sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Copilaria noastra

Frunzaream aseara internetul, televizorul si o carte. Imi asteptam sotul, sa-mi aduca o inghetata, dupa care nu ma omor, dar daca el a vrut musai sa puie niste calorii pe mine, cine-s eu sa ma opun? Era destul de tarziu si ma intrebam daca si-a luat cu el telecomanda portii, sa nu ma puna sa ies din culcus si desfatare, sa-i deschid. Desi poate aveam sa ies cand mi s-ar fi facut chef, sa scot vasele din masina de spalat.
Citeam un material despre comportamentul relational al japonezilor, al caror interes pentru sexul opus, pentru relatii romantice si familie a scazut dramatic, iar anul 2012 a fost primul in care achizitiile de scutece pentru varstnici au depasit pe cele pentru scutece pentru bebelusi.
La TV era un film cu un subiect nebunesc, cu Catherine Heigl si Ashton Kutcher, iar aruncata langa pe mine pe pat zacