de chimen, am pus rozmarin uscat. Stiu, am innebunit cu ierbile mediteraneene, da' asa o aroma fina si volatila au capatat saratelele...

Si intre timp am mai scris si-un frumos capitol de organizare de proiect, bugetul nu-l stiu, da' ce conteaza!

Cautari

2010-08-22T16:45:00.000+03:00

tropical bathroom design by san francisco architect ZAK Architecture

mediterranean bathroom design by san francisco interior designer Miller Stein Interior Design

mediterranean bathroom design by san francisco interior designer Amoroso Design

Bai frumoase, prezentate de designerii de mai sus pe houzz.com.

Dansul iubirii ?!

2010-08-17T02:52:00.004+03:00

Lucrurile s-au dezvoltat ''maxim'' in domeniul nuntilor in ultimii ani. De unde, la inceput de mileniu (nu mai zic de finalul aluilalt!), te multumeai cu ce semana de la 100 km cu ce ti-ai fi dorit, acuma lumea se intrece in a-si omeni invitatii cu accesorii si petreceri care mai de care mai fistichii. O industrie serioasa si energie cat Pentagonul pun la bataie miresele (uneori si mirii :D), sau, pentru ai cu dare de mana, firmele, sa se ocupe de rochita, sandalute, costumas pentru civila, marturii, asortarea servetului cu cravata sefului de sala, ornarea paharelor mirilor (ei,da! Mie nu mi-a venit sa cred cand am citit ca mirii beau din pahare frumos (?) impodobite, nu d-alea-n rand cu toti nuntasii!), muzica, dans, torturi, costumarea scaunelor si lavaliera mirelui. Inainte sa sar parleazul si sa tai mostenirea ''esciana'' a numelui meu, am intrat pe un forum d-asta specializat. Am intrat si-am iesit repede, ca, pe masura ce citeam, realizam ca nu-s normala si ca nunta mea, fara marturii, asorteuri, funde, baloane, porumbei, masini de epoca va fi un rateu zornaitor in panoplia familiilor.
Anyway, am supravietuit rusinii si, zilele astea, ma uitam la ''genericul'' (un fel de rezumat filmat al unirii celor doi) nuntii unor prieteni. Stand eu cocosata, m-o palit explicatia strepezelii de-o resimt cand vad d-astea: dansul! DANSUL MIRILOR, ala pentru care bietele se crizeaza cel putin juma' de an si-si pierd respiratia 5 minute si pentri care bietii sufera cu stoicism, inghit ocarile c-au intarziat la ora si nu ke pasa si se straduie sa nu le calce condurii argintii alea 5 minute pe care ''Once upon a December'' nu se mai termina!
In vremile noastre, oamenii nu mai danseaza sa se distreze. Da, batzaie din picioare la club, isi tremura membrele si extremitatile trupesti pe ritmuri innebunitor de monotone si cam atat.
Cand ma nasteam eu, mergeau - inca - la ceaiuri dansante, unde, pe langa boogie, mai bagau si-un vals, si-un tango d-ala fara fite argentiniene, si-un brau, si-o vartelnita. La nunta mea, mama+tata si matusi-mea+varu-sau s-au lansat intr-un vals sincron de nu i-as fi egalat nici daca m-ar fi antrenat Mihai Petre de da note la Protv 5 ani!
Si aici nu pricep eu: ce rost are valsul ala scremut, executat patratos si sincopat, cu ochiurile lalai de se vad buzele cum numara si pasii cum nu le-asculta, de se aude pliciul corector si mustrator al manusii de satin pe umarul cocosat de 1-2-3 si iar asa? In loc sa ofere spectacolul unui dans al lui ''rupem pingelele si nimicim podelele'',un dans care sa strige bucuria, care sa-i starneasca pe ai de stau la ''mezelic'' pe ringul de dans, ''valsul miresei'' mie imi pare o cazna fortata si stresanta pentru miri!
Am fost la nunti la care mirele a gresit de 3 ori debutul si de 3 ori au reluat (c'mon, nici la serbarea de an de la gradi nu se reia cand gresim!). Sau la care auzeam cum mireasa repeta resemnata ''spre drepata, spre dreapta, da-mi drumul la mana, du-te-n lateral'', sau la care mirele ar fi facut fata, daca n-ar fi avut rochia poale s.a.m.d.
Ny mai spun ca nu mai vrea nimeni sa-i cante Strauss valsuri, desi, pare-mi-se, el este VALSUL. Nooo, am apreciat ca fiind mult mai original (:D) sa aud la 3 nunti la rand asta cu decembrie si Anastasia.
Am fost si la nunti unde mirii au dansat cum si ce s-au priceput si, chiar daca au economisit la partea organizatorica, taind coregraful, au fost naturali si relaxati, n-au stat batosi sa nu grseasca pasii. Sau la nunti cu coregrafie, la care mirele a dansat atat de haotic, incat a fost el in sine un spectacol. Iar sotiei lui atat de drag i-a fost, ca, in loc sa-l atentioneze discret s-auda si cainii-n Giurgiu, a ras din toata inima si l-a iubit!
Dar sentimentul general, din pacate, e acest vals robotic, fortat, artificial si scremut de se chinuie tinerii pana mai ieri ''to be'' sa-l inchege mai repede, sa scape nevatamati!
Energie demna de o cauza mai buna in noaptea aia, zau!

Science fiction cu avize

2010-08-17T01:43:00.001+03:00

Acum 3 saptamani, depuneam o documentatie la Enel, sa-mi elibereze un aviz cum ca am voie sa sap 2 m sa ma bransez la gaze. Cu 3 luni inainte, acelasi Enel imi daduse voie si imi desenase in consecinta un plan sa ma bransez si la reteaua lui.
Azi, dupa ce trecuse timpul de asteptat si inca ceva peste de mi-l anuntasera, sun la pomposul ''Call center comercial''. Dupa ce ma anunta robotul-duduie ca sunt inregistrata, ca sa apas 1, 2, 3... in functie de ce-mi doresc a afla, dupa ce ma anunta ca toti operatorii sunt la tigara si n-au timp de prostiile mele, dupa ce-mi pune sa cante acelasi refren de vreo 168 de ori (timp in care telefonul meu era pe speaker si eu imi vedeam de ale mele cu succes, reusind sa termin mancarea si jumatate din capitolul la care scriam), imi raspunde un tanar voios. Yeeeyyy, exista si componenta umana!!
''Buna ziua - eu -, as vrea sa stiu dac-a iesit un aviz, pentru care am depus blablabla''
''Mda, vad aici ca informatiile depuse nu-s complete'' - el.
''Si ce lipseste?''
''Nu stiu sa va spun, mergeti Dvs la centrul comercial unde ati depus, spUneti-le ca ati vorbit la Call centerul comercial etc.''
(scoasa un pic de pe sine) ''Bine, bine, dar nu-mi piteti spune CE lipseste, sa stiu cu ce ma duc, sa nu ma duc degeaba, ca stim cat de bine stam la carat acte cu roaba!''
''Aa, nu, n-am cum sa va spun, atat apare in sistem''
''Dati-mi nr de telefon de la centrul ala unde am depus, sa vorbesc sa-mi spuna ei''
''N-am decat un numae de la Casierie, nu va pot ajuta''
''???!!! Si sa ma duc pana acolo degeaba, NUMAI ca sa aflu ce lipseste?? Nu-i mai logic sa sun, sa ma duc pregatita?''
''ba da, dar nu va pot ajuta, imi pare rau''
''Pe site sunt numerele de la Centrele astea?''
''Nu, si pe site sunt tot cele de la casierie''
''!?!!!!!!!!!! Imi faceti in ciuda, sau ce? Nu credeti c-ar fi o idee buna sa puteti firniza nr astea?''
''Ba da, dar nu am cum''
''Nu, dom'le, ideea e sa dai mai departe sugestia mea, sa puneti pe siteul ala numere la care sa raspunda si personal tehnic!''
''Da, sigur ca da. Cu ce va mai pot...''
Clanc! Am dat cu telefonul de masina de spalat.
Si asa ma iau si ma duc pana la Centrul ala nenorocit, noroc ca e aproape.
Intru-n biroul cu tencuiala cazuta, plin de muste/tantari si, probabil, gandaci, caci cele doua functionare mai ardeau cate un dosar prin varii parti ale biroului, scoteau cate-un chiuit si se priveau cu subinteles.
''Fiti amabila, am o problema c-un aviz'', adresat peretilor. Kafkian, nu ma baga nimeni in seama. In sfarsit, una dintre cele doua, durdulie, cu ochii conturati si codati complice cu dermatograf albastru intens, cu parul scurt permanent (!!!) - chestie care-o facea cu vreo 16 ani mai in varsta - ma intrraba ce-as vrea (''O rezidenta permanenta-n Insulele Canare!''). Ii spun care-i baiul, imi cere numere si date, intra-n sistem, repeta de vreo 3 ori, intrebator, numele solicitantului si adresa amplasamentului, se apuca sa caute intr-un maldar de dosare, cauta, iese din birou, iar cauta, cauta, permanentul se mira din ce in ce, se pune iar in fata pepinierei de insecte si-mi spune, bosumflata, ca nu e dosaru'! Nu e nici la Silviu - care mi-l receptionase -, se consulta cu colega, cica sa intre pe ''istoric'', ofteaza trist si nedreptatit, cauta colega la istoric, dar nu gaseste nimic altceva decat aceeaai mentiune nefasta, ''informatii suplimentare''.
''Ce informatii?'', zic
''Nu stiu!'', imi raspunde abrupt si rugator. ''Inseamna ca dosarul e la centru - plin de centre, Enelu-asta, care mai de care mai explicite - si n-a ajuns inca la noi cu rezolutia, ce lipseste, dac-o fi vreun act expirat... Nu stiu!''
Ma ia oleac' de ameteala 'telectuala. ''Ca sa inteleg: colegii Dvs au nevoie de informatii suplimentare, dar nu spun clar care! In loc sa va trimita un mail, sa dea un telefon, sa scrie colo, in sistem, ce info le treba, va trimit dosarul inapoi, il completati si-l dati iar la centru!''
''Da!'' Fericita ca intelesesem? Obidita de ilustrarea verbala a eficientei sistemului?
''Bun, dati-mi un numar de telefon, sa sun sa alfu despre ce e vorba''
(framantand mobilu' dual sim intre degete) ''Mhmm, n-avem, n-avem numar sa sunati, adica... Flori, unde sa sune...?''
''N-are unde, nu e telefon aici'', si face un gest demonstrativ catre pereti.
''Cred ca nu ne-am inteles: n u p o t v e n i z i d e z i s a m a i n t e r e s e z d a c a a s o s i t d o s a r u l s i c e a c t e l i p s e s c !! P r e f e r s a a f l u t e l e f o n i c, m i-e m a i u s o r a s a''
''Aaa, pai nu! Ca va sunam noi cand vine, va spunem ce sa aduceti, ce mai trebuie...''
''Cum ma sunati, daca nu aveti telefon...?''
''Dam prin colegii din fata, ei se ocupa!''

N-am mai avut logica, rabdare, simt al absurdului, sa mai continui nebunia. Tencuiala cadea, mustele ma bazaiau precum Drosophila la otet, deja simteam impuind in poseta ceva umblatori.
Stiu, voi trai vesnica drama feminina: nu va suna!! Dar, voi trece peste printzipuri, demnitate si orgoliu si-l voi cauta eu pe aviz. Eu il vreau!!

Mame...?!

2010-08-08T11:30:00.000+03:00

Din pacate, am inceput sa-l intarc pe Tudor. De cateva luni, palma mainii drepte mi-e amortita si anchilozata. Cand vine vorba de miscari de finete, sunt doua maini stangi: dreapta nu simte, stanga nu poate (textul asta il scriu si apoi il corectez de 3 ori, din cauza greselilor de le face dreapta pe tastatura!). Dupa tratamente usoare fara rezultat, dupa ce testele mi-au aratat ca si reactivitatea reflexelor la stimuli scade, dupa nu mai stiu cate indicatii ale neurologului, am zis sa-l iau si pe al care nu-mi da voie sa alaptez.
La asta se adauga si alte constrangeri circumstantiale, printre care faptul ca el se distreaza muscandu-ma...
El a reactionat neasteptat de bine si de firesc. O zi s-a smiorcait un pic, apoi s-a uitat lung, apoi a uitat si a inceput sa bea lapte din cutie din mana mea!
Mie mi-a fost greu, cam ca renuntarea la o dependenta, cu conotatiue poxitiva, sa zic asa. Mi se parea ca nu mai vrea sa ma ia de mana, ca nu ma mai baga-n seama, ca e suparat pe mine, voiam sa-l iau sa-l pun inapoi la san, seara cand adoarme fara mine, tot intunericul noptii se cuibareste-n sufletul meu... Nu pot descrie amalgamul de intrebari, sentimente de frustrare si vinovatie.

Cum eram cam lipiti unul de altul, ma vad cunoscutii fara el si ma intreaba ce se intampla. Eu nu dau detalii, insa my significant other nu se poate abtine sa nu spuna de ce nu e Tudor cu noi. La aflarea motivului, evident, intalnesc si reactii de genul:
"Ceeeaaa??? L-ai alaptat pana acum?? De ceee?? N-as alapta pana la varsta astaaa..."
Acuma, eu nu mi-as permite veci amin sa pun atare intrebari unei persoane, asupra unei decizii absolut personale si adanc intime. E problema fiecareia ce decide sa faca pentru copilul si cu copilul ei. Intrebarea cea mai vehementa vine din partea unei mame care, aparent, e o fata cu capul pe umeri: in jur de 30, plimbata, instruita etc. Insa pentru mine, ea si sotul ei, desi amici de lunga durata, sunt o continua dezamagire pentru mine. Primul copil are sute de jucarii, la 3 ani are ce alti copii nu au o viata intreaga, locuiesc intr-o casa ce frizeaza imensul, il sarbatoresc pe copil cu tort si invitati si petreceri pline de de toate.
Ea a avut doua sarcini grele, cu contractii premature si stat in pat la ambii copii. Pe primul nu l-a alaptat deloc, pe cel de-al doilea, un pisoi incredibil de mic de o luna jumate, il alapteaza+completare. La primul s-a intors la birou la 5 luni ale copilului, pentru ca se plictisea acasa, nu mai putea. La 3 luni ale copilului pleca in Bahamas cu sotul, pentru 14 zile ("Stii ce bine face la moral, dupa atata stat in casa?? Lasati-l, frate, si duceti-va si voi pe undeva, ca copilul creste si fara voi!" - tatal copilului).
Ne-am dus in vizita la ei cu Tudor, de un an si doua luni, meniul fiind, evident, gratar. Nu se gandise nimeni ca dintii incipienti ai lui Tudor nu pot rupe fibrele musculare, fie ele si de pui, insa mama imi oferea cu generozitate... cremwursti. "Sunt de pui! D. mananca mereu, ii plac" (D. avand atunci 3 ani fara 3 luni). Am tacut, n-am zis nimic. Mi-a oferit si Danonino, si d-ala mananca D.
La ziua lui D., D si alti copii mai mici/mai mari c-un an decat el (deci 2-4 ani) erau serviti cu lejeritate cu mici si carnati pe gratar si mancau portii zdravene, ajutandu-se de lingura si manute, tort de ciocolata. Bun tort, cu blat fin si insiropat, glazurat cu nuci caramelizate!!
D. e uneori agresiv. Nu da jucariile, ii impinge pe alti copii, e un pic incapatanat. Dar e un copil blond, adorabil, peltic si tare simpatic: "Tu nu stii sa te plimbi cu asta. Da-te la o palte, eu stiu, ca sunt balbat" La ziua lui, s-a pomenit aruncand cu nisip in alt copilas. Urat, da, si periculos. Dar asta justifica faptul ca mama l-a zgalatait zdravan, a mimat trasul de urechiusa si o palma peste fundulet, totul insotit de chiraieli "De ce? De ce? Nu ti-e rusine? N-o sa mai vina niciodata copiii pe la tine?"
Iar bunica paterna, de colo: "Aaa, pai si eu il mai altoiesc si-l pedepsesc uneori mai dihai decat C (mama)" Replica la care eu asteptam reactii din partea pariintilor, indignare etc. Eu eram singura indignata.

Si cu toate cele de mai sus, eu nu mi-am permis decat sa spun ca noi nu suntem deloc adeptii mezelurilor ("Ei, da, nici noi nu prea..., asa, cand n-avem altceva la indemana), ca nu ne trebuie portie de tort pentru acasa (Tudor nu era cu noi) si sa intreb daca nu le e greu/mila (as fi zis "nu vi se usuca si mana, dupa sufletu-va uscat?") sa il certe asa pe D. "Eee, ti-e mila, cum sa nu-ti fie, da' tre' sa invete!" "Si... nu credeti ca poate invata si altfel?" "Am incercat, sa stii, da' intreab-o pe mama - bunica copilului - daca intelege de vorba buna! Noi nu prea stam mult cu el, da' ea stie si cand stam si noi, tot ne pune rabdarea la incercare")
Am mai stat jumatate de ora si am plecat catraniti acasa...

Si aceasta mama face ochii mari, mai s-o ia cu lesin, cand afla ca Tudor e intarcat abia la 16 luni... Nu ma mira ca nu priccepe. Nu pentru ca n-a alaptat decat o luna jumatate (si aia cu completare) in trei ani de cand are copii, ci pentru ca habar n-are de ce a facut copiii aia.

Psihoza

2010-08-02T23:13:00.000+03:00

Experienta care frizeaza psihoza: traiul la bloc.

Copilul meu e la mama. Eu ii fac de mancare, multe legume, multe seminte, multa mizerie care trebuie curatata. Cu apa. Ardeii copti ma frig la degete si trebuie scaldati, ca sa ii depilez. In apa. Pentru ca sunt 40 de grade in aer, mancarea trebuie racita. In apa.
La robinetul din bucatarie NU CURGE APA!! Nici rece, nici calda, nici picaturi, nici bolboroseli. Apa e-n concediu. Sau in greva, sau e taiata.
La baie, nici atat. Datorita fostului administrator de bloc, am centrala: el a furat banii platiti luna de luna de locatarii blocului, n-a platit utilitatile, RADET s-a suparat si nu ne-a mai dat apa calda pe gratis, a venit copilul, trebuia sa-i fac baie si cald in caasa, am pus centrala. Care centrala circula apa rece venita prin robinetul/sursa de la... BUCATARIE! Unde nu e apa.

Probabil ca are vreunul belele-n casa, probabil ca ii inoata televizorul, cu soacra calare pe el, in jurul lustrei, insa pe mine lipsa apei calde la 40 de grade in aer si vreo 200 la mine-n bucatarie ma face sa-mi doresc sa decolez intr-o lume paralela. Faptul ca imi spal singura palierul de 3 ori pe saptamana, ca dau in galbinare de cate ori ies pe casa scarii, faptul ca lunar se infunda ghena, faptul ca , ca si ca!!! Faptul ca, desi debransata de la RADET, am platit toooaaata iarna si RADET, si gaze, si electricitate pentru centrala, pentru ca administratia nu s-a sinchisit sa anunte firma aia de-mi tropaia lunar prin casa sa citeasca repartitoarele... Si tooot asa!!!

Mda, fostul administrator si-a facut o casa pe undeva prin jurul Bucurestilor, i-a luat fi-sii o masina si jura pe ochiul lui de sticla ca e de buna-credinta si va plati esalonat paguba, din pensia lui de pensionar anticipat pe caz de boala. Instanta-l crede, ca na, de buna-credinta a furat omu' banii, n-avea cu ce-si face casa, poti sa-l condamni ca vroia sa plece de la bloc? Uite ce scarbe se intampla la bloc.

Ma duc sa ma uit prin casa, poate-a ajuns la mine inundatia...

Sangria

2010-06-03T22:05:00.000+03:00

Vine vremea fructelor. Eu-s nebuna dupa cirese. Imi plac rosul capsunilor, dulceata de visine si nu cred ca exista pe lume ceva mai bun decat clatitele umplute cu gem de caise cu miez de samburi.

Asta-iarna mi-era dor de fructe, de vara si de Spania. Pe usa de la intrare, am un magnet sub care var diverse hartii pe care treb' sa le iau cu mine cand ies, sa-mi saie-n ochi sa nu le uit. Pe magnet se lafaie un taur negru si vesel, c-o carafa de sangria in... mana? Copita? Si, generos, impartaseste reteta c-o femeie fara somn si fara treaba.
Si, cum Tudor dormea, mi-am zis sa incerc.
La un litru de vin rosu (tinto, hac! cum zice taurul, sau magnetul), se pun 5 linguri de zahar (eu pun brut si pun o tara mai mult, pentru ca are capacitate edulcoranta mai mica decat cel rafinat si la sangria nu prea merge sa nu fie dulce), zeama de la o portocala, rondele de lamaie si bucati de piersica. Eu am facut cam 250 ml, am avut vin rosu sec, am pus toata zeama de la o portocala, 2 linguri de zahar brut, o jumatate de lamaie rondele, jumatate de mar bucatele si tot jumatate de para bucatele, ca n-am avut piersica. Dupa vreo doua ore la frigider, era numa' buna (magnetul, hac! zice "servir bien frio").
E, acum, ca vad ca scoasera capul si nectarinele si piersicile, mai astept finalul lunii, sa iasa ale noastre-nainte si atac iarasi.
Merge f bine cu pricomigdale: 6 albusuri de ou, 300 g zahar (eu am pus tot brut, mai putin decat reteta, mi separea prea mult), 200 g nuca macinata, 30 g (aprox. o lingura) de faina, 1/2 lingurita praf de copt (data viitoare as incerca mai mult, parca au iesit cam dense), 10 picaturi esenta de migdale, zahar pudra vanilat, pt ornat. Am amestecat zaharul cu nuca macinata, am adaugat albusurile nebatute, am pus pe foc sa se incalzeasca, pana s-a incalzit putin mai tare. Am dat jos de pe foc, am adaugat faina, praful de copt si esenta de migdale, am pus in tava (se pune cu cornet, eu am pus cu lingurita, de unde forma dubioasa :P) si am dat la copt. As spune ca trebuie sa fie mai degraba micute si nu inalte, ca nu prea au de unde sa creasca si eventual nu se coc inauntru. Reteta zice "la foc potrivit", eu nu prea mai stiu la ce fel de foc am copt (d'oh!). Se pudreaza cu zaharul vanilat, se mananca.

Partea neplacuta e ca tot dai cu pricomigdale si mai merge si-o gura de sangria si tot asa, pan' se facura 3 noaptea pe ceas si 3 pricomigdale-n tava...

Un an intreg

2010-04-25T00:32:00.002+03:00

Eu sunt femeie, da' ma voi barbat (lumea mea misogina)

2010-04-25T00:25:00.000+03:00

M-am casatorit si am luat numele de familie al sotului meu. Mama e profund religioasa si i se pare absolut firesc felul in care femeile sunt privite in biserica drept un fel de enoriasi de pe randul din spate. Tata crede ca egalitatea intre femei si barbati e deplina in zilele pe care le traim. Sotul meu spune 'Voi, femeile, ...', ca si cum "noi, femeile", suntem altceva decat "ei, barbatii". Un prieten recunoaste pe facebook: 'eu sunt foarte misogin'.

Mihaela Miroiu sustine, de fiecare data cand are ocazia, ca Romania e un imens si pervers val de misoginism. Nu numai barbatii, dar mai ales femeile adopta, intretin si alimenteaza cultura profund misogina, prin educatia pe care o dau copiilor. Eu as adauga ca si prin atitudinea pe care o au fata de trasaturi de caracter considerate, pe nedrept, exclusiv, sau preponderent feminine (barfa, invidia, istericalele).

Doamna Miroiu are dreptate. Dincolo de modelele familiale, comunitare, sociale, sunt gesturile si discutiile de zi cu zi, de cafele matinale si discutii internaute. Femei altfel inteligente, sigure pe ele, independente (blabla, orice, numa' ingramadite nu) se reped sa se batoseasca si sa se dezica de tagma soferitelor, de-un paregzampla, cum ca ele nu conduc sub nici o forma, sau culoare, 'ca o femeie' si ca sunt oricand gata sa dea clasa unui barbat la volan la o liniuta.

Pare-se, femeile sunt un fel de aiurite, naive, neatente, zburatacite cocotate-n spatele volanului, gata de cele mai abracadabrante si aiuritoare figuri automobilistice; sutimi intregi de secunda intarziate la semafor, rujat pe rosu, bezele-n telefon, priviri pierdute, volan scapat in lucerna. Graaavissim!

DAAAR, 'eu conduc ca un barbat'. Adica, trag eu concluzia, plina de tupeu, cauti sa te vari 'la pomana', sau 'la santaj' pe banda celui din stanga, injurand cu spume verzi, nervos, mizand pe viteza de reactie si instinctul de conservare si teama colegului de sosea. Hmmm, frumos si sigur, mai ales! Curat soferistic!

Am lucrat cu reprezentanti ai catorva natii europene si americane: francezi, englezi, belgieni, suedezi, nemti, canadieni si americani. De fiecare data, s-a ajuns, in discutiile noastre, la traficul nebun al Bucurestilor. O data, unul sa fi facut vreo remarca la adresa femeilor la vlan in Bucuresti! Nici vorba! N-am auzit, in egala masura, nici remarci dezaprobatoare la adresa conationalelor lor la volan. Oamenii astia le vad soferi, nici femei, nici barbati! Soferi, conduc masini, sunt soferi!

Nu pricep de ce in Romania femeile la volan is mai tembele decat barbatii. Ca nu alearga? Ca sunt mai prudente? Dar asta nu le face catastrofe, dimpotriva.

Daca gogoasa cu genele alea masculine 'separate' in timpi milenari pt vanatoare si bring the bacon home de cele feminine pt crescut copii si pregatit baconu' o inghit, asta cu volanul nu. Pentru ca sofatul e o activitate prea recenta ca sa se fi selectat natural genele. Mai degraba, ele s-au selectat cultural, prin aplicarea unor prejudecati interiorizate de ambele parti, dar si prin pastrarea femeii la loc sigur, sub obroc. Si asa au ajuns barbatii sa se creada regii soselelor si femeile sa se autolimiteze la volan.

Mai grav si mai urat mi se pare cand femeile arata cu degetul alte femei. Si nu o femeie, sau niste femei anume, ci la gramada, 'toate femeile', care sunt mai slab dotate pentru lucrul cu covrigul. Si, mai mult, nu numai ca generalizeaza cand arata cu degetul, ba se si delimiteaza de 'femei', la modul general, alea care conduc de ti-e si rusine ca impartasesti aceleasi caracteristici cu ele!

Ma intreb eu, asa, de unde atatea femei la volan, daca toate conduc barbateste, cu tigara-n dejt si injuratura-n coltu' gurii? Si de unde atatea care sunt catastrofe, de-s atatea care conduc atat de bine?!

Eu, una, recunosc. Sunt femeie la volan si am, destul de des, si un copil in spate. Si, cand nu-l am, ma gandesc mereu ca e important pentru el sa aiba mama, o mama in care sa vada un model. Si asta ma face sa nu trec pe rosu, sa nu imi exersez prostul-simt (claxonand in draci, depasind coloana la semafor, injurand in stanga si-n dreapta, dand dovada de fiecare data cand am ocazia de intoleranta masiva si agresiva, lamentandu-ma ca, vai, ce proaste-s altele, ce desteapta mi-s eu), trasatura care nu cred ca apartine exclusiv barbatilor, sau femeilor.
Imi pare rau, insa, ca femeile se arata cu degetul unele pe altele, de parca nu-s suficient aratate de altii, ca "personaje" in glume sarcastice de doi lei-jumate, asa.

Stie tot

2010-04-07T00:13:00.000+03:00

Tudor doarme cu mine-n pat. La 1 an, inca e alaptat. Sunt o mama care se misca mai greu cu el, pentru ca rareori programul tatalui coincide cu programul nostru. In general, il car cu taxiul pe unde apuc. Mama mea nu il poate ridica in brate, asa ca, daca ii plasez pe bancheta din spate, manevre de pus/luat din scaunul lui le fac dupa ce trag masina pe dreapta si ma extrag de la volan.
And so on.
Toate astea intalnesc o gramada de comentarii la cei care ma cunosc direct, sau din auzite. Comentarii pe care le aud, sau imi sunt povestite. Oameni care nu au copii sunt de parere ca si ca si ca. Ei stiu cum inveti un copil sa doarma in patut, sa stea in tarc cat faci tu baie cu spume, cum sa doarma si sa manance la aceleasi ore si cum sa te astepte linistit sa te trezesti la 10. Cum sa iesi cu el in locuri pt celibatari, sau oameni fara copii, cum sa tii cu o mana copilul si cu alta sa impingi caruciorul la supermarket, incarcat cu 3 baxuri de apa plata si sa ajungi si acasa, cum sa gasesti taxi in plina greva RATB. Si, mai dihai, cum sa aleg un super-tata pentru copil, sa se plieze cu totul si cu totul pe dorintele mele si sa stiu dinainte cum va fi viitorul meu alaturi de el.
Eu nu stiu, am ratat cursurile astea. N-am reusit sa il invat in patut cand stateam la mama din motive de lipsa de apa calda si nu aveam patut. Nu mi-a dat prin cap sa incropesc unul dintr-o anvelopa mai veche d-a lu' tata, vatuita cu plapuma aia tocita de sariturile mele si-ale matusi-sii si-am ratat ocazia sa-l fac independent. N-am reusit nici sa-i ordon ca, de la 6 luni fix sa treaca in totalitate pe mancare solida si sa lase-n ma-sa alaptatul. Nu reusesc nici sa ma justific fata de sotiile prietenilor sotului meu care nu pricep la ce-i mai trebuie alaptat. Practic, nici eu nu pricep mai mult decat ca-l face fericit. Teoretic, cica face bine la sanatate, dar fetele astea, insarcinate cu al doilea copil crec-au lipsit la lectia cu fericirea si sanatatea. Sau am lipsit eu la aia cu mamele...?
Nici sa-l educ cum trebuie nu-mi iese. Daca iesim pe undeva, nu trec 5 minute de stat pe ratan si incepe sa se plictiseasca. Fie se arunca-n cap, fie se zvarcoleste sa se dea jos. Ceea ce e mai mult decat ciudat, odata ce el nu merge ca lumea-n picioare; unde-o fi vrand sa se duca? Mai aiurea e tre' sa stam si afara, ca nu-i place fumul de tigara, face nazuri cu plamanii.
Nu reusesc nici sa il las sa planga pana tace, ca asa se obisnuieste sa stea singur. Eu, una, urasc sa stau singura. Se vede treaba ca n-a avut cine sa ma invete sa stau singura cum trebuie, ca de stat, am stat singura, da' tot nu m-am invatat minte! Si parca nu-s chiar atat de curioasa sa aflu exact cat plange pana sa se opreasca.
Si-l iau si-n brate, in ciuda scoliozei nerusinate ce mi s-a aciuia in spinare (e drept ca nu mi-e chiar atat greu, vezi paragraful urmator). L-am dus mai mult in brate decat in carucior, ca iarna asta a fost multa zapada si noi n-avem carucior 4x4. Cred ca l-am invatat in brate, ca uite, a facut un an si nu umbla singur 200 m legati.
Am picat si testul obrajilor-stand-sa-plezneasca si al staturii impresionante. Tudor a ajuns cu chiu, cu vai la ametitoarea greutate de 8 kilograme si inaltime ce variaza, in functie de medic si ruleta, intre 70 si 73 de cm. Se observa cu ochiul liber ca e pipernicit si vecinii care vand piese auto si ucid animale salbatice-n timpul liber, dar sunt antrenati profesionist in meseria de tata-de-la-distanta-care-mai-bine-sta-la-tejghea-decat-in-parc-cu-fi-su mi-o amintesc de fiecare data cand uit.

E uimitor cum oamenii fara copii, sau cu copii pe care-i vad in weekend si cand dorm reusesc mult mai bine decat mine, sau decat noi, astia cu copii. O fi vreo zona a creierului responsabila de reusita cu copilul, zona care, odata ce ai copilul, se atrofiaza brusc si paradoxal si te impiedica sa fii un parinte realizat cu copil reusit...? Sora-mea n-are zona asta. Se lupta cu astia de stiu, sa le spuna ca nu e asa cum stiu ei, dar ei stiu mai bine decat ea, care, din cand in cand, mai sta cu Tudor si-l vede ca umple pe bune scutece cu resturile de mancare digerata (nu ca-n filmele alea "Uite cine vorbeste"), ca plange rau daca e obosit si supasolicitat, ca mananca asa cum are el chef, nu cum ii dau eu etc.

Eu imi pun numai problema daca el, Tudor, e fericit si sanatos. Sanatos imi spune medicul ca e si, daca nu e, imi da niste siropuri sa i le torn pe gat. Dar fericit nu stiu daca e. Il vad bucurandu-se de mine, il vad linistit acasa, il vad fericit cand revin din umblarile necesare. Nu stiu daca alaptatul, sau prezenta mea il vor face sanatos si imun la alergii peste 10 ani, sau il vor echilibra relational.
Dar il vad fericit acum. Si ma intreb si eu: merita sa-i iau clipele astea de fericire, cand viata e atat de zgarcita-n ferici? Merita sa-i frig sufletul chiar si pentru cateva momente, cand poate ca nimeni, niciodata nu-i va mai da totul...?

Clinica "de elita" cu reflexe comuniste

2010-03-27T18:32:00.002+02:00

Mananc pizza si vecinul de deasupra ma acompaniaza cu bormasina. Sunt plina de sentimente nobile la adresa lui, mai ales ca acum o luna fugeam de-acasa de bormasina lui si, revenind azi, situatia e neschimbata. O, ba da, nu mai surubareste-n baie, ci-n bucatarie!
O luna grea. Am aflat ca bunica nu e nemuritoare. Si ca nu se va stinge repede, brusc, fara sa stim ce are, intr-o conditie fizica neverosimila pentru varsta ei.

Am mai aflat ca, pe bani, multi bani, poti fi tratat cu aceleasi reflexe ce se practica la Floreasca, Municipal si aiurea. Clinicile autoproclamate "de elita" se instaleaza in sedii cinic gandite sa incapa cat mai multi bani si cat mai putin confort, isi pavoazeaza intrarile cu sticla si te intampina cu receptionere brunete cu ochi verzi-albastri, care habar nu au despre ce implica mai concret procesele pentru care fac ele programari.
Dupa 24 de ore de post negru, doar cu apa si prafuri pregatitoare, te-ai astepta ca un varstnic de 81 de ani sa fie tratat cu mai multa deferenta, mai cu seama ca nu s-a dus cu mana-ntinsa la "clinica de elita", ci cu bani si cu 20 de minute inaintea orei la care era programat. Au trecut 25 de minute peste ora respectiva si medicul a gasit de cuviinta ca asteptarea a fost destula. A gasit, in egala masura, de cuviinta, sa se stropseasca la mama pentru ca analizele de sange erau parafate cu numele altui medic. Cel care le recomandase, de altfel, pentru ca dumnealui nu recomandase decat imagistica.
Si-a permis sa fie si sarcastic cu mama, sa-i ia peste picior decizia. M-as fi asteptat de la "noi suntem niste profesionisti, doamna" sa expuna situatia argumentat si stiintific si apoi sa se rezume la a respecta decizia clientului. Dar nu, e mai interesant sa fii sarcastic pe banii clientului.
La finalul procedurii, a expus diagnosticul in gura mare, in sala de asteptare, de fata cu alti vreo 10-12 pacienti si insotitori, plus cele doua receptionere yin-yang. Scurt, la obiect, latrator, uitandu-se pe pereti, in tejghea, in fisa de analiza, numai in ochii mei, sau ai mamei nu.
Eh, n-am luat-o personal, ca l-am auzit sfatuind operatii si diagnostice si altora alaturea de noi.
M-am gandit ca o "clinica de elita" doreste feedback permanent din partea clientilor, spre a-si imbunatati serviciile si am spus receptionerelor ce aveam pe suflet. Ma asteptam la (1) scuze, (2) promisiunea ca nu se va mai intampla etc. Am fost contrazisa, mi s-au dat argumente reprobabile si am primit tonuri si priviri iritate.
La finalul unei investigatii care presupune sedare partiala, as fi crezut ca pacientul/clientul este invitat sa-si revina intr-un salon ferit de priviri straine, pentru a fi protejat, dar si pentru a proteja eventualele sensibilitati ale celor ce se pregateau pentru examinare similara. Mhmm, nu, nici de data asta asteptarile mele n-au fost confirmate de realitate. Mi-au plantat-o pe bunica pe un scaun de birou, ametita si suferinda.
Am vrut s-o iau s-o duc acasa, dar nu, ca trebuie scoasa branula si nu e cabinet liber. Munca la foc continuu, ca tot se depasise cu mult timpul de asteptare, odata ce programarile se fac la jumatate de ora pentru un proces ce presupune sedare partiala si chiar site-ul "clinicii de elita" spune ca poate dura de la 20 pana la 45-60 de minute...

Clinica "de elita" este Proctoclinic, examinarea a costat 400 de lei. Daca, insa, aveti treaba cu dr Eliza Gangone, mergeti cu incredere. E adorabila.

Lumea mea misogina. Azi, Profesor universitar doctor TUDOREL B. BUTOI-SEVERIN psiholog criminalist

2010-02-25T00:13:00.004+02:00

La Iasi, mai multe femei (dupa unele surse, 10, dupa altele, 12) au fost agresate in aceeasi seara, prin injunghiere. Una dintre ele a ajuns direct la spital, in sala de operatii.
Realitatea TV a prezentat stirea si, cum o cer uzantele vremilor, au contactat si specialistul sa ne lumineze cam cum devine treaba: De ce, cum etc.
Specialistul in cauza e (atentie, ca urmeaza multe atribute): Profesor universitar doctor TUDOREL B. BUTOI-SEVERIN psiholog criminalist (ex. colonel de politie - Sef al laboratorului psihologic de detectie a comportamentului simulat - Serviciul criminalistic - Politia Capitalei, dupa cum ne spune site-ul dumnealui. Pe site sunt prezentate in extenso competentele recunoscute ale dlui Butoi, toate circumscrise psihologiei (psihopatologii criminale, chiar si psihoterapie si reeducare).
Ei, dl Butoi ne arata cum tanarul de le-a injunghiat pe bietele femei e compulsiv, ne explica aplicat si vehement ca e bolnav, pur si simplu, iar agresiunea ii produce o placere vecina cu cea sexuala. Dupa cum a repetat de mai multe ori dl Butoi, se pare ca agresorul "nu poate obtine catharsisul" altfel decat agresand.
Mda, ma asteptam sa nu fie sanatos.
Mai departe, dl Butoi, plin de empatie, il asigura pe tanarul agresor de toata intelegerea sa si il compatimeste sincer pentru povara pe care o poarta.
La ce nu ma asteptam, insa, a fost raspunsul dlui Butoi la intrebarea crainicului "Ce ar trebui sa faca femeile sa se pazeasca?" Dl Butoi a inceput prin a insira niste comportamente de bun-simt, la indemana oricarei minti cu instinct de conservare. Sa nu umble serile neinsotite, sa nu umble pe strazi pustii si neiluminate, sa nu dea curs pornirilor de exploratori prin parcuri noptile, sa caste bine gura cu cine urca in lift; intr-un cuvant (rezuma dl Butoi) "sa nu se mai comporte ca niste leliltze balcanice", sa umble costumate provocator la ceas de seara, sa provoace niste bieti tineri bolnavi mintal si "apoi sa vina la noi la politie sa rezolvam cazul, c-au fost agresate!!" Si-a incehiat dl Butoi indignat si oarecum amentintator explicatiile si sfaturile pertinente.
???!! Am eu lipsa o doaga, sau dl Butoi confunda aici victima cu agresorul? Adica, problema nu e ca avem de-a face cu un bolnav psihic, ci ca umbla femeile lela pe strazi, la 11 noaptea, cu minijupa in bandulera!
Dar, ma intre si eu, ca femeia: plec de la birou la 7h30 seara. E februarie, se intuneca undeva in jur de 6. Drumul meu spre casa trece pe langa un parc, traverseaza un bulevard bine iluminat, dar se termina intr-o alee pe care Primaria refuza s-o ilumineze, desi i-am rugat de mai multe ori. La intrarea in blocul vecin, isi fac veacul doi barbati fara adapost. Tare as vrea sa-mi sugereze dl Butoi un comportament adecvat la situatie, altul decat aparat de-ala de emite electrosocuri.
Halucinant a fost ca dl Butoi, dupa ce ne-a sfatuit de bine, a si adaugat: "Bineinteles, nu e cazul victimelor de la Iasi" Adica, ne spune ce sa NU facem ca sa evitam agresiunile, iar apoi confirma faptul ca fetele alea agresate s-au comportat intocmai ca si cum ar fi luat cursuri intensive cu domnia sa, dar tot degeaba.
Logica de fier are dl Butoi.

Uite, eu, azi, am fost agresata sexual! Asteptam banal si absent autobuzul 137, sa ma duca acasa, la copil. Am refuzat sa ma urc intr-unul de gemea de populatie mustind de nervi la adresa RATB, a soferului, a lui Boc si FMI si am ramas pe peron. La cativa pasi de mine, un barbat imbracat normal pt varsta lui. Nu i-am dat atentie, decat cand am vazut ca face niste anume gesturi ciudate, isi ridica poalele paltonului etc. Nu vreau sa intru in detalii mizere si gretoase. Mi-am scos telefonul si m-am holbat adanc si prelung in el (desi in mod normal mi se pare deplasata nevoia concetatenilor mei de a manui telefonul in orice imprejurare). Pe peron au mai aparut cateva femei, de varsta mijlocie, iar Nea Caisa s-a indepartat prudent, cautand, insa, sa-mi atraga privirea. Si tot asa, pana s-a umplut din nou peronul, iar Nea Caisa s-a indepartat zdravan de el, pentru a reveni odata ce s-a golit. Nu de alta, dar poate mai pica o tanara singura-n statie!
Ooo, da, eram fooooarte provocatoare: fusta pana la genunchi (care mi-a ramas si un pic mare, deci complet ne-mulata!), ciorapi 1000 den varati in cizmele militaroase fara toc, jacheta cu guler de se pupa cu palaria infundata peste urechi, caci ploua zdravan. L-o fi atras papornita de-un leu, cu salata verde si ridichi? Asta o fi fost d-ala de nu obtine "catharsisul" dlui Butoi decat agresand salata altuia...?
Deci, sa aplicam ce ne invata dl Butoi: provocatoare nu, noaptea nu (era 12 la amiaza), parc gol nu, locuri neumblate nu, io spirit de aventura n-am, asa cum nu am ochii roz si dintii verzi.
[Stiu, in general cei cu comportamente d-astea nu trec la agresiuni care presupun si contactul fizic, se limiteaza la a o face de la distanta, fiind niste lasi. Dar asta nu inseamna ca nu m-a agresat si ca nu ma gandesc la modul cel mai serios la un aparat de emite electrosocuri]

Ma umple de indignare si de sila o asemenea abordare, precum cea a dlui Butoi. As fi trecut peste faptul ca site-ul dumnealui e plin de vorbe cotonoage, de lemn uscat si muscat de mucegai, dar am recunoscut in vorbele astea teoria de pe vremea lui Sandu-Napoila cum ca femeia e vinovata ca ia bataie, ca e violata, ca sotu' bea si ca odraslele iau note proaste la mate. E cu atat mai revoltator cu cat dl Butoi nu e nici economist, nici inginer, ci absolvent de psihologie (printre cele multe titluri de le poarta), cu atestate conferite de Colegiul Psihologilor din Romania. Printre altele, repet, unul care-i permite sa practice psihoterapie.

LE: Desi a fost gasit vinovat si condamnat pentru doua violuri (a fost eliberat pentru buna purtare!), una dintre surorile barbatului zice: Io bag mana-n foc ca n-a fost iel, nu e iel vinovat! Daca era viol, da, da' asa, nu e iel vinovat!
Asa devine treaba, daca omu' e violator, e de-nteles, da' sa-njunghie femeile ca-n ziua de Ignat, nu poate, dom'le!

Si acum, incotro?

2010-02-19T01:45:00.004+02:00

Sunt o persoana confuza din punct de vedere religios. In copilarie mergeam la biserica, primeam impartasania, ascultam povesti cu Iisus, sfinti, iar Pastele si Craciunul nu le pot sterge din memoria afectiva, sunt cele mai frumoase amintiri ale mele.
M-am casatorit religios, iar Tudor e botezat "reglementar".

In linii mari, mesajul crestin-ortodox e ok. E urat sa minti, e condamnabil sa furi, e inacceptabil sa pui mana pe femeia altuia, e abominabil sa ucizi. Principii care, altfel, nu definesc neaparat credinciosul, ci persoana cu bun-simt si psihic rotund (poate sa existe, nu stiu, caci eu aici nu fac decat sa exprim propriile limite si intrebari, o corelatie pozitiva intre nivelul bunului simt si "rotunjimea" psihicului si apartenenta la o biserica. Insa nu neaparat). Crestinismul ne aduce ''iubirea de aproape'' si celebrul ''celalalt obraz''. OK si asta, armonie intre frati si umilinta, caci ce-ar fi omul fara masura?

Ei, derapajul meu incepe acolo unde viata (ortodoxa) trebuie traita in semi-auto-flagelare, intr-o insiruire de ritualuri greoaie, complicate si lipsite de esenta, unde copacii nu se vad din cauza padurii si principiile din cauza infloriturilor de pe margine.
Acolo unde Dzeul infatisat este nu departe de orice individ uman cvasi-megaloman, asteptand laude si adorari si implorari la mila pe masura ''indurarilor Sale''. Am stat si am ascultat slujba de nenumarate ori. Pana sa se nasca Tudor, mergeam la biserica din cand in cand (a nu se intelege de Pasti si de Craciun, ci aproximativ lunar) si, auzind din ce in ce mai des implorarile preotului, ale enoriasilor catre Dzeu am ramas descumpanita. Acesta e Tatal Nostru?! Tatal care trebuie implorat sa ne iubeasca, sa nu ne loveasca? Acesta e Tatal Nostru, cel care permite infatisarea "Maresalului Antonescu" pe peretele unei frumoase, vechi si (azi) linistite biserici, greu incercate acum 50 de ani in tavalugul demolarilor comuniste?
Mie acest Dzeu imi ridica o mie de intrebari si confuzii. Un Tata atoate-cunoscator si intelegator, Fiinta Perfecta, Eterna si Imuabila are nevoie de exaltarile unor indivizi trecatori, limitati si conditionati?
Un Dzeu care, dupa folosofii crestini, lasa la indemana ''fiilor'' sai mult-apreciatul liber arbitru.
Care ''liber'', care ''arbitru''? Alternativa e ''faci ca Mine, sau arzi in focul vesnic''. Nu prea ai de ales liber. Fie respecti nu alea cateva principii simple (subsumate, pe scurt, prin ''fa bine atat cat poti mai mult si nu face rau''), ci sumedenie de ritualuri, de privatiuni si respingeri complicate (ore in sir de rugaciuni, contabilizarea stricta a eventualelor momente condamnabile (cu ce L-ar interesa pe Dzeu intimitatile mele...?), fie suferinta vesnica! Fara ca macar sa-ti lase sansa, speranta unui Purgatoriu.

Un Dzeu curios, care se insinueaza pe gaura cheii, prin urechile duhovnicului, in iatacurile enoriasilor Sai. Caci - nu-i asa? - ce alt mijloc mai eficient de a controla pornirile firesti (dar condamnabile) decat rusinea? Rusinea de a-ti saruta si iubi sotul/sotia...

Un Dzeu care-Si dicteaza restrictiile si preceptele parca mergand impotruva naturii umane insesi, orice placere e un pacat, orice bucurie, prilej de sentiment de vinovatie. Dansul, varii forme de arta (teatru, film, fara a include pe cele cu continut deocheat), leneveala in pat de sambata dimineata, amorul fizic, dar si cel platonic sunt grav, inalt si definitiv condamnate de orice duhovnic ortodox!

Un Dzeu care pare a-Si iubi fiii barbati mai mult decat fiicele. Pe care, intai, le aseaza mai spre usa, asa, in biserica, sa le traga si curentul, dar sa fie si la distanta considerabila de Sfantul Altar, sa nu- spurce. Sfant Altar unde nici macar in momentul botezului, momentul primordial, T0 al vietii lor, momentul in care sunt ''tabula rasa'' nu le permite sa intre! Femei carora le aseaza in carca pacatul prim, vesnic, inexorabil si perpetuu. Iata, e mai grav sa fii curios decat prost, spune Dzeu. Femei care, pentru EXACT aceeasi vina/vinovatie/pacat ca si barbatii primesc o pedeapsa mai dura. Femei carora nu li se permite a sluji in biserica, ba sunt si spurcate si izgonite in afara ei in timpul cel mai special si mai de apreciat al vietii lor lor, cel de dupa nastere. Am auzit una de mi-au ars urechile: ''Unde calca femeia lauza, calca cu foc'' (!!?)
Cand l-am botezat pe Tudor, a fost botezata si o fetita. Tudor a avut "privilegiul" de a fi purtat in altar, fetita nu. M-am simtit revoltata, descumpanita, trista. Mama m-a sfatuit in repetate randuri sa beau nu stiu ce aghiazma special preparata de preot pentru perioada lehuziei, de parca n-as fi nascut un copil, ci as fi comis o crima! Ce crima, genocid in serie!

Un Tata care, in loc sa-si iubeasca copiii, ii trozneste peste degete de cum au ratat o rugaciune, un post, de cum s-au bucurat intr-un mod ''necurat'' de o cafea cu lapte intr-o miercuri dimineata...

Un Dzeu care se exprima printr-o religie care se aseaza, trufasa si orgolioasa, autosuficienta si sigura pe ea, inaintea tuturor celorlalte, in ciuda umilintei propovaduite in interiorul sau. O religie care, in loc sa-si iubeasca si aproapele de alt rit, il dispretuieste, il compatimeste si ii prevede un tragic si etern sfarsit?

O religie pentru care e mai importanta forma, decat continutul si principiul? Care umple enoriasul de "gadgeturi" bisericesti, de aghiasma de la Sf. Dimitrie, anafura de la Sf. Mina, icoane facatoare de minuni, flacoane cu mir de la Muntele Athos, cutiute cu moaste, amprenta talpii Maicii Domnului de-nu-stiu-unde, cusuta pe un PE indoielnic, manusa Nu-Stiu-Carui-Sfant, smirna de la Sfantul Mormant... Si, odata cu ele, iluzia ca, daca le aplici in diverse parti ale corpului, te vei vindeca. Credinta, curatenia sufletului, buna purtare nu e suficienta in fata lui Dumnezeu, mai trebuie si toate aceste "accesorii" de credinta...

Stiu, raspunsuri la tooaaate intrebarile mele s-au gasit de catre ortodocsi si includ argumente de genul: adevaratul crestin isi gaseste placerea si bucuria in iubirea de Dzeu, daca-l iubesti pe Dzeu, totul e posibil, Dzeu e mare si are la indemana ''the bigger picture'' etc etc.
Am incetat sa mai merg la biserica. Toma d'Aquino, parca, e cel care a spus ca Dumnezeu e de necuprins pentru oameni, El nu poate fi descris decat negativ, ceea ce nu este. Or, ortodoxia adauga prea multe atribute si cerinte lumesti Dumnezeului de necuprins...

Extreme

2010-02-11T23:31:00.001+02:00

Ganduri extreme: cizme de cauciuc, emigrare, de suicid nu se pune problema ca am copil, cumparat tractor+vidanja pentru deplasare in oras, adoptat cai nebune, tip activistii Green Peace, pichetat Oprescu-cel-mai-jalnic-primar din Galaxie.

Noi sa fim sanatosi, sa platim impozite. Sanatosi fizic; mental, e clar ca am degerat si ne-a flescait de tot. Altfel, nu-mi explic ce se intampla.

Lumea mea misogina

2010-02-09T14:43:00.000+02:00

Vorbeam cu sora-mea despre modul complet nedrept si trist in care 'situatia femeilor' nu mai e o 'situatie', pentru ca, vezi Doamne, problema inegalitatii in drepturi si sanse dintre femei si barbati apare ca fiind depasita.

Insa, misoginismul, dupa mintea mea, nu sta numai in drepturi si sanse. Sta, mai mult decat orice, in vesnicul abuz de putere exersat de barbati asupra femeilor. Sta, la fel de mult, in ideea atat de adanc insurubata in constiinta comunitatii, ca femeia poarta responsabilitatea esecului, ca barbatului i se dau circumstante atenuante pentru esecul familiei, circumstante create tot de femeie. Fie ca e gura mare, fie ca e prea frumoasa, sau prea urata, ca e proasta, sau desteapta, ca e prea atenta, sau prea indiferenta, ca e lenesa, sau ca o uita sfintii la birou, ORICE argument e bun ca sa justifice abandonul barbatului, sau abuzul lui.

Barbatul beneficiaza de toata bunavointa colectivitatii in acceptarea greselii lui, pe principiul 'barbatii sunt niste copii care trebuie pastrati placut uscati'. In schimb, femeia are parte de un bonus total nedrept, dezechilibrat si impovarator, acela de a fi responsabila pentru greselile, sau scaparile sotului.

Am aflat deunazi de divortul unui cuplu casatoriti de aproape 30 de ani. M-a instristat cumplit sa aflu franturi din adevarata poveste pe care au trait-o. Pozau in cuplul solidar, unit, alaturi, ea, o femeie atenta, grijulie, calda, extrem de politicoasa, iar el un sot jovial si corect. Mai mult, cand erau copiii mici, era laudat pentru ajutorul de-l dadea sotiei, in bucatarie si in ingrijirea celor mici.

Totul n-a fost decat un esafodaj dureros de aparente. El, un sot alcoolic, care o agreseaza si jigneste constant, greu de suportat, gelos si un pic muieratic (nu cu fapta, ci cu privirea si cu gandul). Ea, o femeie desteapta, muncitoare, (care ar fi putut fi) independenta. O viata s-a luptat sa construiasca aparentele cuplului functional, incercand sa-l protejeze pe el de indignarea cunoscutilor, incercand sa-si protejeze socrii de socul de a fi crescut asa un deraiat si de confruntarea cu propriul esec. I-a protejat pe toti, mai putin pe ea, mancata de cancer.

In tot timpul asta, a muncit, si-a crescut copiii, s-a luptat cu propriul sot si cu propria familie, acuzata ca-si omoara indirect parintii, de inima rea. N-a innebunit, nu si-a luat campii, nu si-a gasit un alt barbat, a stat acolo, in relatia care i-a mancat viata, care nu i-a adus decat nefericire.

O intrebare justa ar fi de ce a facut toate astea, pentru ca e si a fost suficient de desteapta si muncitoare cat sa isi intretina singura familia, pentru ca el e cel dependent (financiar si relational) de ea, nu viceversa.

Pentru ca, pur si simplu, femeile inca sunt educate in ideea autodistrugatoare a supraresponsabilizarii si renuntarii la sine, ca trebuie sa tina in maini fraiele atator destine, ca trebuie sa-si ucida propriile dorinte si aspiratii, pentru altii. In ideea si in perspectiva sacrificiului de sine, deci a nefericirii sigure.

In ideea ca ele sunt asa, un fel de scara pe care ne cataram unde vrem/trebuie sa ajungem, iar scara ramane acolo unde e, sa mucegaiasca in uitare de sine.

Sunt multi care declama parteneriatul si echilibrul in cuplu, insa parteneriatul se reduce la castig, la distribuirea activitatilor gospodaresti, la cantitatea de timp petrecuta cu baietii/fetele in oras. Nimeni nu-si pune problema parteneriatului in fericire, in implinirea dorintelor si obiectivelor pe care si le fixeaza fiecare, femeie sau barbat, intr-un cuplu. Femeile, a priori, sunt invatate ca ele trebuie sa cedeze primele (desi, nu-i asa? inteligenta ramane un atribut masculin), sa tina cu dintii de familie (chiar si cand se gasesc singure in doi, luptand si pentru, sau impotriva sotului) si, mai mult, ca ele trebuie sa se sacrifice pentru binele familial. Sa creasca si sa educe copiii implicand cat mai putin barbatul (pe principiul "Ce stie el, e barbat!"), sa-si dedice viata maretului, unicului scop, cel familial!

Si uite-asa, generatii intregi de femei nefericite. Ma gandesc la femeile din jurul meu, in urma cu 3-4 generatii: matusa-mea, nefericita, divortata, a crescut doi copii de una singura. Bunica-mea a fost nevoita sa locuiasca cu o soacra ingrozitor de rea, un sot semi-absent. Strabunica-mea a avut un sot betiv si agresor. Altfel, un strabunic pitoresc si iubitor de nepoti, dar un sot pe care nu si l-ar dori nimeni.
Daca ma uit in familia sotului meu, lucrurile stau si mai trist, asa ca nu mai descriu ce vad si acolo.

Asta e educatia intru nefericire care cred ca inca se mai practica. Daca nu explicit, prin sfaturi si invataminte directe, macar prin exersarea unui model in fata copiilor. Si mie mi-a spus mama nu o data, cand eram in dezacord cu tatal lui Tudor: "Lasa, mama, tu de la tine, sa nu va certati"... Chiar daca dreptatea nu are un detinator clar, eu trebuia sa ma dezic de a mea.

Forme

2010-02-01T23:00:00.000+02:00

Am 28 de ani, aveam 27 cand l-am nascut pe Tudor. La 16 ani, imi imaginam ca la 22 voi avea copil, ma imaginam o mama tanara. Acuma, nu mi se pare ca sunt tanara, sau batrana, sunt o mama ca sute de mii altele. Care n-a trecut neaparat printr-o depresie post-partum, ci prin multe furii mici, segmentate, imprastiate pe - pana acum - 10 luni.

Sarcina deformeaza, umfla atat de dorita, apreciata, mult-mediatizata silueta! Revistele pentru femei (nu mai spun de cele pentru barbati) sunt pline de forme ideale. "Ideale", deci inexistente. Dar revista nu ne spune ce face posesoarea formei pentru a o detine. Nu ne spune ca, practic, forma este meseria posesoarei; daca eu imi castig painea sortand, dand telefoane, descriind modele si modalitati de lucru, interactionand cu colegii care fac lucruri similare, sau prietena mea vinde carti, apai posesoarea de forme traieste din silueta ei. Daca n-are forma, nu traieste.
Ca sa-mi usurez munca, apelez si eu la trucuri: un document mai vechi, remaiat, regandit, refacut e gata nou. Cand e nevoie, deschid un dictionar. Posesoarea formei apeleaza la machiaj. Nu din ala de folosim cu toatele, ci din acela la care au acces numai posesoarele de forme, fie ca e machiaj in culori si umbre plasate de niste aproape-artisti, fie ca e din cel cu seringi si ace, exersat de niste aproape-Dumnezei. Sau din cel tip "post-procesare", programe de editare foto.
La noi ajunge un produs fara cute, fara riduri, cu par perfect, fara pete pe fata, fara celulita, fara burta, cu sanii la locul lor (de parca ar trai pe alta planeta decat Terra noastra pliiiina de gravitatie).
Mai mult decat atat, vine momentul cand posesoarea formelor ramane insarcinata. Oau, ce gravida frumoasa! [Trec peste faptul ca eu, una, n-am prea facut poze gravida fiind, pentru ca ma simteam oricum, numa' frumoasa nu. Pentru petrecerea de Craciun de la birou am stat vreo 3 zile sa-mi cotrobai in garderoba si tot n-am iesit in capatai onorabil] Apoi, naste. Si revistele, TVul, media o arata frumoasa, slaba ca mai-nainte de a naste la nici 2 saptamani dupa ce a facut-o, ne spune cum alapteaza, ce mama grijulie e si cum a reluat activitatea de intretinere la indrumarea medicului si activitatea profesionala si, iaca, ce bine ii e, ce bine arata, ce mama buna e si cum n-a uitat sa-si dragaleasca sotul si cum primeste cu drag vizitele familiei si ale prietenilor si cum trece peste noptile nedormite cu mare usurinta etc etc etc.
Iar eu, citesc/vad cum altora le iese de minune si forma fizica, si psihica si cum oi fi eu anapoda, ce Dumnezeu! Si cum, desi ii repetam mereu sora-mii "pfuah, e procesata", nu mai cred in post-procesare si chiar incep ca tot ce zboara se si mananca si are si aspect si si gust si orice mi se pare ca mie-mi lipseste.
Si uite-asa, fandaxia-i gata! Nu vi se pare ca femeilor li se pune o prea mare povara pe umeri? Si ca, dincolo de responsabilitatea fiecareia dintre ele in a duce, sau a se scutura de povara, avem toti, chiar toate raspunderea pentru povara asta? Ca acceptam sa ne fie vandute asemenea gogosi, fara sa spunem "pe bune" cum stau lucrurile?
Ca redactor-sefi la revistele pentru femei sunt tot femei care stiu prea bine cum ies femeile din paginile lor pline de forme voluptoase si fara de cusur, cum aceste forme au un impact mare asupra celor de apuca revista, cu forme mai putin norocoase, cum contribuie, aceste "modele", la o particica din vesnica nemultumire de sine, de ceilalti, la erodarea putin cate putin a stimei de sine.

La 10 luni de la nasterea lui Tudor, am aceleasi kilograme de dinainte de a ramane insarcinata, insa cu o usoara diferenta in ceea ce priveste dispozitia lor. Cine ma vede, imi spune ca arat bine, odihnita etc. Iar eu raspund sincer, de ce li se pare ca as arata eu bine: pentru ca imi ascund ramasita de burta si soldurile incarcate si pentru ca mama ma ajuta constant cu Tudor, de cand s-a nascut. Pentru ca Tudor doarme cu mine in acelasi pat, pentru ca se trezeste destul de des noaptea si ar fi un chin pentru mine sa il tot pun/iau din patut de fiecare data. Si, da, sotul meu doarme cand cu noi, cand in camera alaturata. Si nu, nu avem o viata de familie perfecta, sunt un om care, cum spuneam, nu am trait depresia post-partum, insa devin obsedata de curatenie, ordinea (sau lipsa ei, de fapt) mi se infige in ceafa, sunt plina de toane si sunt gata sa dau drumul unui tignal urat oricand ma apuca niste valuri de nervi. Nu sunt prietenoasa si ma apasa faptul ca petrec mult timp in casa, ca nu mai pierd vremea si nu mai umblu lela, ca uneori imi doresc sa doarma mai mult, sau sa nu-l trezeasca zgomotele pe care le fac cand ma apuc sa fac te miri ce prin casa.
Astea si inca multe altele nu se spun in reviste si la TV. Nu se povesteste cum banii inseamna foarte mult in intretinerea unei imagini proaspete si incitante. Ca orice mama cu o minima notiune de empatie nu-si poate lasa copilul de 3 saptamani ca sa se duca la munca (exceptie face comunismul) si sa fie OK cu ea si cu copilul si cu decizia ei, ca, la o luna dupa ce ai nascut, numa' chef de nopti salbatice n-ai etc etc etc.
Aaa, si nu mai spun de revistele pentru mame cu copii. Schizofrenie curata si sfaturi de lemn! Lasand la o parte sugestiile de tipul "daca sarcina e una usoara si-ti permite, petrece o noapte romantica de Sf Valentin cu sotul tau" (ha! la o circumferinta in talie de 85, o noapte romantica e numa' binevenita), iti si prezinta niste povesti cusute cu ate roz-bombon si bleu-ciel (dupe preferansuri) despre nasteri cu stelute, inimioare si caramele cu lapte.
Unde-i, frate, realitatea??!! Unde-s durerile, spitalele cu gresia sparta, spagile pentru medici (stiiiuuu, sunt doctori, precum sotul doamnei Dana Dogaru care nu iau niciodata spaga, da', na, mama mea fuse exceptia aia de confirma regula. Regula "si cu banii luati, si cu operatia bataie de joc"), spaima primei bai a copilului etc.??
De acord, viitoarele mamici nu trebuie speriate, trebuie incurajate, da' incurajarea nu merge numa' pe principiul "sa aratam ce e mai frumos si mai roz, sa se simta aia ghinionisti prostii satului"
Si uite asa, ne pomenim ca unele traim o poveste cu printi si printese, altele numai pe cea a Cenusaresei, pan' s-ajunga sa incalte condurii fermecati...

Dreptul la cezariana

2010-02-01T10:25:00.000+02:00

Acum un an eram foarte insarcinata. Mai aveam cam doua luni pana sa nasc, insa ma simteam total neconfortabil cu mine, cu forma mea, cine ma intreba ce fac primea raspunsul "Incerc sa nu ma rostogolesc".

Incepeam deja sa-mi imi pun cele doua miliarde trei sute optzeci sase de mii de intrebari si sa ma tem. Sa ma tem pentru ca:

bebe nu va avea o camera a lui decat dupa ce va fi implinit un an si cartile zic sa... (OK, nici n-am citit eu prea multe carti si, alea pe care le-am citit erau din categoria "asa da/asa nu", nu din cea "faci cum simti")

o sa ma doara! mama, ce-o sa ma mai doara!

n-o sa pot alapta (nu ma concepeam in ruptul capului alaptand)

o sa raman cu +12 kg toata viata (eu deja fusesem cam burticoasa toata viata)

o sa-i fac ceva copilului (fizic si/sau psihic), o sa-i rup o mana, un picior, un deget, o sa-l traumatizez cu te miri ce.

Evident, nu traiam toate spaimele astea in acelasi timp si nici permanent, da' ma mai picnea si pe mine, asa, din cand in cand. Evident, nici o carte si nici un curs despre cum-sa-fii-parinte si cum-sa-respiri-sa-reduci-durerile nu te poate convinge ca vei avea totul sub control si poti sa participi la TOATE cursurile posibile despre nastere si copii mici, ca nu vei avea totul sub control si nu vei controla durerile, mai ales daca esti la prima nastere. Si, chiar daca le diminuezi, toti iti vor parea monstruoase. Si cand zic "monstruoase", ma refer, asa, cam la a milioana parte din ce-am simtit.

Si cand te gandesti ca plecasem cu sange rece de acasa, ba, ma dusesem sa-mi iau si ramas-bun de la vecini, cu "lista" in cap, ce sa iau, ce sa nu iau, sa nu sun prea devreme la doctorita, ca ma simt bine. Si m-am simtit eu bine pana am inceput sa ma simt rau! Iar una dintre asistente, blanda, imi spunea "si te vei simti si mai rau" si ma consola ca sunt o pacienta foarte docila, altele cica le-ar fi muscat pe-acolo, prin sala de travaliu. Eu nu mai aveam putere sa musc. Mi-era teama si sa clipesc, si sa respir, si sa gandesc! Un timp, am incercat diverse strategii care-mi dadeau impresia, cam pentru trei minute, ca e mai bine, ca pot sa controlez (sa respir sacadat, sa ma plimb, sa scot capul pe geam, la aer) durerea. La urmatoarea contractie, se prabusea strategia mea, cu mare si rasunator succes si ma cuprindea aceeasi senzatie, de credeam ca imi dau duhul la fiecare minut.

Nu mi l-am, dat, traiesc si azi, cu o mogaldeata de 10 luni misunand printre picioarele mele. Insa, in momentele alea, uitam de mine, uitam care e scopul si finalul acelor dureri, uitam cine ma facuse si ce facusem eu sa ajung acolo, simteam cu toata fiinta mea ca totul in jur e durere, ca pe toti ne doare asa, ca nu se va mai termina. Niciodata!

Eu mai vreau un copil si voi naste tot natural, pe cat posibil, evident. Pentru ca, in continuare, am oroare de ideea de a fi taiata de un cutit, ma sperie rau ideea de anestezie, sa nu stiu de mine (singurul meu contact cu chirurgia e o operatie la un deget, la care m-am uitat cu mare curiozitate). Pentru ca, intre timp, am mai citit si despre efectele anesteziei asupra fatului si, desi Tudor era cel mai umflat si mai vanat si mai urat dintre toti bebelusii de stateau precum ouale in cartoane, la hypermarket, e si azi un baietel curajos, cum a fost si in ziua nasterii lui.

Si, peste toate, am avut si exemplul a doua fete suferinde tare in urma cezarienelor pe care le suportasera.

Insa, cu toate astea, nu inteleg de unde atata inversunare din partea unora in a anatemiza cezarienele. Mai exact, pe femeile care aleg cezariana. Cred ca un asemenea act si o asemenea daruire, de a naste un copil nu mai lasa loc de judecati, condamnari si verdicte. Sub orice aspect al existentei noastre glorificam ideea de a opta, ni se umple gura si mintea cand sfatuim pe altii "faci cum crezi ca e mai bine", marketingul, dar si dezvoltarea personala abunda de sloganul "alege", femeilor li se da iluzia, in ultimele decenii, ca sunt stapane pe viata lor si au libertatea (?!) de a alege.

Si atunci...? Intr-o lume in care aspectul exterior e tinta oricarei publicitati, in care ni se bate toba si moneda pe a arata bine si a ne simti bine, intr-o lume exclusiv epicureica si egocentrica, o femeie trece, pe parcursul a noua luni, prin toate schimbarile posibile. I se deformeaza talia, urmeaza sa traiasca schimbarea vietii ei, sa-si ia o responsabilitate uriasa, o perioada de mari renuntari. [Nu discut aici cealalta fata a sarcinii si nasterii, existenta minunata si relatia de nedescris cu un ghem de om etc etc] Si, cum se intampla in multe cazuri, sa faca fata acestor schimbari de una singura, pentru ca sotul, de, e barbat, ei nu stiu/nu inteleg/asa sunt ei.

Si, apoi, descarcarea acumularii petrecute in cele noua luni! Ce-a crescut/schimbat in noua luni, se termina brusc, in cateva ore! Sau o zi, sau doua, pentru cele mai lipsite de noroc. Si sunt situatii in care travaliul dureaza 24 de ore si tot la cezariana se ajunge, sau medicul iti face minunata surpriza de a nu aparea la 11 noaptea, sau, in sala de travaliu ai parte de niste asistente ce aduc mai degraba cu gardienii de la Buchenwald, sau, pur si simplu, DOARE!!! Doare cum nimeni, niciodata, n-a spus ca poate sa doara!

Ei bine, in conditiile astea, eu cred ca orice femeie are dreptul, ba nu, nu dreptul, are NATURA de a alege cum sa nasca, fara sa inatmpine aratatoare, sau comentarii, sau argumente. Singurul valabil mi se pare cel referitor la efectele cezarienei asupra copilului. Insa, restul, mi se par superflue in raport cu ce traieste ea. Se recupereaza mai greu? Treaba ei, ea se recupereaza, nu apeleaza la ajutorul celor ce o blameaza! E artificial? Da' ce nu e zilele astea? Mancam carne artificiala, legume crescute in vata minerala, purtam acril si vinil de ani de zile, si ne purtam in asa fel incat sa ascundem cat mai bine naturaletea.

Aa, costa mult statul? Anestezie si timpul medicului si medicatia? [Pun in paranteza faptul ca multe fete care fac cezariana isi aduc de acasa calmante si vitamine] Exemplul personal: contribui de aproape 6 ani la sistemul public de asigurari de sanatate. Serviciile care imi sunt returnate constau in adeverinte (ca sunt apta sa fac specializare, ca sunt apta sa ma marit). Analize fac la Medsana, controale tot acolo (angajatorul meu contribuie de doua ori la sanatatea angajatilor lui: o data, la stat, a doua, la Medsana. Si mai contribui si eu, cand merg la cabinetul ginecologului meu. Un om, trei sisteme). Sora-mea, idem. Am nascut natural, tot ce am primit a fost o injectie cu Mialgin. Dupa 5 ani de contributie (anul trecut, cand am nascut), in care nu am utilizat NICI UN serviciu public de sanatate, nu se acopereau costurile unei cezariene...???

Ei, da, toata polologhia asta e ca sa spun: desi am nascut natural si vreau s-o mai fac o data, nimeni nu are dreptul sa-i spuna unei femei sa nasca altminteri decat alege! Nu, pentru ca nici eu, nici medicul, nici mama, nici sotul, nici colega, nici prietena, nici matusa si nici tooooti binevoitorii lumii nu stiu ce simte, ce vrea, ce spaime are! Sarcina si nasterea sunt situatii indescriptibile pentru orice femeie si de neinteles pentru barbati. Nimeni nu are dreptul, caderea, sau chemarea sa se amestece in decizia femeii de a face sau nu cezariana!

Aveam 8 ani

2009-12-27T00:21:00.002+02:00

Fac un exercitiu de imaginatie si, cum sunt limitata sub aspectul asta, ma opresc la imaginile din ecranizarea facuta dupa Orwell. Dadusem intamplator peste ea si mintea mea nu putuse sa-si reprezinte neaparat fidel si concret imaginile din roman, poate o oprise si un mecanism defensiv.
Am fost socata; oamenii erau sobolani, nu oameni, cu sticla in loc de ochi, pergament in loc de piele, canepa bruta in loc de haine, subzistand intr-un mediu de iasca, in loc de atmosfera.
Nu-mi mai aduc aminte multe, nici din roman, nici din film.
Zilele astea m-am intrebat mereu daca ala ar fi fost viitorul nostru daca acum 20 de ani nu mureau sute de oameni si Ceausescu nu era asasinat.
Daca, dupa modelul nord-coreean, nu aveam parte de a doua dinastie comunista a lumii.
Daca, in loc sa-l cresc azi pe Tudor, eram o femeie mutilata de avorturi, isterizata de copiii veniti prea devreme, cu astm dobandit prin crese si gradinite de ciment.
Daca, in loc de sarmale si choux a la creme, de Craciun mancam portia dobandita de fasole cu cartofi si paine, ratia prescrisa de regimul atoatestiutor. M-as fi inscris docila, absenta in coloana gamelelor, la ceea ce azi e templul risipei, la Circul Foamei-Plaza Romania, m-ar fi imbrancit vecinii de gloata, mi-ar fi fost jena-frica sa ma cert cu ei, as fi incheiat ziua gandindu-ma in lacrimi la covrigii, carnatii, cozonacii si bunicii copilariei mele.
As fi mers acasa cu gamela plina...
De aici nu mai pot continua exercitiul. Tudor doarme langa mine si mi-e peste putinta de dureros sa ma gandesc la copiii mei in lipsuri, la casa rece, la casa goala, la parintii mei traiti o viata in comunism.

Decembrie '89 nu ne-a fost destinat. A fost destinat unei imblanziri a comunismului ceausist si probabil de-asta ne trezim azi ingretosati de propunerile electorale. Daca democratia tot isi itise prezenta, macar au compromis-o, de nici cei 20 de ani 'brucanieni' n-au fost suficienti s-o spele...
Dar azi ma gandesc la acei oameni care, inocenti, cu sufletele revarsate, au sperat. Ma obsedeaza acele nume prelinse pe ecran, varstele lor, statistica seaca a mortilor, 'impuscat in abdomen, autor necunoscut', ma infioara idee ca sunt oameni plecati de cu dimineata de acasa, asteptati, plansi, disparuti, cautati cu disperare, inmormantati... Ma obsedeaza povestea unei sotii cautandu-si deznadajduita sotul, fara sa-l gaseasca pe nici o lista, pentru ca, in cele din urma, o greseala ortografica sa-i dea speranta ca, totusi, se afla printre morti! Nu pot concepe ca exista speranta de a-ti afla sotul mort!! Ca asteptarea, panica, teroarea au nascut asa un sentiment! Si ca femeia isi gaseste sotul, in cele din urma, dupa cautari si cautari si alte cautari printre sutele de morti. Ce fiinta umana, ce femeie sa aiba atata curaj, atata suflet ca, arsa pe dinuntru, sa infrunte atatea cadavre?!
Ma gandesc la parinti, la frati, la baietelul ramas cu dorul de tatal pe care nu l-a cunoscut, caci murise cand bebelusul lui avea 4 luni...
Ma gandesc la ei, la familiile lor si imi spun si as vrea sa stie si ei ca nu exista cuvant si sentiment care sa exprime ceea ce minimal s-ar putea exprima prin conventionalul 'recunostinta'. Familiilor nu le mai serveste la nimic. Au ramas cu inima fripta, torturata. Insa ei ne-au ajutat pe noi toti sa vedem lumina zilei, ne-au salvat de la condamnarea la viata de sobolan, la dezumanizare, la viata de iasca.

...

Zile si nooopti de foooc arzatooor

2009-12-07T01:22:00.000+02:00

Urasc serile de duminica. Duminica seara vine inainte de diminetile de luni, de 7h30, de autobuze in care ploua, de orele de romana, de sport, de desen, de citire si scriere, de oferte de depus, CVuri de evaluat, colegi de salutat, zambete de evitat. Duminica seara inseamna cautari imaginare prin dulap, asortari abandonate imediat ce au fost potrivite, insomnii de scurta durata, alarma fixata mereu mai devreme decat ora la care ma trezesc, rezolutii ferme de maine ma culc la 11. O fragila letargie, duminica nu fac nimic, sa nu ma stric asa, inainte de luni, sa nu cumva sa obosesc inainte de a scoate nasul pe usa. Un fel de a pasi retinut, speriat, pe varfurile picioarelor, sa nu trezesc vreun tignal tiuitor.
Duminica dupa-amiaza, o trandava lancezeala, vecina cu starea de moleseala subfebrila, cu arome de cuptor incins, Album duminical si Baronul Munchausen.
Sambata... ah, SAMBATA, raiul saptamanilor mele! O zi intreaga de libertate (sau jumatate de zi, pe stil vechi, adic'lea comunist), scoala, caietele, cartile, documentatiile si telefoanele lasate-n urma, haaaat, departe! pe lunea ce sta sa vina candva, asaaaa, in departarile neguroase de peste 2 zile. Amestec de leneveala tarzie in pat, cu plimbari lungi pe unde e treaba si cautari febrile de diverse, cu aglomeratii insuportabile si mult hulite, cu revederi, imbratisari, corvezi nesuferite de aspirator si praf alungat mai acana, un dulce haos de vrute si nevrute, toate savurate cu sentimentul sublim ca nu trebuie sa ma duc niciunde, sa fac nimic, ca sunt toata numai a mea.
Vineri... ei, da, vineri e inainte de sambata si e o dulce asteptare, mereu prea lunga, sa treaca si prima, si a doua, si a treia, si ultima ora, care e, invariabil, intotdeauna, cea mai lunga.
Martea. Martea e o zi mediocra; nu e nici mijlocul saptamanii, cum e miercurea, nu e nici jocul de-a uitarea in urma si privirea inainte, catre vineri, cum e joi, nu e nici antipatica luni, e marti. E nimic, nici nu incepe, nici nu se sfarseste, nici nu se duce, nici nu vine. E timpul care parca sta-n loc, nehotarandu-se daca sa plece sau sa vie, sa se duca, sau sa steie, vorba cantecului.

Acum, imi trec toate pe langa plan. Martea e o zi de luni, alarma nu mai suna, dar ma trezesc mintenas, bio, la aceeasi ora zi de zi, ca-i sambata, ca-i luni, ca am sau nu am vreo intalnire scurta. Ramane finalul saptamanii, o bucurie impartasita. Si duminicile cu interzisul de a face ceva, orice altceva in afara de a sta.

Biscuiti din faina de orez, pentru bebelusi

2009-11-27T19:25:00.004+02:00

Tudor e in faza in care ar trebui sa puna bazele unor deprinderi alimentare care sa-i asigure un trai sanatos, fara celulita, colacei, burta-n valuri si toti dintii pana haaaat, la nici nu vreau sa ma gandesc cati ani.
Numa' ca, desi ma stradui sa-l conving ca fructele fac bun si bine, are alta parere, ramane fixat pe lapte. Iaurt, cu tot cu imunitate si flora buna, nu e deloc interesant. Imi dreg, insa, credibilitatea cu supa-piure de legume, pe care o mananca multumit.
De curand, dupa ce acum cateva saptamani se uitase la rondelele din orez expandat ca la niste OZNuri neprietenoase, a gustat un biscuite din grau si l-a halit mintenas, acoperit de iaurt. Numa' ca graul asta are si gluten, pe care as fi vrut sa- mai aman. Asa ca, pe baza unei retete de biscuiti pt bebei din vremuri de demult, am fabricat niste biscuiti din faina de orez, pe care i-a mancat ascunsi in iaurt. Si, cum cautasem de facusem scurta la soarec asa o reteta, fara sa dau de ea, o pun aici, poate or cauta si altii, la vremea lor. As fi pus si poza, da' e mai greu de pe telefon. Oricum, ai mei au iesit amarati si totally unsexy, asa ca nu va descurajati! Purcedeti cu imcredere!
Scoateti din camara, sau dati fuga la ceva gen Plafar pentru: 12-16 linguri de supa faina de orez; 2 linguri fructoza (are capacitate de indulcire de doua mai mare decat zaharul); 1 lingura sirop din extract natural de afine (presat la rece, fara zahar, fara conservanti, nimic!); jumatate lingurita bicarbonat de sodiu (optional); jumatate limgurita scortisoara. Hai si la farma' pt doua linguri cereale orez pt bebei (pt aroma vanilata) si in portbagajul masinii pt 100-120 ml apa plata, sau lapte degresat, sau formula preparata si 2 linguri ulei.
Se amesteca toate de mai sus, incepand cu prafornitele si adaugand apoi lichidele, pana se face un aluat dubios ca textura si culoare (lipicios, nesolidar - vedeti Dvs., taman glutenul acela cu bocluc l-ar tine laolalta, gri-maroniu inchis, ptiiiuuu!), dar placut ca miros, gratie scortisoarei si vaniliei. Ramane si mirosul fainei, dar e surmontabil.
Eeii, aici ajunse (nu-i discriminare, da' nu prea-i vaz eu pe 'mnealor cu degetele minunate-n ast aluat), va veti intreba cum J*#@*#**§%* se intinde chestia, ca nu se tine! Pai, aia ii, ca nu se-ntinde! Se aduna! In guguloaie de aprox. ... Cat sa fie...? 3 cm diametru, care se modeleaza apoi sucindu-se intre palme (exact ca plastilina) in mici carnaciori pe care ii presati apoi cu un cutit cu lama lata, sau spatula, sa fie cat mai subtiri. Tineti minte sa pudrati cu faina mainile, spatula si suprafata pe care presati carnaciorii
Astfel storcositi, ii asezati in tava si ii coaceti in cuptor la 150-160 de grade pana credeti ca-s gata. Eu nu stiu cat au stat cu totul, ca am ametit si eu, si ei, cat i-am zapacit cu cronometrul ala!
Odata facuti, ii puteti pisa si adauga in iaurt, sau fructe. Dac-aveti curaj, le puteti da si-n manuta, in speranta ca ii roade. Dupa ce am vazut metodele de interventie in caz de inec alimentar pe care le sugereaza Nea Spock dupa ce a sugerat sa dau bebelui si alimente mai putin maruntite, eu ma limitez la morcovi si orice nu poate fi faramitat decat la cutit :D.
Hai diversificare!

Nestiut

2009-11-17T23:26:00.001+02:00

Cine ma cunostea acum 6 ani, cunostea o tanara plina de istericale, goala de rabdare, excesiv de impulsiva, de-a dreptul insuportabila diminetile si in conditii de presiune. Mai ales cu cei de langa mine.
Au trecut cateva zeci de luni, cateva momente de-a dreptul taios de dureroase, un da, cateva ecografii, milioane de intrebari, primele zile din cei 27 de ani (atunci) ai vietii mele petrecute in spital - nu orice spital, ci maternitate - si am ajuns sa cedez, sa nu impart si sa inmultesc cu doi orice fir de puf ridicat de pe jos, sa ma ridic din pat fara cracneala cand nu mai pot de sale si de somn, sa zambesc diminetile, chiar cand ma dor pleoapele de nesomn, sa calculez unde inghesoi inca o pereche nepurtata de pantofi, sa am rabdare si cu altii, pentru el, o mogaldeata mica si doar c-un dinte.
Brusc, eu nu mai sunt nici Liana, nici frumusico, nici uratanie, sunt mama, sau mamo, sau mami. Iar el nu mai e nici tu, nici C, nici dragule, e tata, sau tati, sau tato.

Desi oricine poate sa explice ce e acela un copil, desi orice DEX indexeaza cuvantul copil, ce face si ce leaga un copil e de neexplicat, de nescris, de necuprins, mai ales.
Si te iubesc e o conventie uzata pentru noi, de-acum.

Reducerea contaminarii cu H1N1

2009-11-11T01:36:00.003+02:00

Cateva indicatii de bun-simt pentru reducerea contaminarii cu H1N1:

Indicatii pentru reducerea contaminarii cu gripa noua:

Singurele cai de patrundere in organism a virusului gripei noi sunt narile si gura/gatul. In mediul global in care traim cu totii, este aproape imposibil sa evitam contactul cu H1N1, in ciuda tuturor precautiilor. Nu contactarea virsului H1N1 in sine este o problema, ci proliferarea sa.

Atata vreme cat sunteti sanatos si nu prezentati nici un simptom H1N1, pentru a evita proliferarea, agravarea simptomelor si dezvoltarea unor contaminari asociate, cateva masuri foarte simple pot fi luate (mai degraba decat sa va concentrati pe stocarea antiviralelor Tamiflu, sau N95):

1. spalarea frecventa a mainilor (subliniata in toate comunicatele oficiale).

2. nu va atingeti fata cu mainile. Rezistati oricaror tentatii de a va atinge orice parte a feteo (in afara cazului cand doriti sa mancati sau sa va spalati).

3. Faceti de doua ori pe zi gargara cu apa sarata calduta (daca nu aveti incredere in sare, folositi Listerine sau Peroxid de hidrogen). Proliferarea H1N1 in cavitatea nazala/gat si manifestarea simptomelor specifice se produce dupa 2-3 zile de la contaminarea initiala. Simpla gargara previne proliferarea. Intr-un fel, gargara are acelasi efect asupra individului sanatos pe care Tamiflu il are asupra celui contaminat. Nu subestimati aceasta masura preventiva simpla, ieftina si puternica.

4. Similar cu punctul 3 de mai sus, curatati-va narile cel putin o data pe zi cu apa sarata calduta sau peroxid de hidrogen. Suflarea usoara a nasului si curatarea ambelor nari cu betisoare sterile inmuiate in apa sarata calduta sunt foarte eficiente in reducerea contaminarii.

5. Intariti-va imunitatea prin consumul de alimente bogate in vitamina C (citrice). Daca trebuie sa suplimentati ingestia de vitamina C prin tablete, asociati-le cu Zinc, pentru o mai buna absorbtie.

6. Beti cat mai multe lichide calde (ceai, cafea etc.). Ingerarea de lichide calde are acelasi efect ca si gargara descrisa mai sus, dar in directie opusa. Lichidele antreneaza virusii din gat catre stomac, unde nu pot supravietui, nici prolifera, sau face nici un rau.

Sursa: pagina de intranet de la birou, Halnet

http://salveazasteluta.wordpress.com/updates/

2009-11-06T18:20:00.000+02:00

Cu ajutorul prietenilor cunoscuti si necunoscuti, cu totii inimosi si saritori, Steluta a strans suma necesara pentru operatie.

Se spune ca romanii nu au cultura caritatii, a ajutorului catre aproape. Nu stiu de-i asa, insa banii pentru Steluta au fost stransi intr-o saptamana. 52.000 de euro in 8 zile. Bani de la prieteni, colegi de birou, colegi de firma, colegi de retea, prieteni ai prietenilor si prieteni ai colegilor si oameni pe care nu i-a intalnit si nu-i va intalni niciodata.

Steluta, iti tinem pumnii!

Cum am ajuns aici

2009-11-06T18:12:00.001+02:00

Nu m-am omorat citind carti, pentru ca eu nu sunt deloc genul mamos. Imi plac copiii, insa nu sunt genul care sa stie sa se poarte cu ei.
M-am pomenit insarcinata si am rasfoit si intrebat incolo si-ncoace. Inainte cu vreo luna de a naste, am constientizat ca voi deveni micul-dejun, pranzul, cina, gustarile, felul 1, 2 si 3 pentru un dovlecel mai mare, asa. M-a apucat groaza. Ma uitam in sinea mea la sanii mei si ma lua asa un sentiment de intrebare+jena+disconfort+...

Bine, eram toata numai un disconfort, ma mir ca nu ma sarea lumea pe strada, in loc sa ma ocoleasca si ca mai paseam, in loc sa ma rostogolesc
[Paranteza mare: dimensiunile nu au fost exagerate, am luat 13 kg peste greutatea initiala, aproape toate concentrate in burta, respectiv lichidul amniotic, care a cam fost mult, si in jurul ei, pe solduri. Insa, sentimentul devenise greu de suportat. Ridicatul din pat, dormit noapte de noapte cu figura-n tavan, semirostogolul de pe o parte pe alta, faptul ca orice puneam pe mine ma facea sa arat precum Queen Anne - transalanticul -, paltonul negru pe care nu-l mai suportam, glezne de dimensiunile unui mar generos, degetele concurand cu polonezii din galantare]

... + dimensiumea sanilor, ca uitasem a doua cea mai mare problema. Nu mi-a placut, cu sanii mari! Inca de cand m-am simtit insarcinata, nu-mi placea cum vin rochiile, stand sa plezneasca. Apoi, la nunta, toata lumea (fete, sic!) ma felicita pentru decolteul meu. Pe care, daca stiam ca-i pe asa, l-as fi ascuns, dar era deja prea tarziu. Abia pe la 4 luni ale lui Tudor am reusit sa fiu multumita de felul in care se aseaza in tricouri. Ca de felul in care se aseaza pe sub tricouri nu sunt :D.

Alaptat

Bon, cu gandurile gri in suflet, m-am trezit "dezumflata". Si cu o maaare dorinta de a face o baie in cada plina cu apa, eu, care prefer intotdeauna dusul.
Si cu Tudor lipit de pieptul meu, in noaptea de la geam mijind spre dimineata. Nici eu, nici el nu stiam deloc ce sa facem. Incercam sa-mi amintesc ce zicea prin carti, ca sustinere, ca pozitie corecta, ca mama ma-sii, ce-i aia pozitie corecta???!!! Evident, nimeni din spital nu considera ca o mama are nevoie de ajutor. Daca asistentele de la obstetrica au fost foarte OK, cele de la neonatologie pareau foooaaarte ocupate mereu prin alte parti decat unde era nevoie de ele. Am intrebat, mi s-a spus in doi peri; urmatoarele intrebari au ramas fara andrisant, pentru ca ar fi trebuit sa cotrobai prin toate saloanele sa gasesc fiinta neonatoloaga. Ma rog.

Cu sau fara pozitie corecta, am ajuns in foarte scurt timp la rani. Nu rele, nu povesti horror cu sange, insa dureroase si neplacute. Am urlat o singura data :D. In rest, am dat cu Garmastan si am urat faptul ca trebuia sa nu pun nimic peste el. Am urat senzatia de textila lipita de Garmastan. Yucsss! M-am trezit cu niste frisoane oribile intr-o noapte. Imi clantaneau dintii de credeam ca zgaltai tot blocul, toata placa tectonica pe care sta sudul Romaniei!
Dar l-am iubit pe Garmastan si, in egala masura, pe mameloanele cele mai mici Avent pentru ca m-au scapat de dureri si lacrimi. Cu tot cu sentimentul de vinovatie ca-mi hranesc copilul 12 ore intr-o zi cu mamelonul ala din plastic, ca il bulversez cu laptele care se aduna acolo si nu-l lasa sa faca pauza; am supravietuit amandoi, si eu, si el.

In afara de momentul varicelei mele, n-am avut emotii. Tudor mananca san oricand are el chef; dupa 2 luni jumatate, puteam ghici un oarece program de veghe-somn ziua, ca noaptea dormea bine oricum. Asadar, a inceput sa doarma in timpul zilei in jur de ora 12-1. Cate 2-3 ore, segmentate de cate una-doua mese adormit.
N-am reusit sa numar cate mese de lapte are pe zi. El a mancat mereu putin si des, mi-a restrans foarte tare iesirile, pt ca nu sunt in stare sa-l alaptez la terasa, la bowling, in parc. O vreme, am fost frustrata. Acum, mi-a mai trecut :).
Dupa doua luni jumatate, n-a mai mancat decat culcat in pat. Nu-i mai placea deloc sa stea culcat pe brat, dadea din manute si picioruse precum un gandacel cazut pe spate, chiraia, urla, se invinetea si protesta cum stia el mai eficient. Asa ca incercam sa evit cat mai mult mesele in afara casei.

Ca sa-l pot scoate in parc mai mult, aveam grija sa-i "fac" un biberon cu lapte in fiecare dimineata dupa ce ne trezeam, sa ne ajunga cat ne plimbam, el dormind cate 40 de minute-o ora, eu furand cateva pagini de roman. Acum mi-e o lehamite imensa de pompa de san, de muls, incat am ajuns sa ma incumet sa-mi inlatur jacheta la 7 grade in parc, spre bucuria si somnul lui.

Colici

In primele luni, regurgita teribil. Nu eructa niciodata cand il puneam pe umar; cand a inceput sa aiba colici (pe la o luna), i-am dat pentru catva timp Infacol. Infacolul asta scotea zdravan gazele, dar nu atenua crizele de plans. Deloc. De altfel, cu colicii astia mai aveam sa ajungem la un saman indian, dupa ce am cumparat orice produs de pe piata care promite marea cu sarea. Mama mea ...

Paranteza patrata: nu stiu daca a mai observat cineva - intotdeauna intr-o situatie neplacuta, un bucluc, mamele sunt cele care sufera mai mult, cel mai mult, foarte mult, lor le este insuportabil de greu sa vada si un deget umflat, operat, tumefiat (desi e al meu si ma doare de-mi ies ochii din orbite si m-a durut tot liceul), si o suferinta amoroasa (desi inima si sufletul meu sunt franjuri, tot ea simte mai tare), si un copil colicos (desi e al meu, tot mama mea sufera mai tare pt copilul meu). Inchis paranteza patrata.

Cum spuneam, mama mea a insistat sa ajungem la homeopat, ca ea nu mai suporta sa vada copilul chinuindu-se la mine-n brate. Homeopat careia i-am istorisit si cum nu am fost eu alaptata, si cum m-am certat cu tata-sau in sarcina, si cand, si care, si de ce, si de unde, si a conhis (ha! stiu ca "a concluziona" e un barbarism) ca nu prea sunt colici tipice. Ne-a dat niste bilute, inchise cu parcimonie intr-un pliculet, pe care am avut eu grija sa le imprastii pe parchet dupa vreo doua zile de administrare.
Erau dulci, vezi bine, ca Tudor le ingurgita cu placere. Acuma, si cu ele, si fara ele, colicii tot ii treceau. Pe la 3 luni am cam scapat de crizele de plans din amurg si ne-am vazut mai departe de viata.

Simturi

Pe la o luna jumatate-doua, a inceput sa urmareasca cu privirea. Pana atunci, mama ma intreba cam de fiecare data cand venea in contact cu privirea lui daca vede. Mi-a ordonat sa intreb doctorita la ce varsta vede, ca ea nu mai poate de grija, sa nu aiba copilul ceva. Bineinteles, copilul era in limite normale.
Nu mult dupa ce a inceput sa urmareasca cu privirea, a inceput sa zambeasca, inainte de a implini 3 luni. Statea mama cu aparatul foto pe el ca paparazzi pe Brangelini.

Cine nimereste bulversat aici, o sa se intrebe la ce bun ce scriu eu aici. Fiind primul copil, neplanificat, picat in viata mea cand eram cu acu-n coasta, faceam rochia de mireasa, de a trebuit sa schimb model si dimensiuni, sa cer voie sa dantuiesc si sa zbor cu avionul, n-am stiut nimic. Mi-am pus circa un milion de intrebari, plus ale mamei, care frizeaza bilionul, "o fi normal?", "altii tot asa fac?" "sa intrebi, mama, doctorita". Evident, cand al meu dormea si manca haotic, altii de varsta lui avea program gata stabilit, cu orar de masa, somn, pauza si concediu. Cand al meu se tumefia in colici, altii zburdau, cand al meu se trezeste de 4 ori pe noapte, altii dorm snur de la 9 seara la 10 dimineata (ce-or fi mancand, nu stiu).
Cand spun acum ca doarme cu mine, primesc priviri infiorate, ingrozite si indecent preocupate pentru independenta lui si initmitatea mea de cuplu. Lasand la o parte lipsa de educatie si bun simt a celor care se preocupa de viata mea, o prietena mi-a spus: Daca stai sa te gandesti cat de repede cresc si vor tot mai multa independenta, faptul ca doarme cu tine pana la 5 ani ti se pare chiar putin. Si da, ma gandesc si eu ca n-am vazut om de 20 de ani sa doarma cu mamica-n pat. Iar eu am dormit cu mama pana in clasa I si mama traieste bine-mersi si azi.
Sa mai spun si ca are 7 luni si altii la varsta asta (inclusiv sora-mea si cu mine) incep antrenamentul penyru olita, iar el n-are nici o treaba...? Nu mai spun, o las pentru alta data.

www.salveazasteluta.wordpress.com

2009-11-02T19:36:00.001+02:00

Steluta e prietena Liviei. Are 30 de ani si un diagnostic de 'cavernom cerebral tip meduza'.
Pana mai ieri, era ca Livia si ca mine. Tanara, vesela, ocupata cu jobul, cauta sa-si cumpere o casa cu sotul, incerca sa aiba un copil.
O stare acuta de rau si ameteli au dus-o de urgenta la spital. Curand, a venit si diagnosticul cu nume atat de neobisnuit.
N-am auzit niciodata despre asa ceva si, de altfel, sunt putini care sa fi auzit, fiind un tip rar intalnit de tumoare cerebrala.
E localizata intre creierul mare, cerebel si glanda hipofiza, e mare si ii afecteaza echilibrul si autonomia. Si dimensiunea ei avanseaza periculos, e nevoie de operatie rapida, fiecare zi pana la ea insemnand un risc pentru viata Stelutei.
Putini au auzit de atare diagnostic, si mai putini sunt medicii care se incumeta sa-l opereze. Bineinteles, nici unul in Romania. Optiunile Stelutei sunt Zurich, sau Hanovra. Ambele conditionate de cei 52 000 de euro, fara care nu poate intra in sala de operatie. La care se adauga transport de specialitate, cazare, ingrijire postoperatorie...
Sotul, familia, prietenii, colegii, prietenii prietenilor si ai colegilor alearga contra ceasului si a meduzei sa o salveze pe Steluta pe http://www.salveazasteluta.wordpress.com/.
Steluta e fiecare dintre noi, cu vise, planuri, idei, iubire, familie... Are nevoie de ajutor repede, tumoarea nu-i permite sa stranga banii s-o opereze. Eu m-am gandit pentru prima data 'si daca eram eu...?' Nu gasesc raspuns.
Va rog, ajutati-o pe Steluta sa gaseasca raspunsul repede si cu bine!

Magic

2009-10-23T21:05:00.003+03:00

Nu stiu cum am ajuns sa-l alaptez pe Tudor. Ete, m-am trezit, incognito, inaintea faptului alaptat. Pentru mine, asta inseamna o suma de constrangeri, pentru ca nu ma pot dezgoli sub nici o forma, sub nici un aspect, sau continut, in public. La mare, am angoasa costumului de baie. La medic, mi-e frig si daca-s 145 de grade afara.

Mai cu seama mi-e lehamite intr-un oras eminamente mitocan, unde oamenii se uita luuunnnggg la tine fie si numai pentru ca ai... un buldogue francez in lesa, de pilda. Dar-mite sa mai vaza si-un san dezgolit pe o banca la prima ora. Stiu, pentru copilul tau... Ete, la mine, copilul n-a batut tabu-ul, insa m-am descurcat, cum-necum.

Mai ales, necum. O data, pentru ca Tudor stie ca trebuie sa mananci putin si des. Si atunci, cand credeam eu ca e satul, ma repezeam sa-l scot afar'. Ti-ai gasit! Il gasea foamea mai abitir. Si cauta ale mai ascunse banci intr-un parc ce nu prea are asa ceva. Ma rog, nu prea e el parc, doar doua alei drepte, despartite de ceva spatiu verde. Sau, cauta bancile intunecate intr-un (alt) parc, plin de tineri fosti viitori fotbalisti, plini de transpiratie, glume proaste si testosteron.

A doua oara, pentru ca de la doua luni nu s-a mai lasat culcat pe brat, la san, ca oricare alt bebelus. Numai dupa urlete infioratoare, care sa-l sleiasca de puterile opozitiei si in caz de foame extremissima era de acord sa adeste pe bratul mama-sii. In cazurile norocoase, adormea acolo, pe brat. In ale mai putin norocoase, isi aducea aminte ca nu-i place, incepand sa se zvarcoleasca precum tiparu-n minciog. Si ia-o d'a cappo cu icnete, foame, maraiala, foame, tipete, foame, urlete, foame, urlete apoteotice, culcat pe brat. Evident, bone intransigente ma priveau curios. Evident, copiii din landourile lor nu scoteau nici un sunet; laptele vine prompto, fara sa fie nevoie sa-i culce pe vreun brat la vreun san.

Si a treia, pentru ca nu m-am prins de la bun inceput de miscarea cu esarfa. Incercam eu sa ne infasor in esarfa aia, mama ma-sii, ca n-avea si ea un creier al ei, sa ma ajute, si nimic! Nu reuseam decat s-o fac sa alunece sub Tudor, pentru ca apoi sa trag de ea, sa-l trezesc din atipeala, sa se puna pe urlat olecuta, sau s-o scap pe jos pe sub banca, de unde n-aveam cum s-o ridic, timp in care isi aducea si Tudor aminte ca e culcat pe brat (Oh, noooo!), scapa sanul din gura si se punea pe urlat.

Daaa, doamna-cu-pantaloni-din-denim-3/4-bleu-ciel-pana-cu-carut-grena-Inglesina-Zippy, incerc sa-mi otravesc copilul alaptandu-l! Notati, sa aveti ce discuta cu doamna-cu-carut-kaki-Quinny. (Copilul nu vrea sa manance, da' ea il forta! E clar ca s-a stricat laptele, baiatu' parea maricel, pe la 4 luni, asa. Pai, la varsta asta, se strica laptele, ce, io n-am patit la fel?!)

Acum, la aproape 7 luni (!), sta cumva pe brat, am invatat schema cu esarfa (uneori mai risc sa ma spanzur, da' pana acum vad c-am scapat vie), dar vine frigul! Sa vad daca ma prind si cum sa inlatur 7 foi de ceapa si 2 de cojoc...

Intre timp, vad copii care cresc de la doua luni cu bone. Copii care sunt crescuti de bunici, cu parintii in Italia, care la 2 luni s-au plimbat deja cu avionul si au varsat considerabila la profitul Nestle (sa zicem). Sau aud (caz real, parol!) de copil intarcat la o luna, de o mama carierista-wanna-be, care vrea sa-si reia serviciul la 2-3 luni ale lui bebe. Si vad carduri de mame care agita formula si biberoanele. Mame relaxate, fara privirile alea absconse in cautare de intimitate pe banci mai abitir decat adolescentii in plina explozie hormonala, in pauza de chiul metodic, mame care ies din casa cand si cum au chef, care nu trebuie sa aiba inteligenta lui Saligny, sa faca proiectii si calcule, sa anticipeze momentul, incarcarea, descarcarea, rezistenta la frecare si alaptare. Mame care mai beau si-o cafea, mai fumeaza si-o tigara, noroc ca nu-s nici cafegioaica, nici fumatoare. Si copii mai mici de varsta decat al meu, hraniti cu sarg din formule magice si care iau in greutate de doua ori mai bine. Tudor, cu chiu, cu vai, a mai luat 1-200 de grame pe luna, de la 4-5 luni. Astilalti iau constant. Si mananca si morcov, si mar, si branza, si iaurt, si pe mama, si pe tata, si pe bunica, daca se infurie.

Tudor... Hmm, trebuie luat cu frumosul. Daca e cu noroc, mananca bine dupa ce se scoala, din prima. Daca nu, e nevoie de mecanisme diplomatice. Si de tact. Si de rabdare. Si de magie! Magia aia, sa prinzi momentul: sa nu fie satul, dar nici infometat, sa nu fie obosit, dar nici somnoros, sa nu fie plictisit, dar nici curios. Daca e ori una, ori alta, am rupt caruta fericirii! Supa se aseaza frumos pe hainele lui, in parul mama-sii, oriunde, mai putin in stomacul tintei. Si mama tintei ramane cu lingurita picata, dezarmata, fraiera si de caruta.

Uite, d-aia nu socializez eu cu mame-n parc. Pentru ca se uita incurcate la mine cand afla ca alaptez, pentru ca povestile lor suna mereu mai bine decat ale mele, pentru ca Tudor are 6 luni jumate, nu 5, si si nu e bolnav, God dam' it!!

Da, asta e un articol de mama frustrata la adresa celor care nu sunt, care pot merge sa manance dolce con latte cu prietenii mai tineri, fara sa se teama ca-i vor traumatiza cu alaptatul, care se pot vedea cu colegi din facultate, fara sa calculeze cat le va ajunge biberonul pritocit de cu dimineata pentru marea revedere...

But there's also the fun side: apa nu e niciodata prea rece/fierbinte, nu te dai cu capul de usa bucatariei la 5 dimineata, biberonul e mereu steril. Si mai e si... Tudor se uita-n sus, catre mine. Nu se-ndura sa zambeasca din gura, dar zambeste din ochi, larg. Apoi, pentru ca-i zambesc si eu, zambeste si cu gura. Strengareste, pe furis, grabit, ca e ocupat ;-). Zambeste cu ochii si cu gingiile fara dinti. Cu ochii mari, limpezi, albastri, asortati cu gene pe masura.

Gluga

2009-10-23T19:29:00.001+03:00

O mama americana a scris o carte, "I'd trade my husband for a housekeeper". Un fel de the truth behind paradise. N-am de ce sa ma plang si stiu ca e strigator la cer sa auzi o mama tanara ca se simte ca-ntr-un rezervor de apa, cu ea, creierul ei, sub nivelul apei.
Sunt zile in care cu asta ma identific: un acvariu paralelipipedic, stramt, in care stau in picioare, cu fata turtita de sticla, incghesuita, cu apa inundandu-ma deasupra crestetului capului. Oameni se duc si vin, trec pe dinaintea si pe dinapoia mea, pe deasupra si pe dedesubt, iar eu nu.
Sunt dupa-amiezi in care nu vreau sa vina nehotarata ora 6, nici seara, nici dimineata, nici amiaza, copilul nici nu doarme, nici chef de joaca pasnica nu mai are. Ora la care metrourile gem de populatie, iar traficul mugeste surd.
Sunt ore la care ma uit lung in surogatul de parc la inflatia de carucioare banale, cele mai multe urate. Mame stau ciopor in jurul unei banci. Imi urasc incapacitatea de a socializa, de a ma interesa de varsta si obiceiurile digestive ale altor mandreti de mame. Si stau si imi citesc cu abnegatie cartea, sau revista, alergand de trei ori peste aceleasi randuri, fara sa pricep ceva.
Sunt momente in care ma simt ecervelata, momente in care nu-mi vine sa ma mai intorc acasa, momente in care mi-as dori sa fuuuug, sa am, sa ma simt.
Mi-e foame si mi-e sete si as manca un mar, o para, o pruna, un morcov, tot ce am prin casa si la care nu ajung, pentru ca uit, uit, uit si apoi sunt lenesa, lenesa, lenesa. Mi-e pofta sa citesc si nu gasesc o carte, cartea, deschid 2, 3, 5 si le las din mana imprastiate la capatai. Si as dormi fara rost.
Ma mistuie zarva de prosoape, frunzele scurgandu-se uscat din crizanteme, praful din baie, mirosul de viata murata la bidon, meschinaria chibriturilor locuite, darele urate ale fostilor proprietari, cadourile de nunta scorojite, cu naturi statice proaste.Si peste toate, praf citadin.
Fug la mama, dar ne povestim cate lingurite, cate scutece, cate tipete, cate somn, cate baie, cu multe diminutive.

Asta sunt eu in eu in unele dupa-amiezi tarzii. Suport greu repetabilitatea fiecarei zi, singuratatea, absenta cuiva cu care sa pot vorbi, sa fie al meu, sa avem viata noastra. Nu cineva pe care sa-l fur vietii sale, cu sotul, prietenul, cartile ei.
Si ma loveste dintr-o data, cand ma uit amuzata la un copil care supravietuieste fara sa urle cu gluga hanoracului peste ochi. Si ma gandesc brusc ca asa sunt si eu, am o gluga pe ochi, gluga prin care intra toata apasarea zilelor lungi si singure si nici o raza de vanilie...

Uite, d-aia-mi rod eu unghiile. Din nou

Dar trece pana maine :-).

Si m-am tuns fix azi; nu merge, nu ma consoleaza. Sa ma si vopsesc...? Sa-mi fac unghiile la picioare cu rosu...? Stiiuu, sa plec intr-o mini-vacanta, fara sot, da, sa ma - cum se spune? - rasfat. Not a chance!

Aventuri medicale (2)

2009-10-21T00:52:00.000+03:00

Enterocolita a pornit intr-o duminica seara tarziu, cand ma pregateam sa intru in baie. Il aud tusind si-l gasesc tot ud. Bietul, daduse afara tot ce mancase in seara aia, un biberon de cereale. Dadea sa rada la mine, dar spasmele stomacului nu-l lasau, il incurcau si mai avea cand si cand cate un episod de vomat. In total, 5 in mai putin de 45 de minute.

M-am speriat tare, mai ales ca era destul de moale in mainile mele si orice incercam sa pun pe el se yransforma in prosop. Am aterizat nauca si, mai ales, neinspirata, la Grigore Alexandrescu. Unde l-am chinuit, saracul, cu lumina de spital, cu radiografie la stomac (de doua ori, ca prima data nu ne-am priceput sa-l tinem), cu 3-4 doctori perindandu-se pe-acolo, sa vada ce are. In fine, cu montat branula pe undeva, pe unde au apucat asistentele.
Am fost cat de calma se poate, mi-am tinut firea exemplar (nu pt ca m-as lauda, dar pentru ca ma cunosc si stiu de ce sunt in stare cand ma paste necunocutul) si m-am pomenit cu mustrarea inutila si obraznica a uneia dintre asistente:
Mamica, daca nu va calmati, o sa va rog sa iesiti afara si-l tine tata.
Hai, nu zau! Tatal matale, sau care tata? Ca daca te referi la tatal lui bebe, sfatul meu e sa va razganditi, ca nici n-o sa stiti ce v-a lovit, dupa 3 vene sparte si paturica plina de sange; mi-e ca mare diferenta intre iepurii vanati pe camp si voi alergate pe holurile spitalului nu va fi. Ele intrasera, de fapt, in panica, nereusind sa gaseasca o vena care sa nu se sparga, erau deja sub presiune cu doi parinti atenti la ce faceau cu mainile micutului. I-au infasurat branula in vreo doi kilometri de leucoplast si, la insistentele mele absurde, o atela, sa ii tina bratul rigid, sa nu-l intepe acul. S-au uitat la mine ca la un OZN. Cred ca-mi sclipeu ochii, de fericire.
Recoltat sange si hidratat prin branula.
Ridicau din umeri rand pe rand. Prima zi de morcov n-avea cum sa fie, nici cerealele cu mar. Absenta scaunului (helaaauuu, copilul tocmai incepea sa manance diversificat) + voma ii baga in ceata. Dar ne-au asigurat ca n-are nimic chirurgical.
Si iata-ne intr-un pat la Chirurgie amandoi. Slava Domnului pentru pat, nu era patut pentru copil in care sa ma scofalcesc si eu in jurul lui bebe; pat normal, pentru o persoana si slava Domnului ca nu au fost paturi libere la Pediatrie, sa ne pricopsim de-acolo cu o colectie colcaitoare de virusi.
Lunga noapte, am asteptat dimineata cum n-am asteptat in viata mea, copil fiind, sa vina Mosul, sau tortul de ziua mea!
Care dimineata a sosit: nu putem pleca fara certificatul de nastere al copilui! Pana cand il mai tin nealaptat? Dr. urmeaza sa vina, dar cand anume nu e nimeni sa ma lamureasca.
Copilul isi smulge branula de pe brat si, exagerat de politicos si timid, in stilul meu, rog o asistenta sa vina sa faca ceva. Intamplator, asistenta sefa.
Aaa, pai adio, a smuls-o! arunca dispretuitor, smucind copilul: Ce-ai, ma, ce-ai facut?! se rasteste acru si aspru la el.
Am vazut milioane de OZNuri umblandu-mi prin cap, prin ochi, prin vene. M-a luat cu ameteala in 2 milisecunde. Copil de 6 luni si ii vorbesti asa??!! In spital de pediatrie??? Urma un mini-scandal, dar Tudor a dezarmat-o, ranjind cu gingiile lui stirbe pana la urechi si-napoi. Si m-a dezarmat si pe mine. Cred ca-l fac negociator.
Au urmat vreo 2-3 ore de debandada. Din auzite, am inteles cum se numeste doctorul in a carui responsabilitate picaseram. Pentru ca nu s-a prezentat cand l-a vazut. L-a pipait zdravan peste tot, a pus intrebari, nu s-a lamurit ce si cum. Am intrebat daca analizele sunt gata. Ati recoltat? Unde?
- Aici.
- Cand?
- Azi-noapte, la internare.
- Aha. N-are nimic chirugical.
A iesit pe usa, fara larevedere.
Am fost informata deo o infirmiera simpatica sa schimb salonul. Unde un copil de un an, frumos de pica, se catara pe mama lui (contabila-RU de mai jos), se punea in cap, cu fundul in sus, in jos, pe perna, pe sub perna, pe balon, peste balon, pentru ca era infometat de cu seara, trezit de la 5 ca intra la 9 in operatie si spre ora 1 nu aparuse nici un chirurg sa-l opereze. Numai o anestezista care a avut grija s-o trateze de sus pe mama, sa-i spuna ca e anemic si are probleme cu plamanii si, in ciuda faptului ca mama parea preocupata de copil, iar acesta ingrijit si iubit, sa-i reproseze ca nu-l duce la medic, ca nu are grija de el, ca e pe alta lume.
- Pai, si in conditiile astea, il mai operez?
- Treaba Dvs., doamna.
- Va intreb ca sunteti specialist.
- Si daca sunt, ce? Faceti ce credeti, e copilul Dvs. Semnati aici, ca ati luat la cunostinta riscuri etc.
- Si sunt riscuri?
- Pai, sunt. Ar putea fi.
- Care?
- Alea care sunt, doamna, la orice operatie.

De aici am pierdut filmul. Mai aveam un pic si ma urcam pe pereti. Nu inainte de a auzi de la tigancusa de-si alapta copilul de 1 an si 4 luni ca a certat-o asistenta de noapte ca inca-l mai alapteaza!!!

Am tot asteptat sa apara iarasi faimosul doctor. Insa, totul functioneaza in spitale in functie de vizita si dom' profesor. TRecura si-astea, apare medicul in cauza, care ma asigura inca o data ca nu are nimic chirurgical.
Si cu asta, am atins limita suportabilitatii si mi-am luat talpasita. Not so fast! Alearg-o pe mama cu certificatul copilului, ca altfel ma tineau acolo. Asteapta dupa vizita, sa treaca dom' profesor in revista toate cazurile. Semneaza ca iesi din spital contrar avizului medicului. Roaga-te sa vina cineva sa scoata branula.
- Sa stiti ca analizele nu vi le da, ca iesiti la cerere.
- ????!!!
- Da' (cu subinteles) va pot scrie eu pe o hartie rezultatele - asistenta-sefa cea adorabila.

Am semnat, mi-a mazgalit, i-am dat in sila subintelesul si m-am dus la medicul copilului. Care a vazut din prima, din alea 5 mazgalituri pe dosul unei retete, ca e o infectie undeva. Ce n-au vazut un medic si o asistenta-sefa timp de 5-6 ore. Dar, nu zic, m-au asigurat ca n-are nimic chirurgical. Nu o data, de trei ori!

Ce-a fost in capul meu, sa ma duc la spital de stat? Tocmai asta, ca nu am nimic in cap uneori, in momente de presiune; ca nu-s organizata, ca nu stiam unde sa ma duc mai repede, ca in mintea mea se amestecau povesti fara legatura si tot asa. Dar nu mai calc pe-acolo. Singura treaba buna a fost ca l-au rehidratat si ca am vazut cu ce avem de-a face in continuare: cu o loterie. Sanatatea e, in tara asta, o loterie. Mai rau e ca, pentru unii, e ruleta ruseasca :-(((.

Aventuri cu medici (1)

2009-10-20T21:05:00.001+03:00

Cum spuneam mai jos, Tudor a avut un scurt si ne-grav episod de enterocolita. Pana la 6 luni, cea mai grava situatie din viata noastra impreuna a fost o suspiciune de varicela la mine (sic!), cand Tudor avea 2 luni, varsta la care varicela suna destul de neplacut, dincolo de grija de a nu se scarpina.

M-am pomenit in vinerea dinaintea Rusaliilor (nu intamplator Rusaliile sunt un amanunt) cu niste globule rosii si o nevoie de scarpinis, ceva teribil. Fiind deja 11 noaptea, m-am raportat la Municipal. Mai mare rasu', eu cu niste bube razlete printre accidente de masina, trante intre baietii de cartier si gravide cu contractii alarmante.

Evident, daca nu era my significant one, aveam tooooate sansele de a apuca dimineata la usa triajului, pentru ca eu nu sunt in nici un caz genul sa ma infig inainte, iar triaj inseamna sa separe cazurile in functie de gravitate si necesitate. Cinci bube mancaricioase nu prea semnaleaza prioritate...

In fine, un doctor tanar cu picioarele apropiate sus (:D) se protapeste inaintea mea si intreaba ce am. Mmm, pai... mi-au aparut bubele astea.
- Cand?
- Adineauri. Si ma mananca si mi-e teama, ca am un copil de doua luni si-l alaptaez si... dau sa incep cu explicatiile, de parca-l interesa pe nenea ala ce indrugam eu acolo.
- Si esti insarcinata iar? cu o unda de dispret in glas
??????????!!!!!!!!!! Facuse medicina, or what??? Ii spun ca am copil de DOUA luni si el ma intreaba daca sunt iar insarcinata??!! Cand sa am timp sa fac un copil, cand eu nici nu ma dezinsarcinasem bine.

Eniuei, ajung la sefa. Care, distanta si superioara, ma informeaza scurt si sec ca e varicela.
??!!!!! Pai, eu am mai facut varicela, la 8 ani.
Si ce daca? Si eu am facut la 15 si la 35... Du-te la Matei Bals, la Infectioase.
Are stetoscop de gat, i se spune sefa, e la camera de garda a unuia dintre cele mai mari spitale din Bucuresti, o cred si ma pornesc la Matei Bals, aflat in plin stardom, ca e cu gripa porcina la Realitatea TV. O doctorita tanara si care ar fi putut fi simpatica, daca significant one nu facea glume, confirma diagnosticul pus la Municipal, numai dupa ce aude ce zisesera acolo. Pana sa-i spun, m-a tras in sus de brate, s-a uitat pe unde ziceam eu ca am bube, fara a se uita in cap, in gura, in locuri d-astea de vacanta pentru varicele. Imi da nu mai stiu ce si intreb si eu, ca Nae: Da' eu alaptez, are ceva?
Aa, nu, n-are nimic.
Pai, si daca ia si cel mic?
Pai, probabil are imunitate de la Dvs.
Pai, cum asa? Eu de-abia am facut.
I-ati transmis prin alaptare imunizarea si oricum varicela nu e grava la bebelusi.
Si analize, ceva, sa fiu sigura ca am/ nu am?
Pai, pana marti nu lucreaza nici un laborator, nici macar alea private, ca e liber luni. (aici se introduce amanuntul Rusalii)

Cum deja se facuse 1 noaptea, m-am dus acasa, linistita. Inainte de cantatul cocosilor, m-am trezit sa gugal dupa infant chicken pox si varicelle nourrisson. M-a luat ameteala. Varicela pulmonara, zona zoster la cbebelusi??!! Si oricum aia de pe forumuri erau toti mai mari ca Tudor!
Am stat ca pe jar pana la o ora decenta pentru a suna pediatrul. Care mi-a confirmat varicela pulmonara si banuiala ca trebuie sa ma separ 10 zile (!!!!!!!!!) de bebeTu. O sa ii dati Nan 1, atatea linguri la atatia mililitri, il lasati la bunci si intre timp incercati sa mentineti secretia de lapte si sa speram ca, la capatul celor 10 zile... etc etc etc
M-a apucat jalea. Am dat telefoane, am scris pe mail, pe unde am putut, ce ma fac eu? Plecand de la Sabina ma indoctrinasem cu alaptarea, iar cel mai rau a fost ca eram eu sigura, de la mine, ca experienta cu alaptarea n-o sa fie atat de scurta si drastica.
Copilul se pusese pe urlart de foame, eu stateam si-mi curgeau lacrimi bovine, mama il tinea departe de mine, iar Nan-ul ala nu-i pria deloc.
ORIBIL, oribil sentiment: mama il hraneste cu biberonul, copilul se codeste, iar eu stau si ma uit neputincioasa, de la distanta.
In tabloul dramatic, mama ma trimite la Victor Babes. Unde o doctorita intre varste, sictirita si plictisita de a-si petrece weekendul prelungit in garda, ma suceste, ma scarpina, ma casca, ma pipaie prin cap, se uita dupa rosu-n gat si, uimita, declara ca nu e varicela. O fi orice-o fi, dar nu e varicela. Si virusul n-a trecut in lapte atata vreme cat n-am facut febra. O fi vreun virus, dar nu varicela.

Am lasat incolo Nanul si biberonul si jalea si cu ceva teama in suflet, am continuat sa dormim unul langa altul pe canapeaua mamei. N-a facut varicela si nici eu n-am mai avut pusee.
A fost nevoie de 5 medici (inca doi saptamana urmatoare) sa ajung la concluzia ca cel mai bine ma ghidez eu dupa mine. Dr. Naumescu, de la Spitalul Scarlat Longhin mi-a deslusit intoleranta cu pricina.

Burdihane

2009-10-20T16:31:00.002+03:00

Degeţica scrie la ea pe blog un fel de articol pro-memoria. Despre speranţa de acum 20 de ani şi ce s-a ales de ea. Despre cum credea ca va fi şi cum a coborât din acel înalt.

Eu n-am crezut că va fi, dar constat acum ce este. Constat că, aşa ca anul trecut, devin cetăţean în atenţia unor necunoscuţi care-mi promit o grămadă de chestii pe care nu ar trebui nimeni să le promită, să le negocieze şi vehiculeze, ci să existe, pur şi simplu.
Pentru că dacă azi, acum, suntem aici e pentru că aceşti necunoscuţi s-au promovat şi inter-promovat între ei, până au ajuns să ocupe tot ce era de ocupa, să controleze tot ce era de controlat în aşa fel încât toţi banii să intre în buzunarele lor, indiferent cum, sau de unde. Infrastructură, cultură, sănătate, demnitate, bătrâneţe toate sunt înghesuite în buzunarele unor inşi care au avut obrazul infinit de gros si coatele înfiorător de ascuţite şi s-au cocoţat, prin abjecţie şi mizerie umană, în salcia de unde privesc condescendent la masa amorfă care, şi dacă ar vrea, nu mai are cum să reacţioneze.
Orice orificiu e bine şi temeinic astupat. Orice urmă de bun-simţ, sau de interes şi pentru altceva decât propriul burdihan e anihilată din faşă, cu sârg, nimic şi nimeni nu pătrunde în mediul anaerob al burdihanelor. Timp de cincizeci de ani comunişti şi 20 haotici nulităţile s-au sprijinit unele pe altele să pună mâna pe bani, pe avantaje, pe grămadă, pe ciolan. Politica, la noi, e o sursă, e SURSA de bani, de îmbuibare, de nepăsare, de auto-încercuire într-o bulă de bunăstare nesimţită şi nemeritată. O bunăstare nesimţită care dă capacitatea şi lipsa de jenă de a discuta în termeni statistici despre sărăcie, de a promite la nesfârşit firescul cu aerul de a fi descoperit leacul împotriva cancerului, de a înghesui în buzunare în văzul lumii, pretinzând că serveşti patria şi pe cetăţenii ei. Adică, pe alegători.
Dezastru scrie peste tot; nu există putere şi opoziţie, există numai o masă care se luptă pentru pole-position la furăciune şi propagarea mizeriei umane. Nu există mişcare sindicală, există numai şantaj de cea mai joasă speţă spre dezavantajul solidarităţii profesionale. Nu există politici care să asigure funcţionarea societăţii, există un mare haos. Sănătate, învăţământ, siguranţă publică, dreptate socială, justiţie, servicii publice. Peste tot, e mare mirare dacă ţi se vorbeşte decent. În rest, ştacheta coboară în mod constant.
Dacă era o vreme când se mai putea bănui o intenţie de a prosti masele spre a le domina, acum nici măcar interesul ăsta nu mai e. Pentru că masele sunt oricum dominate, pentru că nu au nici un mijloc de reacţie. Burdihanele s-au asigurat că orice supapă e bine controlată şi, mai ales, bine sigilată. Odată ce pleacă ai noştri, vin ai nostri, ce rost mai are să te sinchiseşti de mase? Haosul din învăţământ nu traduce intenţia malefică de a prosti boborul, ci, pur şi simplu, haosul minţilor de ne guvernează, incapacitatea endemică de a găsi soluţii, nepăsarea cruntă şi nulitatea. Mizeria din sănătate nu e pentru a ne îmbolnăvi spre a ne cocoşa, ci e rezultatul guvernării unor minţi a căror unică preocupare e propriul burdihan.
România e asemeni unui organism cu un mare şi mereu tot mai neîncăpător burdihan. Creierul, ficatul, sistemul nervos, sistemul circulator, toate suferă, se atrofiază, putrezesc încet, pentru că totul merge către burdihanul supradimensionat.
Geoană, Băsescu, Oprescu, Antonescu toţi vor să facă în continuare parte din acest burdihan soios şi malign. Nici unul, nici un partid nu-şi propune să aloce a milioana parte din pârghiile de le-ar avea la îndemână prin guvernare cetăţenilor. Nu, TOŢI se gândesc numai la umplerea burdihanelor. Şi când va ieşi Antonescu, iar Boc se va găsi în opoziţie, îi va fi în egală măsură bine, lui, ca şi lui Geoană, sau Oprescu, pentru că intestinul gros tot din burdihan face parte, ca şi cel subţire...

2009-10-11T18:45:00.001+03:00

Tudor a avut un episod scurt de enterocolita. Primul copil, prima situatie mai serioasa, prima voma, in miez de noapte, am aterizat la camera de garda la Grigore Alexandrescu.
Situatia spitalului, jenanta. Asistenta-sefa de la Chirurgie (la Pediatrie nu mai erau paturi, slava Cerului!), un pit-bull mic si rau de tot. Pe romaneste, o scarba.
Astea sunt, insa, alte povesti.
In salon sunt 5 mame (de la usa spre geam): genul contabila-economista-jurista-contopista personal (ceva de genul asta, oricum) tanara, blondina, scuturata; genul tanara-de-la-tara/provincie mai scuturata, tanara, epuizata de prea mult spital; eu (genul primei blondine, fara a fi blonda, in plus, cam timida si prea relaxata pt spitalul ala); genul tigancusa-din-Slatina; genul de-lenga-Bucuresti-corpolenta-trecuta-de-prima-tinerete-guraliva-ungii rosii cu vopseaua sarita, copil cu pantalonasi din mohair.
Copiii, intre 5 luni (guraliva corpolenta) si 3 ani (tanara de la tara/provincie). Tigancusa isi alapteaza oachesul cretuliu, de 1 an si 4 luni. Toate celelalte mame din salon m-au intrebat pe rand, auzind ca suntem acolo pentru ca Tudor a vomitat (inca nu stiau ca e enterocolita):
Ce lapte-i dai/dati? L-a schimbat cumva? Io i-am dat (variante) Nan, Milumil, Humana si-alte-chestii-pe-care-nu-le-am-retinut.
El e inca alaptat, raspundeam, fastacita putin.

Concluzia mamei, cateva ore mai tarziu:
Vezi, mai, mama, tu si cu tigancusa, vai de capul tau!

LE: Mama glumea fata de ponderea natural versus artificial in hranirea ~~sugarilor~~ bebelusilor in Romania. ("Sugari" sunt - nu-i asa - cei care sunt alaptati, cred). Mama nu e impotriva alaptatului, nici pentru intarcarea la 3 luni...

La plimbare, în parcare

2009-09-23T23:50:00.002+03:00

M-am dus cu mama si cu BebeTu la zona de cumpărături Militari, adică ne-am dus după măsline la Auchan (de la o vârstă-ncolo, timpul, cheful, lipsa de alte activităţuri îţi permite să faci nazuri şi să pierzi minute bune-n trafic, cu piciorul altuia pe ambreiaj, şi să vrei măsline de la Auchan; mă rog).
La Auchan, ca peste tot în shopping centres/areas - mai puţin Ikea, unde există aşa ceva - nu se găsesc locuri speciale pentru părinţii cu copii şi accesoriile aferente. Am aflat şi eu de la alţii, mai părinţi şi mai umblaţi, că, în atari cazuri, te sui pe locurile pentru persoane cu dizabilităţi (asta o fi moda americană, unde - cică - legea federală consideră sarcina ca pe o dizabilitate temporară...?!).
Zis şi făcut. Ca prin minune, locurile respective erau libere de Cayenne, Q7, Phaeton, you name it. Goale-goluţe, râdeau la soare. Sigură pe mine, mă înfig. Nu scot cheia din contact şi un nene invălătucit cu totul într-o pufarină vişinie (un adevărat statement rapidist, dacă rapidiştii ar şti ce e acela un statement), se repede la mine. Dezarmat de indiferenţa mea la vederea uniformei supradimensionate (cred că uniformele astea erau iniţial croite pentru nişte tipi mai solizi, cum le stă bine unora de păzesc, dar în lipsa de material de calitate, sunt umplute cu ce dă Domnul), nu ştie cum să reacşioneze: să se repeadă la mine, să mă înjure, să mă ia la bastoane... Se apropie, adulmecă precum dujmanii lui, câinii, dă să deschidă gura, dar nu iese nici un sunet. Numai privirile m-ar smotoci puţin, dacă ar putea.

Mama, din maşină, mă susţine:
- Mamă, păi avem noi voie aici? De ce sunt astea libere şi nu se aşează nimeni pe ele?
- Da, mamă, avem voie, sunt special pentru noi, zic, coborându-mă din maşină, cu Chiorâş-Chiondorâş geană pe mine. Sunt pour les handicapés, mă dau mare că ştiu franceză.
- Ceeeaaa???? Cum mi-ai zis??? dovedeşte vesta vişinie achiziţia limbajului articulat.
- Nu ţi-am zis, v-am zis. Nu v-am zis în nici un fel.
Mă apuc să descarc liniştită căruţul, genţile, biberonul, copilul, mama etc-urile. Timp de 7-10 minute, vesta rapidistă nu m-a scăpat din priviri, m-a urmărit ca pe ăl mai înveterat hoţ, s-a învârtit în jurul meu precum uliul la pui, a făcut câţiva paşi în direcţia standului de căruţuri, să se asigure că nu fraudez sistemul şi chiar bag moneda să mi se elibereze căruţul.

M-am simţit apărată, în siguranţă, ocrotită de privirile aspre si bănuitoare. Îmi place la Auchan, mă mai duc. Totodată, felicit conducerea pentru instruirea desăvârşită a agenţilor de pază. Aştept cu interes momentul când vor cafti babele suspecte de terorism pe motiv că fac ambuteiaje că nu se mişcă suficient de sprinten şi copiii de grădiniţă că au scăpat biberonul cu lapte pe gresia proaspăt spălată.

Copilarie

2009-09-14T09:25:00.004+03:00

Diminetile copilariei nu imbatranesc niciodata, nu fug in dupa-amieze lenese si lancezinde, nici in seri nostalgice, cu parfum matur.

Diminetile copilariei se trezesc mereu prea devreme pentru parerea lor, cu ochii mijind in soarele inocentei.

Diminetile copilariei miros a tei si a gem de caise, a paine prajita si a sanie, a covrigi si a cirese verzi in ochii nerabdatori sa le devoreze inainte de vreme.

Diminetile copilariei sunt mofturoase, lenevesc in pat, ascund un zambet in perdeaua de zapada si alinta fruntile candide.

Diminetile copilariei deseneaza nesigur, in creionul candorii, viitorul zambaret si calm, in culorile laptoase ale imaginatiei crude.

Diminetile copilariei plang cu sughituri din motive infantile si cumplit de serioase, se intarata impotriva drumului pietros, pornesc la drum indoite si revin tresaltand intr-o raza intarziata.

Diminetile copilariei sunt insorite si increzatoare, n-au motive a se tulbura, nici furtuni mistuitoare. Sunt clare, repezite si zvapaiate, alearga catre un orizont departe, nestiut, dar sigur si calin.

Diminetile copilariei sunt spanzurate de mana bunicii, sunt cu strangeri discrete de mana si cu o multime nememorabila de "Sa nu..."

Le-am pastrat pe toate si le retraiesc in fiecare privire inundata de lumina, in fiecare licar primavaratic, in pasii saltati, in intrebarile lipsite de raspuns, in nesiguranta sufletului, in dorul inefabil...

Le-am pastrat pentru a ma intoarce la ele, tanjind, mereu cand ma trezesc a inflori...

Tu le-ai pastrat intr-un ascuns val al subconstientului...? Iti zambesc ochii albastri de altadata, blondele sprancene; iti mangaie crestetul mainile muncite, pe care nu le simti, nu mai sunt acolo, dar... le-ai trait?

Si pleaca fredonand aroma primaverii...

Bucurestii in septembrie

2009-09-11T22:04:00.001+03:00

Parcul gol de dimineata (vremea plimbarii cateilor a trecut, cea a carucioarelor sta sa crape) imi trezeste mirosurile si amintirile unei toamne racoroase si palpitate, din care am iesit cam ciufulita, dat de care-mi aduc aminte cu placere si nostalgie.
Pfffft, gata cu parcul, sunt in masina, pe sub ceea ce va fi pasajul Basarab, acum un sens giratoriu facut cu parapeti din plastic. Stau si astept sa-mi faca si mie unul pomana sa am loc in sensul giratoriu. Eu sunt politicoasa in genere, nu stiu sa injur, mi-e jena sa ma bag in fata, mi-e jena sa ridic tonul etc etc.
Si soarta ma rasplateste: prin stanga uruie o camioneta (Toyota, cred), din care 5 insi surescitati imi arata semne, urla, maraie, icnesc, vehiculeaza bagari si scoateri. De furie ca imi asteptam randul la prioritate si erau nevoiti sa stea dupa mine. Asta tot era bine, ca vorbele tot le mai inghiti, da' ce ma faceam daca se materializa intentia soferului de a ma face terci? Ce se intampla daca intimidarea se transforma in realitate, si, in loc sa plezneasca parapetul de plastic, ma pleznea pe mine? Daca acum, in loc de a-mi incrucisa picioarele sub mine, le atarnam in stativi d-aia medicali...? Daca, in loc sa-i fac baie copilului, stateam pe telefon cu mama si cu Livia, sa le spun ce si cum sa faca...
Liviu Mihaiu povesteste la Guerilla despre politete, despre Piata Universitatii, despre romantismul societatii romanesti nouazeciste, despre cum incepe politetea de la gramatica, despre Tutea si cantitate versus calitate...
D-uh!!!

Zile si luni

2009-09-11T21:39:00.000+03:00

Plecand de la intrebarea unei prietene, pe messenger (e mai greu sa ma vad cu oamenii in mod organizat in perioada asta; cel mult, ma intalnesc intamplator cu ei, cand traversez strada) "Ce mai face bebeTu?", ma gandeam la zilele noastre impreuna.

Afara nu s-a luminat, insa nici mult nu mai e. Sufla usor inspre mine, care ma tin pe muchia patului sa nu ma pravalesc.

Peste cateva clipe (de fapt, jumatati de ora), doi ochi limpezi, mari, clari ma privesc curios din jos. Apoi, doua picioruse incep sa zvacneasca ritmic in aer. Ochii privesc in continuare insistent in sus. La cea mai mica reactie, gingiile goale rad cu gura pana la urechile mici si albe. Nu mai am scapare, e dimineata, e 7, copilul asta e punctual, e antiteza 100% a lui taica-sau. Foiala, zbenguiala, se pune pe burta, impinge in genunchi, tipa, geme, maraie. Dupa cereale, lapte, parc, mancare, adoarme iarasi.

Cand se trezeste, rade, se pune pe burta, bataie din cap, musca din cearsaf, il iau, il pun sa sada, sustinut de mine, apoi tipa (de placere), tipatul se transforma in plans de foame, ma duc sa- i fac cereale cu lapte, strange cu incapatanare buzele, ca nu vrea lingurita, ii transfer cerealele in biberon, le mananca si apoi da din picioare, se pune pe burta, se joaca cu Livia, il iau pe sus la baie, iar zbenguaiala, isi roade mainile, inghite apa de la dus, il infasor in creme si salopeta de pijama, se mai joaca iar, mai mananca un pic si se culca.
Si asa au trecut 5 luni cu zilele lor cu tot, unele mai palpitante, altele mai nedumerite si vor trece atatia ani, pana voi avea ocazia sa fi uitat cum ii statea parul, cum avea chelie in spate si cum se agata de mine, infometat.

Meloman

2009-09-09T10:04:00.000+03:00

"Marieeee, mariiieee, ia sa-mi spui tu mie... unde-ai fost azi-noapteeeeiii..."
Vecinul de deasupra. Treaz, te poti intelege cu el.
Altfel, noua ne-a spat usa, crezand ca e a lui, ne-a pus coji de pepene pe presul de la intrare (cine mai stie de ce), mama l-a luat cu matura, iar politia, cu duba, de nenumarate ori si cu pumnul, de aceleasi nenumarate ori.
Alcoolic, comportament cu alunecari psihotice (cred eu) cand e beat (vocabular scarbos, zbierete, urlete, initiative belicoase fata de administrator, vecinii care si-au inchiriat loc de parcare etc.), si-a terorizat sotia si copiii in tinerete, un ochi de sticla.
De 2-3-4 ori pe saptamana, cad trage la masea si nu mai zbiara, asculta acelasi play-list obsesiv: Tudor Gheorghe cu Maria lui, ala cu pusca lata, Gabriel Dorobantu in prostie, si o tarantula, smuff! tarantela. Glasul dogit, zbierat, etilizat, se adauga fals si ingrozitor peste al "artistului".
La inceput, m-am amuzat. Apoi, m-a contrariat. Ulterior, m-a plictisit si enervat. Am ajuns si la exasperare. Acum calculez raze, traiectorii, distante, mai sa-mi arunc jumatatea din A-CAD: proiectez plonjarea unui pepene/ghiveci/dovleac in teasta Chiorului.
Ce e de necrezut e ca exista o femeie intre doua varste, ca si el, sa-i suporte telefoanele si prezenta, sa se joace de-a amorul tarziu cu Quasimodo alcoolic...

Dor

2009-09-08T14:08:00.001+03:00

N-aveam mai mult de 5-6 ani. Soră-mea era deja la şcoală, mă “bucuram” de întreaga atenţie a bunicilor mei. Între ghilimele, pentru că atentia bunicii putea fi foarte, hmmm, coercitivă, mai ales când o zbarceam cu vreo boacănă; nici măcar nu mai eram două, să împărţim vina frăţeşte şi complice.
Mă plictiseam, lipsită de zâmbetul cu ochi albaştri al soră-mii. Mi-era dor de ea, mă foiam, voiam ba la mama, ba la ţara, bunicul se săturase să mă care la sfârşit de săptămână la mama, plânsă c-o las în urma pe bunica, şi plânsă la întoarcere că mă despart de soră-mea.
Era primavara la mijloc, când liliacul n-a înflorit încă, brebeneii s-au trecut şi pădurea nu mai e o întindere de galben şi alb, ci un început de verde întunecat.
Bunicu-meu a fost pădurar. Venea acasa julit de arbuşti şi crengi uscate şi mărăcini ascunşi, pleca dis-de-dimineaţă la “marcaj” (a cărui semnificaşie n-am ştiut-o niciodată), însoţit de alţi bărbaţi înalţi (la 4-5 ani tot adulţii îs inalţi) şi, cel mai adesea, uscaţi ca şi el, se ducea de-acasă când noi ne pregăteam să mergem la culcare, să facă “pândă” în pădure şi nu rareori se întorcea “scărmănat” (cum spunea bunică-mea) de cei pe care se ducea să-i pândească să nu fure pădurea.
În copilărie, în fiecare primavară, mergeam în pădure, în trupe mai numeroase sau mai restrânse, să maltratăm cu mânuţele noastre mici şi neîndemanatice tulpini nehotărâte de micşunele şi brebenei şi lipicioase flori ale Paştelui. În mintea noastră, odată cu tulpiniţa smulsă dintre frunzele uscate, păstram şi parfumul, şi culoarea, şi primşvara pădurii. Acasă, le vâram repede în păhăruţe cât mai mici, cât mai pline cu apă, în speranţa – deşartă! – că vor “ţine”. Le pândeam restul după-amiezii şi ne trezeam dimineaţa cu gândul şi ochii la ele, scurse peste marginea paharului.
N-a trecut mult şi m-am lecuit. Mergeam la pădure să alerg, să mă umplu de praf, să mă ciupească ţânţarii, să fug de-acasă, să tropăi neobservată în izvorul rece, să văd micşunele iţite din straturi de toamne trecute, dar nu le mai luam cu mine. Le lăsam acolo, între frunzişurile calde.
Sş fi fost mai, sau aprilie, mi-aduc aminte de o după-amiază călduţă, plină de soare şi gâze multe în aer, eu – cel mai probabil – bosumflată ca-n toate pozele copilariei mele, julindu-mă prin curte. Bunică-mea, sătulă, săraca, de mutrele mele, cred că m-a plasat lui bunicu-meu, să mă ducă de-acasă. Iar el m-a aburcat pe portbagajul bicicletei lui “Ideal” (parcă-i zicea), făcându-mă atentă să nu apropii picioarele de spiţele roţii şi a luat drumul către “moşia” lui, pădurea. M-am concentrat cât am putut, ca de obicei, să nu vâr picioarele în razele în mişcare continuă. De la o vreme, le simţeam inţepenite, mă furnica oboseala şi strângeam din dinţi să nu le dau drumul.
M-a coborât la liziera pădurii, în iarba înaltă, mişcătoare şi gâdilicioasă peste ciorapii mei trei sferturi şi am umblat amândoi fără vorbă, eu în urma lui, serios şi tăcut, cel mai probabil neras (si cel mai probabil bunica-mea îl mustrase acasă că pleacă aşa la drum), înalt şi îmbrăcat în verde, neam cu pădurea.
Şi îmi răsare şi-acum bucuria nestăpânită de-atunci, muuulţi-muulţi-mulţi mărgăritari, pe care i-am cules eu singură, un mănunchi de nu-l puteam cuprinde cu mâinile (cât de mic trebuie să fi fost!), un miros duios, curgător, învăluitor, peste tot, puternic, pe care nu l-am regăsit de peste 20 de ani. I-am dus acasa şi i-am păstrat triumfătoare multă vreme într-o oală de lut, gândidu-mă cu bucurie şi mândrie la soră-mea, ce-aveam să-i mai povestesc eu drumeţia mea exclusivistă în inima verdelui, dincolo chiar de “casa pădurii”! Cea mai frumoasă amintire a copilăriei mele, a bunicului meu, a primăverilor mele!
Bunicu-meu nu mai e, sunt 18 ani de când s-a dus şi mie mi-e mai dor acum de el decât oricând. O poiană albă, într-o pădure neagra, apucată pe-o potecă uscată, tăcută, din vremea dimineşilor leneşe, cu soare difuz şi încă prietenos.
Pădurea e aceeaşi şi azi, aş crede. N-am mai fost acolo probabil din aceeaşi perioadă lipsită de grija trezitului de dimineaţă.

Curaj

2009-09-07T15:47:00.001+03:00

Avem un copil, cum procedam...?
N-am stiut nici o clipa sa raspund la intrebarea astak itita undeva pe la finalul lunii iulii 2008. Mi-au trecut prin cap "doctor, analize, casa, camera, dureri, jena, fiziologic (OMG, spaima mea a mai mare!!)", dar nu mi-am imaginat nici o secunda cum e un copil mic. Nu mi-am imaginat nici cum sunt eu.
N-am stiut niciodata sa interactionez cu copiii. Mici, mari, deloc. Mi-a iesit uneori sa ma joc de-a floraria, sa-i plimb, sa ma interesez prosteste si sablonard de varsta, gradinita/scoala, parintii lor. Nu mi-au iesit niciodata scalambaielile "Tze fatze baiatul? Papa baiatul? Tze papa baiatul?" Ma gandeam mereu ca "baiatul" isi da seama ca sunt om in toata firea si ochii mari si mirati nu inseamna o minte inocenta si avida de forme si culori, ci o minte mirata, stupefiata si speriata ca un om in toata firea face ca toata bazaconiile.
Pe timpul sarcinii, ma gandeam ca 9 luni inseamna tot timpul din lume sa aflu o gramada despre copil. Verificam lunar dimensiunile si am inceput sa ma sperii cand mi-am dat seama ca, daca n-ar fi ascunse de burta, sau daca burta ar fi fost din sticla, deja ar fi sesizabil. Si imi spuneam "cam cat un castravete/ papusa Ancuta (din copilaria mea)/ pisoi ud". "6 aprilie 2009" mi se parea un termen rezonabil cat sa invat pentru un examen pe care atatia pare ca l-au trecut. Unii chiar de mai multe ori. "2009" mi se parea "anul viitor", nu insemna ca au ramas 7, 6, 5 luni, ci un an intreg, in mintea mea.
Ma duceam la o doctorita calma, detasata, plina de timp sa fumeze tigari care sa-i intarzie prezenta la consultatie de fiecare data. O doctorita care se imagina obstetrician la Giulesti, dar nu folosea timpul corect: fusese odata, la momentul cand discuta cu mine, aceasta calitate incetase. Si intentiona sa revina in sala de nasteri. Intre trecut si intentional, facea o pauza, exersand cu mine,
Linistea ei ma agita. Si ma stresam ca oaia, pentru nimicuri: mersul la analize, la ecograf, incercarile de a gasi o doctorita. Mi se parea ca ma prinde 6 aprilie 2009 cu doctorita inchipuita de la Giulesti. Ma suparam pe (hai sa-i spunem asa) jumatatea mea ca era absent fizic si psihic, dar nu stiam exact ce sa-i cer sa faca pentru mine si agitatia mea.
Imi cresteau hainele pe mine, toti in jurul meu complotau si-mi spuneau ca arat minunat, ca nu m-am ingrasat deloc, eu evitam (ca, de altfel, toata viata mea) cantarul, ma urcam pe cel oficial si faceam calcule, sa-mi iasa media. Eram stresata ca am deja +10 fata de T indice 0. Nu mai eram "tu", eram "voi". Nu mai eram Liana, sau sora-ta, sau "fiica-ta", sau "nevasta-mea", eram "mamico/mamica". Nu mai stiam sa mai vorbesc altceva decat "cat mai ai/mai poti" si, pentru avizati, "unde/cand/cu cine nasti".
La birou, oricine ma intalnea ma intreba "cand intri in concediu/cat mai vii la birou". Martie 2009 mi se parea din cu totul alt orizont temporal decat contemporaneitatea.
Noptile, devenise o aventura sa ma intorc de pe-o parte pe cealalta. Burta m-ar fi facut sa arat ca un balansoar pentru copii, daca m-as fi asezat sa dorm pe ea.
Si au trecut 9 luni, si am cumparat in graba si carucior, si patut, si biberoane, si am gasit si o doctorita foarte buna, si m-a durut, si am invatat sa ma "tzatzai" cu copiii, sa le zambesc in parc, si am acum iarasi greutatea de la T indice 0.
Au trecut cele 9 luni si suntem amandoi, impreuna. Ma urmarise tot timpul timp de 9 luni. Daca m-as fi pregatit dinainte, as fi scapat de ea?
Nu-mi mai e frica.

Maţe-fripte de Moll

2009-09-03T19:12:00.001+03:00

Astă-toamnă (probabil prin septembrie, că era cald încă), într-o duminică, pe la 11 dimineaţa, ne-am dus la Mall. Parcarea goală, soare cât cuprinde, dacă n-ar fi fost atâta beton, ar fi fost chiar plăcut.
Musiu dă să parcheze foooarte aproape de intrare, dar i se interzice. OK, era un loc marcat pentru persoane cu nevoi speciale, se duce mai încolo.
Un alt domn parchează pe acel loc, paznicul îl vede dupa ce primul se dăduse jos din maşina şi se repede cu interdicţia. Omul se pregătea sa-şi descarce din maşină căruciorul, soţia cu copilul în braţe şi alte angarale de arsenal părintesc. Amândoi îi arată că, în lipsa locurilor pentru cei ce au copii, se pot folosi locurile destinate celor cu nevoi speciale.
Omul în uniforma, nici pomeneală! Nu şi nu, nu se poate, mergeţi mai încolo (asta însemnând 2 locuri de parcare mai încolo). Acuma, în condiţii mai favorabile, două locuri e nimica-toată, dar oamenii erau cu copil, cu bagaje, incepuseră să se desfăşoare, aveau nevoie de mai mult spaţiu, pe care, eventual, l-ar fi pierdut la plecare, cu maşina încadrată de două 4x4 inevitabile la Mall.
Părinţii încearcă să-i evoce omului de ordine (?!) o discuţie avută cu managementul stabilimentului şi cum li s-a permis să folosească aceste locuri speciale; omul negru nu voia să admita nimic!
Pentru că el cunoştea soliditatea argumentului său: "Nu se poate, dom'le, ăsta e locu lu badigardu' de la cazinou!!!" Îhî, chiar aşa, badigard, un tip cu ceafa groasă, cu mâini (cel putin teoretic) puternice, cu picioare zdravene, cât să fugă dupa trişori şi coate-goale, sau să se proptească în mutra vreunui fraier cu ochelari şi părul pe ochi, un tip cu trupul plin de circumvoluţiuni care să compenseze absenţa celor de pe creier. Nicicum vreun tracasat de obstacolele întâlnite la tot pasul în lumea făcută numai pentru ăi sănătoşi. Un tip - chipurile - pentru care parcurgerea a 300m e nimica toată, n-are nevoie să parcheze la intrare.
Ba, este salariat al unei coşmelii care - cel puţin teoretic - trăieşte de pe urma clienţilor, iar acelea erau locuri pentru clienţi.
Am rămas gură-cască, eu, ca şi cei doi părinţi. Şi m-am trezit şi eu întrebând, ca Nea Ion: Bine, da' badigardu' chiar nu se poate deplasa fix două locuri mai alăturea?? Lăsând la o parte considerentele absolut evidente ale situaţiei: un angajat al unui stabiliment chiriaş are mai multe drepturi decât clienţii! Un tip solid, plin de muşchi, are nevoie de loc de parcare în buza intrării, că nu ştii ce amărăştean are nevoie de-un pumn în coaste în regim de urgenţă şi cele trei minute consumate pentru traversarea parcării se pot dovedi fatale.
Un circumvoluţionist al trupului, un tip de trage de fiare săptămânal (chipurile) are nevoie de loc de parcare privilegiat, din cauza dimensiunilor muşchilor, probabil. S-o fi extrăgând cu greutate din automobil, mă întreb?
O familie cu copil, cărucior şi alte agregate se poate duce să parcheze şi pe calea ferată, cine-i pune să umble cu copilu' la Mall duminică dimineaţa, când nu-i nici ţipenie? Ce tupeu e ăla, să vrei să parchezi pe locul respectabilului badigard de la cazinou, tu, părinte, păduche al naţiunii cinstite de Mall?!
Şi apoi se face vâlvă mare că un derbedeu a fost bumbăcit de badigarji la ei acasă, la Moll! Păi, ce, Mollu' e pentru oricine se trezeşte duminică dimineaţa că vrea să halească un cartof scump cu brânză?! Eee, ba bine că da! E al badigarjilor şi al urmaşilor urmaşilor badigarjilor în veci amin!

Dialogul surzilor

2009-09-03T19:07:00.000+03:00

Îi fac baie lui bebe şi constat că body-ul menit pentru 3 luni îi vine tocmai bine abia la 5. Ceea ce mă duce cu gîndul la unchiul lui dinspre tată, care are cam aceeaşi înălţime ca şi mine. Inacceptabil, din punctul meu de vedere. Un bărbat, în visele mele, e vizibil abia de la 1,78m în sus.
Zic să-i semnalez şi lui tată-său temerea, să luăm măsuri până nu e prea târziu şi-l sun. Acesta este – evident – în maşină, la volan, pe drumurile patriei, după ore întregi de şedinţe in consilii locale păduchioase, conduse de domni trecuţi de prima tinereţe şi, poate, şi inteligenţă, care nu sunt fericiţi acasă, căci evită pe cât pot să ajungă acolo la ore decente. Şi se răzbună şi pe cei cu care lucrează, nelăsându-i nici pe aceştia să fugă la familii.
Dialog:
- Tata, să ştii că bebe seamănă cu frate-tău.
- Da? Cum?
- Da. Păi, i-am pus pe el cămăşuţa pentru 3 luni şi abia la 5 îi vine bine.
- Foarte bine că-i vine bine.
- That”s not the point! Ideea e că e mititel pentru vârsta lui.
- De ce?
- Păi, pentru că nu e prea crescut. De-aia ziceam că seamănă cu frate-tău. Trebuie să-l dăm la sport.
- Aşa repede??!
- Nu acum, când mai creşte. Să alegem un sport să-l lungească.
- De ce?
- Ca să nu rămână bondoc.
- Păi cine-a zis că e bondoc?
- N-am zis eu că mă tem să nu semene cu V.?!!
- Cum să semene cu V., de ce??!

Moment în care m-am dat bătută. Cam aşa ne înţelegem noi, à la Caragiale.

Veşnica uimire

2009-08-30T21:58:00.001+03:00

Acum ceva vreme eram surprinsă de părinţii care-şi exprimau avatarurile sarcinilor şi ale creşterii de tineri prunci. Între timp, am ajuns şi eu să îmi re-socotesc viaţa în funcţie de o mogâldeaţă care habar nu are ce mişcări şi schimbări a produs...

Şi vorbeam eu aşa pe messenger cu o prietenă de-şi savurează libertatea de ne-mamă şi ne-soţie într-o capitală europeană (dar ne-UE) cu trăsături perfecte şi m-a întrebat cum e să fii mamă?

Chiar, cum o fi? Tehnic vorbind, e eminamente fiziologic şi instinctual.

Un bebe mănâncă, doarme, zâmbeşte din ce în ce mai mult pe măsură ce creşte, are activităţi digestive pe dublu-sens. Dacă în poză există şi un tată care munceşte 36 de ore pe zi şi tot nu-i ajunge timpul, o mamă are toate şansele să i se atrofieze centrul vorbirii şi, eventual, al gândirii, cu totul. Să trăiască prin automatisme.

Mai e şi stereotipă situaţia asta de mamă. O dată, pentru că se întâmplă aceleaşi şi aceleaşi lucruri, cu mici variaţii. Ba chiar, unui bebe variaţiile îi pot produce stres şi, daca el e stresat, atunci nici alţii să n-aibă linişte!

A doua oară, pentru că m-am înspăimântat când am ieşit primele dăţi în parc şi de atunci nu-mi mai trece, ba chiar parcă se amplifică spaima: mamele sunt o armată!! Sunt multe, sunt din ce în ce mai multe. Înainte de 9 dimineaţa, nu le prea vezi; însă, odată ce se ridică soarele mai bine, umplu aleile, băncile umbroase şi locurile de joacă. Arsenalul, la purtător. În afară de mogâldeaţă şi cărucior, biberoane, şerveţele, borcănaşe, bavete, lavete, scutece, elefant/dinozaur/şoarece cu aripi şi roţi (??!), zornăitoare, cafea, ţigară, voce, prietenă cu aproximativ acelaşi arsenal în spinare. Câte una, când şi când, o carte. Zbârnâaie, vorbesc, fac 3 lucruri în acelaşi timp, încarcă generos profitul companiilor de telefonie mobilă povestind ce gângurit a mai scos ochiosul din cărucior.

În afară de conotaţiile auto-ironice, voir un pic sarcastice, e, pur şi simplu, minunat. Inexplicabil de minunat. Un sentiment care nu se poate descrie, mereu repetabil, cu fiecare fiinţă care se naşte şi care dă naştere, dar mereu copleşitor de atotputernic, de intim, de complice. Un sentiment a cărui descriere n-ar reuşi decât să umple de platitudini interlocutorul, a cărui descriere n-ar convinge pe nimeni să se apuce să aibă propria gânguritoare, dar un sentiment care, odată experimentat, nu te duce cu gândul la nimic din ceea ce ai trăit. Te poartă către mirări continue şi puternice, totale. Mirare care nu va trece niciodată. Mamele (poate şi taţii) rămân veşnic mirate... Eu, una, mă mir continuu. Si e doar începutul :-).

Politia sarcinii

2009-07-22T22:16:00.000+03:00

Brusc, dupa ce a aparut un copil in viata mea, toti cei din jur sunt experti in cresterea si educarea pruncilor. Ca e patronul de la parter, vecinul de palier, doamna intre doua varste de si-a nascut copiii acum 30 de ani, sau babuta garbovita, sa tot bata 80, tooooti stiiiiuuu ei taaaare bine cum devine treaba.
Eu, recunosc, nu stiu. N-am mai crescut copii, n-am citit cine stie ce literatura de specialitate; nu de alta, dar bunica mea, un om plin de bun-simt, are o vorba: Invatasi pana te prostisi si vorba asta, “coroborata” cu nebunia de m-apucase in primele saptamani de viata ale copilului de a respecta intocmai indicatiile diferite a trei medici diferiti mi-a aratat ca, traiul din carti si dupa spusele altora e reteta sigura de oiste-n gard.
Legea bunului simt personal si justa linie de mijloc should do it. Daca mi-e frig, e posibil ca si lui sa-i fie frig, daca are tot atatea straturi de haine ca si mine. Idem pentru caldura, apa calda si altele.
Dar, dar, zic, se gaseste tooot timpul cate cineva sa ofere o sugestie si sa stie mai bine decat mine, sa compenseze lipsa mea de experienta printr-un plastic mod de a zugravi viitorul meu alaturi de copii. Si uite asa, aflu de la persoane care au petrecut 3 ore in doua zile cu mine si copilul faptul ca l-am invatat in brate (???!). De altfel, avertismentul asta il aud constant DE CAND S-A NASCUT COPILUL. Deja fac urticarie. Sau paranoie, nu sunt sigura.
Sau ca acele crize de plans cu invinetire, cateva ore pe zi, inainte de culcare nu s-au terminat. Nuuu, exista si un al doilea sezon de colici (???!), “asculta la mine, ca am doi baieti si stiu”. Pai, daca respectivul domn are habar de ritmul copiiilor lui cum are si tatal copilului meu, e clar: stie despre colici cum ma pricep eu la fizica cuantica.
Mi se sugereaza sa-i dau “ceiut” ca “poate n-ai lapte destul, mama, si nu se satura”, cand copilul are doua saptamani, mananca bine si e fericit. Sau lamaie, pentru sughit.
Ooo, o alta alergie a mea e DEOCHIUL!!! Cred ca romanii sunt obsedati de doua lucruri: curentul si deochiul. Pe roman il doare stomacul, capul, genunchiul, degetul mic si nara stanga pentru ca l-a tras curentul. In aceeasi masura, un sugar plange nu pentru ca nu are alt mod de a transmite oboseala, foame, indispozitie, curiozitate etc., ci pentru ca e deochiat si musai trebuie descantat. Descantec de vine cu mustrare pentru mama-sa ca nu l-a umplut de rosu la iesirea din casa.
Toate, incoronate de o dimineata calda de iulie, in care iesisem cu copilul de gat si mama dupa mine, dimineata in care o doamna in varsta, la colt de strada, necunoscuta complet, ne-a mustrat scurt: “Trebuia sa-i puneti ceva pe cap” WTF??!! Eu, complet necunoscut, ma amestec in felul in care oarecine isi imbraca odrasla cand iese din casa??!!
Cele mai interesante momente sunt date de interactiunea cu politia sarcinii, cum m-a lamurit o prietena. Cine e politia sarcinii? Pai, acele mame de odinioara, care acum au copii ditai vlajganii de 30+, care inca stiu cel mai bine cum se face/poarta/naste/creste un copil, ca doar ce, n-am crescut si eu unul/doi/trei, dupa caz. Ei, politistele astea sunt experte in tot si orice, au intotdeauna cele mai valide opinii, cele mai bune solutii si cele mai avizate idei. Daca dai bebele cu crema, e fie prea multa, fie prea putina; daca il iei in brate, gata, il inveti in brate (am zis ca e favorita mea), daca ai grija la ce mananci, in urma experientelor horror, ti se face scurt si rapid lista alimentelor permise – evident, salata verde, din cauza careia copilul a refuzat o zi intreaga sa manance iti e recomandata; si sarmalele. Evident, politia sarcinii e experta in tooot ce misca, n-a facut niciodata nici o greseala (desi unele se vad cu ochiul liber in carentele de educatie ale progeniturilor) si are multe “Da’ de ce”-uri pe limba.
Obligatoriu, politia sarcinii e plina de superstitii, pe care le exerseaza in permanenta pe copilul meu!
Ii multumesc lui Dumnezeu ca mama n-a fost admisa la Academia Politiei Sarcinii. Pare-mi-se, soacrele sunt cele mai pregatite pentru domeniul asta.

Pe furiş

2009-07-01T21:19:00.000+03:00

Mama face CEA MAI BUNA CIOCOLATĂ de pe pământ!!! Eu sunt o cioco-maniacă. De la Guliver, Rom, Poiana, mascotă, tort marechal (haha, ce pompos sună!), Romaniţa (crec-aşa-i zice aleia mici, cu cremă, altă moştenire comunistă), belgiene, elveţiene, italiene, merge orice. Nu sunt o pretenţioasă, nicidecum o cunoscătoare de ciucalăţi, numai o mare consumatoare. Îmi place de mor cea neagră, amară, nu agreez combinaţii de cioco cu porto, sau mentă (daaa, ştiiiiu, marea pasiune a inglejilor), sau fructe ne-nuci, în general, îmi place cu rom, sau coniac, sau cafea; după mintea mea, a mai bună e a făcută de sviţeri, dar cea mai bună manufactură e la mama mea în bucătărie. Diformă, presată cu mâinile goale peste aluminiu, cu lapte praf din punga si nuci, muuulte nuci, are toate caloriile şi ororile stuchite de nutriţionoştii de-i văd tot mai des pe TV şi prin reviste.
În prima lună de viaţă a bebeTului am fost foarte atentă la ce-am băgat în mine. Şi am îngurgitat vreo 200 de litri de supă de curcan şi vreo 200 de kile de morcov, dacă altceva nu prea intra şn schema dată de pediatru. A doua lună şi aproape şi a treia, mai să mor cu zile: bebeTu a avut nişte colici, să ne scoată din casă seară de seară, aşa că m-am uitat cu jiiind la ridichi, salată verde (care ai copil colicos, nu pune-n gură salată verde, e sinucidere curată), căpşuni, cireşe, ce e mai frumos şi mai zâmbitor pe tarabe în buza verii. Dar bebeTu a avut (sper că nu se mai întorc evăr!) parte de colici atipice, deci puteam sa şi ajunez, că tot nu ne scutea.
Acum, I'm back in business, baby! Sâmbătă, bebeTata mi-a aterizat c-un tort diplomat, cu un blat de bişcot şi cremă mascotă. Am fost inimaginabilă! Am dat târcoale la mascota aia precum pisica la caşcaval! Am râcâit-o de pe bişcot, în amăgirea că nu mănânc mascotă, ci blat! Da' de unde! Nu ştiam cum să înfulec mai abitir mascota! Iar bebeTata mă vede cu ditai bucata de mascotă-n lingură: Aoleeeuu, ce faci, ai de gând să mănânci aia??! - Nu, era pentru tine, i-am răspuns cu jind si regret şi i-am vârât mascota pe gât. N-ar fi zis NU!
Da' m-am prins: mănânc seara, că bebe oricum nu ştie ce mănâncă în somn şi toate-s bune şi liniştite so far. Da' ce ma fac cu cei nutritionişti?! Sunt un no-no complet, complex şi total: CIOCOLATA??!! SEARA??!! Pe timpul alăptării??!! E, asta e, pe lângă defecte, mai am şi eu şi lipsuri...

Growing

2009-06-29T14:32:00.000+03:00

Păi, să vedem: n-am mai fost la un film, la cinema, adică, de când eram însărcinată bine; momentul ăla când nu-mi mai plăcea de mine nicicum, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici aşezată, nici în picioare, nicicum! Să fi fost Bolt, probabil. La resto, am ieşit ultima dată, după o luuungă aşteptare şi dorinţă, la Jadou, cu bebe cooperant în cărucior.
Azi sunt singură cu bebe. Foarte singură, tată-său a plecat dis-devreme la munte, ai mei nu dau nici un semn. Mi-am adus aminte că, zilele trecute, am văzut că dădeau la HBO La Môme şi am căutat câteva melodii pe youtube. Între timp, ne-am luat în braţe, pentru că se trezise şi, în banalitatea gestului... am trăit un sentiment netrăit pân-acum: sentimentul că suntem noi doi, el şi cu mine, el în braţele mele şi eu cu braţele pline de el. Noi doi, în balansoar, pe lume, prin lume, peste lume. El mic, catifelat, albastru-închis-limpede-adânc, alb-lăptos, agitat şi zvâcnind în braţele mele, îşi caută drumul şi încearcă să-l apuce căţărându-se pe umerii mei.
Eu n-am foarte multă imaginaţie. Aş vrea, dar n-am de unde. Nu mi-am imaginat foarte multe momente în doi, în sarcină. Nici n-am citit prea mult despre alte success stories, pentru că - atunci - orice poveste mi se părea prea siropoasă (în condiţiile în care orice discuţie ce mi se adresa era referitoare la sarcină, nici nu-mi mai trebuie circumstanţe atenuante!)
Dar clişeul se repetă şi cu mine: în fiecare trăire învăţ să simt ceva ce n-am mai simţit până acum. A se nota că nu-s o persoană ultrasensibilă, mooshy etc. Sunt mai degrabă ironică şi, mai ales, autoironică. Şi maternitatea nu mă schimbă, numai mă face să aflu lucruri noi despre mine. Şi despre el, micul de el. Despre drumul nostru împreună, despre unicitatea mereu repetabilă a puiului de cioară, broască, sau ce animal a mai fost şi-acela care îşi vedea puiul ăl mai frumos din Univers. O emoţie de nedescris, delicată, copleşitoare, vătuită, totală.
NOI DOI!!!

Nu, multumesc

2008-06-04T16:16:00.000+03:00

Era deja tarziu si, ca de obicei, Cravata mea si cu mine ne invartim mai abitir cand am hotarat ca ne ducem acasa, la culcare, dupa alta noapte haotica la printat si impaturit! Si uite-asa, dupa un telefon hlizit, carmeste el la dreapta sa ne luam prietenii la o "vizionare" si un suc. Vizionarea s-a petrecut in conditii de amuzament maxim, insa cu sucul povestea n-a mai fost la fel de vesela. Cum n-aveam nici un reper, ca de obicei, ne-am oprit din goana calului la o terasa de pe Bv. Timisoara care acum un an nu exista. Cam inghesuiala, insa nu cautam cine stie ce. Ospatari imbracati cam pe-acasa pe la ei, cand framanta innadusiti un cozonac, dar nu suntem la Ritz doara! Ne asezam, ne ridicam, nu se hotarasc daca masa e rezervata si anume de cine.
Poposim in cele din urma la o masa si suntem avertizati din prima ca "va durrra" (ah, ce ma-nnebunesc dupa r-ul asta bine rulat!), ca si cum nu ne obliga nimeni sa stam, vom fi oricum dezamagiti de serviciu.
Si suntem! In ciuda faptului ca nu am cine stie ce pretentii de la o terasa de cartier, aici urla din toate cotloanele ideea de "bani multi, repede si cu cat mai putin efort". Patronul, pare-se, si-a facut socoteala ca mobilierul si tacamurile Ikea si plasma ii vor asigura un castig mediu de 40 de lei/cap de consumator pe perioada verii. Ni se spune asta cu aerul ca ni se face nu stiu ce favoare. Ba, mai primim, fara sa cerem, numar de telefon unde sa facem rezervari - NOOOTTT - pentru vizionarea meciurilor europene.
Pai cum sa pun eu mana sa-i sun, cand: din 2 deserturi de voiam sa le incerc, nu le au! Cand imi aduc un profiterol in care gogoasa choux a la creme era veche si parca luata deodata cu sosierele de la Ikea, vorba prietenei, cand asteptam haaaaaaaat sa aduca o frigaruie si niste cartofi prajiti! Cand vreau apa minerala la vin, dar alaturi, nu-n pahar, dar nu-mi da si pahar! Cand Cravata mea comanda papanasi, sa se faca repede si i se aduce "desertul casei", ca d-ala mai avea (ala de nu-l avea cand am vrut eu sa comand), iar desertul casei e un soi de blat banal cu o glazura artificiala insirata deasupra. Cand baia e de gasit in "restaurant", unde ajung condusa de chelnerita noastra. "Restaurant" probabil pentru ca mirosea violent a prajeala, altfel aratand ca un spatiu in renovare. Baia, moderna, la comun, doamne si domni. Numai ca nu era nici o dificultate sa iesi din cabina de toaleta si sa ai privelistea larga a pisoarului (pardon de expresie) masculin. Comun-comun, da' putina decenta, se si mananca in locul ala! Colacul, spart, zavor/cheie la usa de la cabina de toaleta, nu, mopuri si maturi aruncate inestetic pe podeaua asa-zisei toalete... Can I say more?
I can, despre clientii locului; cefe groase curgand in valuri catre spinare, insotite de blonde exagerat oxigenate si solarizate, zacand in zona "lounge" a terasei cu pricina. Evident, cefele sunt servite preferential si cu solicitudine.
Locul, la prima vedere, arata OK. Nu e carciuma de cartier, tacamurile nu-s din acelea adunate de pe la vecine cu ocazia Mosilor, s-au gandit sa alcatuiasca si-un meniu care sa aiba si chestii mai serioase, gatite, gen ciorbe si ficatei.
Dar peste tot plezneste ideea de rapid incropit, investitie tinzand catre minim, cu preturi si modalitate de a jecmani omul tinzand catre maxim!
Nu mi-a placut si nici n-am de gand sa mai calc acolo ever!

Am iesit din casa

2007-10-12T10:47:00.000+03:00

Intr-o seara de vineri, intr-o incercare de 'Hen party' or smth similar. O prietena s-a facut mireasa (ca de maritat, s-a maritat acum ceva vreme) si a zis sa petrecem a night out. A ales ea Krishna, un bar - evident - oriental. Cum spuneam mai deunazi, eu am o retinere fata de Orientul Indepartat, dar o atractie cumva paradoxala fata de decorurile arabe, cu matasuri, taburete lenevinde si coloane care se unesc in curbe onctuoase.

Am crezut ca e vorba despre ceva puternic indian, insa e un amestec de Indie si Arabie, cu un elefant cu sani, trompa si solzi pictat pe un perete (infiorator in ochii mei), cu narghilele (nu ma atrage de nicio culoare sportul, nu stiu sa spun daca e bun sau nu), si cu divane si taburete. Divanele cu perne, un pic inconfortabile pentru spate, neavand o speteaza suficient de inalta. Taburetele informe, total inconfortabile, insa mai sunt si taburetele 'stabile', care sunt foarte 'simpatice'. Decorul mi-a placut mult, insa atmosfera e prea incarcata pentru gustul meu, pentru ca ard, in diverse locuri, betisoare din acelea aromatizante. Mie mi s-a parut ca mirosul de mi-a intrat in pantaloni e de tamaie; altii au zis ca nu, miroase bine.

Oricum, fetele de la bar sunt foarte simpatice si saritoare, cam depasite de situatie pe alocuri, insa amabile si gata sa gaseasc un locsor pe undeva pentru toata lumea.

Meniul nu stiu sa spun cum e. Eu n-am luat decat un Cosmopolitan si o limonada. Cu curacao; cred ca au o pasiune pentru curacao, cam bizara pentru India. Preturile, cam ca peste tot in centru, unde e oleaca mai rasarit. Si sunt atat de vaga pentru ca nu mai stiu sa va spun nici pretul limonadei, nici al Cosmopolitanului, chit ca nu ma imbatasem! Sa fi fost limonada 9 lei si Cosmo 13...? Tot ce e posibil.

Si am iesit acum doua seri cu prietena mea cea draga. Serile cu ea sunt mereu speciale, desi de data asta tete-a-tete-ul nostru a fost scurt, taiat de un purtator indarjit de cravata, nebautor de cafea, ca si mine (nu degeaba impartim acelasi Fervex).
Eu am ajuns dupa Adina si ea deja avea in fata o cana, nu, mai degraba castronel cu urechi, plin cu Mocha, o cafea buna-buna, in care adaugase caramel si spuma de lapte si... nu mai stiu ce, dar m-a convins sa-mi iau si eu una.
M-am dus cuminte la bar (caci servirea nu se prea face la mese) si m-am foit oleaca, cineva fiind inaintea mea. M-am uitat la sandvisuri – clasicele de acum si la noi triunghiuri cu mozzarella si nu mai stiu ce, sau pannini – si salata ’de vara’ (un soi de greceasca, eu am detectat branza si masline). Ambele mi s-au parut cam scumpe, 13 lei.
Mi-a venit randul sa comand si am vrut si eu o Mocha, am uitat de caramel, dar mi-am adaugat la lista o briosa de ciocolata. Mmmm, foarte buna. Sfaramicioasa si proaspata, cu o crema fina si intensa inuntru.
Mocha, insa, m-a umplut de regrete. Desi nu m-am incumetat la massimo, ca Adina, ci numai la un medio, n-am avut parte de ea, pentru ca am uitat sa spun ca vreau fara cofeina si cea de am luat-o era doldora! Deja ma vedeam facand ochii roata si oftand din greu si obosita inainte de a fi agitata. Am sorbit cateva lingurite si m-am concentrat pe briosa.
Intre timp, mi-a sosit si cravata, care a apreciat Mocha-caramel prin mai multe infiltrari botoase in can-stronul Adinei si mi-a dat ocazia sa incerc si briosa cu gem. Ei bine, luati ciocolata, gemul e artificial si cacaua absenta lasa aluatul un pic banal.
Mesele sunt micute, pentru ca si spatiul e zgarcit, pe axa centrala a Bucurestiului. Dar mie mi-a dat o senzatie de cafea si cafenea prietenoasa. Lumina e usoara, e amabila, nu e alba si terna ca la spital, nici absenta si obositoare ca in Irish kind of places.
A, da, si desi m-am dus sa comand la bar, comanda mi-a fost adusa la masa; si, desi mie mi-a fost adusa, cravatei mele nu :):).
Baia nu stiu cum e, ca nu mi-a dat prin cap sa fac un tur. Am auzit ca e frumos.
Ah, da, Mocha medio si briosa 16,9 lei, parca.
Si asta se intampla la Costa Coffee, vizavi de Pizza Hut Dorobanti, intre ASEul nou si ASEul vechi.

Have you ever really hated your job?

2007-09-27T09:23:00.000+03:00

Desi Cristi Mungiu a luat un Palme d’Or, inca stam cu sufletul la gura ca se lanseaza un film daca nu neaos, macar cu iz romanesc. Asa am vazut ca a fost premiera unui film britanic, ‘I really hate my job’, regizat de Oliver Parker, cel care a facut acel ‘Othello’ cu Laurence Fishburne si Kenneth Branagh (care mie mi-a placut foarte mult!)

Am auzit printre picaturi, intr-o dupa-amiaza auto-radiofonica de septembrie, vocea Irinei Margaretei Nistor, facand trecerea de la ‘Ratatouille’ la acest film prin tema... ‘sobolanului de restaurant’.

Da, este vorba de un restaurant semi-obscur intr-un oras britanic – am presupus ca e Londra. O tanara lesbiana (ah, cat nu-mi place acest cuvant) – Madonna (Anna Maxwell Martin) –, a carei relatie e pe cale sa se sfarseasca e un fel de ‘sefa de sala’ peste Abi (Neve Campbell), insarcinata cu barul, Alice (Shirley Henderson), bucatar ad-hoc in seara cu pricina si – pararabum!! – Suzie (Alexandra Maria Lara), chelnerita si Rita (Oana Pellea), spalatoare de vase.

Am banuit ca aceste cinci femei are fiecare viata ei separata de barul-restaurant in care lucreaza din lipsa de altceva mai bun si in asteptarea a ceva mai bun. Insa filmul se petrece pe parcursul unei singure seri, in care fiecare dintre ele isi pune aceleasi vesnice probleme ale existentei personale mai mult sau mai putin infundate, dand impresia ca nu vor iesi vreodata de acolo, din micul infern al nervilor, al stresului, al neimplinirii, al asteptarii.

Bucatarul a dezertat si am aflat din spusele Madonnei ca e beat ca un caine, odata ce latra in telefon, in loc sa se scuze ca nu poate ajunge la serviciu. Astfel ca Alice (al carui rol de zi cu zi nu mi-l aduc aminte care e, probabil chelnerita, ca si Suzie a noastra) e desemnata pe loc, in schimbul unui bonus, bucatarul serii. Alice e mica si nesemnificativa, e uratica, are parul negru de tot prins la spate si mi-a dat senzatia ca n-ar fi fost proaspat spalat. Scrie romane depresive si excesiv statice, care-s greu vandabile, ba chiar deloc. E sarcastica, e trista, e incrancenata, isi arde toata seara degetele cu tigaile, scapa tavile cu ingrediente pe jos, isi taie unghiile cu cutitul, pare total depasita de situatie, dar intr-un final se descurca onorabil. Shirley e foarte buna in bucataria care nu e a ei. E sarcastica, e plictisita, e ostila, e distanta, e nepasatoare si – cumva – inspira distanta, prin atitudinea ei. Insa, in acelasi timp, e simpatica! Accidentele ‘bucataresti’ (care mie, uneia, mi-au cam dat fiori), oboseala, episodul de isterie, sfarseala, felul in care trudeste la somoni, paste si tarte importiva vointei ei m-au facut sa o privesc duios. Trudeste in bucatarie atat de convingator, ca n-ai spune ca e numai un rol.

Cea mai simpatica dintre personaje mi-a fost – in ciuda prejudecatilor mele ca e jucat de o americanca – Abi. In seara cu pricina, implineste 30 de ani, dar secretul nu-l stie nimeni. E actrita wannabe, cauta sa gaseasca o rampa de lansare si cum alta solutie sa se intretina nu are, e barmanita, situatia oarecum clasica. E erodata de asteptarea implinirii unei cariere care pare ratata, e roasa de indoieli, de oboseala, e dezorientata si cinica. Mai mult, cu ocazia aniversarii celor 30 de ani, prietenul o paraseste si ii trimite sms-uri s-o convinga ca ’asa e cel mai bine’ (stiti textul: it’s not you, it’s me; nu-l spune, dar parca l-am auzit). Nu are cariera, nu are bani sa-si plateasca biletul de avion transatlantic, i-au taiat lumina si bea in timpul serviciului!
Insa o speranta transpare: Madonna raspunde la telefon si face o rezervare pe numele Danny Huston. Imaginatia lui Abi se aprinde si il asteapta toata seara, dupa ce a implorat-o pe Suzie sa-i cedeze servirea la masa unde va sta the big actor. Asteptarea are note dramatice, Huston se lasa mult asteptat, Abi e roasa de indoieli, e animata de sperante, pentru ca in final sa-i rateze aparitia! Moment generator de criza profunda si Abi se dezbraca in mijlocul restaurantului, taind pofta de mancare a clientilor si reducand bacsisurile la cateva lire.

Madonna vrea sa fie, incearca sa fie elementul stabil al locantei. Se simte obligata sa coordoneze cum trebuie totul, sa fie indatoritoare fata de clienti – le ia comanda asezandu-se in genunchi, sprijinita de muchia mesei –, corecta fata de subalterne si echilibrata, in tot haosul emotional din jur.
Mie mi-a dat impresia unui balon de frustrari reprimate si solutii terapeutice esuate. Relatia ei cu Simona (pe care nu ne-o prezinta) e pe duca si Madonna incearca sa afle de la colegele ei semnficiatia unor cuvinte pe care o intelege prea bine, dar al caror adevar refuza sa-l accepte. Incearca sa aplice solutia caraghioasa, inutila a imbratisarii in momentele explozive din bucatarie, refuzata cu dezgust si distanta de celelate fete. Accepta reprosurile socialiste ale Ritei pe un ton de superioara intelegere, si am fost uimita sa constat ca Rita nu-i tranteste tigaia soioasa in cap, multumindu-se sa profereze lozinci.
Pentru ca la final sa cedeze, transpirata, obosita, nervoasa, neinteleasa, exagerata.

Suzie mi-a parut mie elementul de speranta din toata povestea asta. E ghidusa, nu mi-am dat seama daca e prostuta, daca e sireata, sau daca e, pur si simplu un mecanism defensiv, insa joaca inocenta si i se potriveste. E singura pe care Abi o accepta si-i face destainuiri fara cinisme. Face un curs de arte si fotografiaza momente banale din carciuma lor, care, ‘peliculizate’, subliniaza culoarea, atmosfera, locul si momentul in sine. Eu prefer sa cred ca ea cea care are o sansa. E singura care nu se plange de jobul din bar, imi pare singura care mai are o sansa la a depasi momentul. E un fel de oglinda zambitoare a celorlalte. Problemele, lamentarile, disperarile acestora ii provoaca ridicari naive din sprancene, replici nepotrivite, grimase empatice.

Rita – pararabum! – e insarcinata cu spalatul vaselor si cu pregatirea salatelor in seara cu pricina. E socialista si temperamentala, e sindicalista fara sindicat, e oripilata de sobolani si se pregateste sa se intoarca in tara sud-americana unde o asteapta un iubit de demult, temperamental la randu-i si cam bataus. Dansul prin spatele deznadajduitei, dar stoicei Alice si accentul ei hispanic nedefinit mi-au placut.

Mai e si personajul mut si – poate colectiv – al Sobolanului. Rita e dezgustata, Madonna ingrozita de faima ce-o va aduce localului, Abi cinica, Suzie ii e complice. Sobolanul priveste fara simt si fara parere ce se intampla. Nu traieste, nu simte, nu regreta, nu-si pune probleme de viata si de moarte.

Imi pare rau ca nu mi-am notat diverse idei si pareri pe parcursul filmului. Acum am uitat mult din ce am crezut si simtit vazand filmul.

Per total, desi static si uneori isteric, in statica lui, mie filmul mi-a placut. IMi sunt simpatice femeile astea care au probleme necosmetizate, care nu mi-au vandut o existenta glamour plina de succese si care contine, totusi, probleme vesnice ale femeilor: imperfectiunea fizica (machiajul e foarte natural, cat sa faca fata camerelor de filmat, dar nu sa zeifice tenul imbatranit, sau obosit, sau copilaresc), dilemele, disperarea mocnita si neinteligibila in fata unei relatii care moare, eventualul insucces profesional si personal. Sunt servite in pastila concentrata, pe parcursul a 90 (+ sau –) de minute, uneori surd, alteori exagerat.

Mai trebuia sa spun si de Al Bowly si pasiunea lui Suzie pentru el si de felul in care, la finalul filmului, dupa scena disperata a lui Abi, Danny Huston il intruchipeaza in momentul de final aducand oarecum a reverie... Dar nu mai stiu.

Prietenul meu s-a plictisit, a asteptat ’actiunea’ pe tot parcursul filmului si la final a decretat ca urmatorul film il alege el. Mi-a parut rau ca i-am irosit seara cu un film care nu i-a placut.

E comedie, insa o comedie amara si reala, fara final definit. Iesind din local la finalul serii istovitoare fizic si psihic, se poate intampla orice in viata lor. Eu cred ca Madonna o va implora pe Simona sa ramana impreuna si Simona va accepta plictisita si o va pedepsi apoi pe Madonna; Rita nu se intoarce in America de Sud, Abi nu va accepta rolul in flmul porno si se va lasa de actorie, iar Suzie va ajunge un fotograf de exceptie.

Orient denaturat

2007-09-18T13:21:00.000+03:00

Acum ceva vreme, cand serile inca fierbeau, cand imi petreceam ziua in stransoarea inutila a jupei de atlaz, cand vajaiau obsedant ventilatoarele, mi-am petrecut doua zile miorlaindu-ma ca-mi pierd seara iarasi intr-o invitatie la exotisme.
Mie invitatiile la masa dupa program, ca si modernele team-buildinguri mi se par tentativa angajatorilor de a-mi acapara si urma de libertate, urma de vointa libera de a face ce vreau eu cu timpul ramas la finalul rapoartelor! Mai cu seama cand programul mi se termina teoretic la 6, practic la 7-8, iar rezervarea e facuta la 8.30, astfel incat sa irosesc inca 30 de minute in fata ecranului supraincins.
Protestul venea si dintr-o prejudecata apriori impotriva a ceea ce nu cunosc prea bine: bucataria si obisnuintele asiatice in materie culinara si de igiena. Nu detaliez aici prejudecata mea, pentru ca poate ajunge subiect de controversa si, Doamne fereste, de avertisment de la solicitatul Consiliu impotriva discriminarii.
Ei bine, prejudecata s-a transformat in aprecierea gustului libanez.
Restaurantul mic, improvizat dupa cum se pare intr-o casa asezata, candva cu gradina, azi transformata in terasa, nu inspira profesionalism si incredere. Servirea mai degraba stangace, praful inerent situarii pe strada Tunari, dezorientarea ’receptiei’, mobilierul alandala, amestecatura intre piese o idee mai elegante si altele ieftine, din plastic, si un sentiment general de ‘adunatura’, de improvizatie. Limonada era dreasa cu ‘sare de lamaie’, pentru a impresiona prin cantitatea de vitamina C (pe care o prefer stoarsa din lamaie, nu din plic), lipiile reci (ei, se pare ca am avut noroc; comesenii nostri nimerisera si in zile fara lipii), confuzia la prepararea frigaruilor de non-pui: ca era berbecut, ca era vita, in mod clar, nu era, ce-a fi fost, foarte tinerel.
Insa salatele si aromele libaneze sunt excelente in caldura mijlocului de august. Nu stiu foarte bine ce-am mancat, in afara de ‘taboule’, pe care l-am retinut – o salata de rosii si alte cele cu foarte mult patrunjel. In rest, diverse combinatii cu vinete, cu fasole, inedite gustului romanesc, desi continand legume neaose.
Frigaruile de pui condimentate proaspat si gustos ne-au afumat conversatiile despre poliglotii romani. Un fum gros, sa-l tai nu cu cutitul, ci cu iataganul, a plutit peste cea de-a doua parte a festinului nostru profesional, inecandu-ne inspiratia.
O domnisoara zambitoare si amabila, un pic neatenta, un pic nesincera, ne-a asigurat cu toata bunavointa ca putem manca lipii pe saturate, s-a speriat ca vrem si factura si ne-a explicat ca nu se poate chema taxi, ‘nu de la noi’...
Ciudat amestec acest local. Ar putea fi placut, inedit, asamblat intr-o casa corecta de altadata, cu terasa presarata printre peri si meri, cu specific oriental, intr-un oras care s-a dezvoltat eminamente oriental. Parerea de rau vine din faptul ca e prost organizat, ca nu-si exploateaza potentialul si firma (se intituleaza ‘Pizzerie La Luna’, sau ceva similar!), ca nu e ingrijit, ca iroseste arome si idei interesante prin gaselnite ieftine si dezamagitoare (vezi sarea de lamaie).
As reveni pentru una dintre salatele delicioase, insa as comanda apa plata imbuteliata, mi-ar placea sa fiu servita de o domnisoara amabila, dar sincera si mai profesionista, m-as asigura de faptul ca niciun client nu va comanda in seara respectiva gratar si as cere o masa departe de praful traficului!

Gourmandises

2007-09-18T12:43:00.001+03:00

Gandindu-ma la clatitele crocante care nu vor nici in ruptul capului sa-mi iasa fine si moi ca ale mamei, la salatele de le ingurgitez cumparate din diverse locuri si aspirand eu la a fi gospodina (trebuie sa marturisesc, cel mai bine ma pricep la a calca si a face curat; bucataria inca are 90% secrete pentru mine), cotrobaiam alandala internetul, fara o tinta neaparata.
Asa am dat peste aceasta doamna care-si expune virtual certitudinile culinare: http://adelirose.free.fr/, subliniind ca selectia e optima: 'Les bonnes recettes d'Adelirose'. Recunosc, n-am incercat decat un sos, care a iesit bun si racoritor, pentru un pranz la birou, la o masa supraaglomerata. Restul, cand zilele vor fi mai lungi si weekendurile petrecute in casa :).

Little black dress

2007-09-14T13:36:00.000+03:00

Rochia neagra din dreapta imaginii este modelul aproximativ al celei pe care mi-am cumparat-o ieri. Croiala si culoare.

In ultima saptamana am avut ceva bataie de cap, blocata fiind de lipsa actelor, a stampilei si a altor mecanisme care ma ajuta sa traiesc, sa nu mor de foame. Acestea au disparut prin bunavointa unui suflet mai nefericit ca mine, in cautarea unei cariere. Dar asta e o alta poveste.

Ieri, cu usurinta contului alimentat in banca, a pantofilor model oarecum retro si a strazilor generos impanzite de gropi, gropite, noroaie mai mari, mai mici, mai mult sau mai putin temporare, m-am pornit catre a-mi plati factura telefonului care mi-a ramas.

Evident, obligatia indeplinita, mi-am satisfacut si capriciul de a proba diverse si, din aceste diverse, mi-am aruncat in sifonier, aseara, rochia in cauza.

Croiala e asemanatoare imaginii, din pacate dantela, matasea, taftaua, au fost inlocuite cu sarg de fibrele sintetice, dupa cum am constatat ajunsa acasa. Nu-i nimic, o idee din farmecul Audrey Hepburn tot as spune ca imi ramane. Escarpeni pe masura (mi s-a sugerat sa fie rosii...?) si geanta plic, ultraplata.

Aceeasi intersectie Polona cu Stefan cel Mare, pe partea opusa stadionului :).

La soie d'antan?

2007-09-06T10:54:00.000+03:00

Imi aduc aminte de o rochie a bunicii, din matase neagra, cu boboci galbeni. Nu boboci de rata, ci boboci de flori, nu sti ce flori. Fara maneci, chimono, cum se spunea in copilaria noastra, incheiata cu 'mosi si babe' in fata, stransa pe corp pana-n talie, apoi ampla si generoasa. N-am vazut-o purtand aceasta rochie decat in pozele din tinerete, serioasa si apasata de multimea grijilor unei case 'grele', slaba si zvelta, cu cozile negre si dese curgandu-i pe umeri spre mijloc.

Rochia, insa, zacea uitata prin cuierul copilariei noastre. A fost transformata in doua fustite, pentru mine si Livia, croite simplu, fara amploare.

Astazi, mama si-a facut o esarfa din matasea de acum 50 de ani. A rezistat timpului, neglijata, uitata, imbracata in cele mai felurite timpuri, spalata, calcata, taiata si reasamblata. Bobocii sunt la fel de vii, negrul este la fel de lucios, firul la fel de suplu. E frumoasa, e eleganta, e 'altfel' decat esarfele de alearga zilnic toamna si primavara peste bulevarde, prin metrou, coboara energice din masini si se aseaza la birouri din PAL. Uneori, o fur. Insa uitandu-ma inapoi, nu voi avea niciodata abnegatia si altruismul bunicii mele, crescuta in respectul si grija indiscutabile si mai presus de orice fata de traditie, fata de batrani, fata de familie, fata de cei ce traiesc si muncesc alaturi.

Acum, zambeste cald si alb intre struguri.

Croissant de Paris

2007-09-05T13:41:00.000+03:00

Trecand spre casa pe Eminescu, la numarul 71 se pare ca s-a redeschis Croissant de Paris, cu ispitele caracteristice. N-am intrat, n-am procurat, insa momentul nu e departe.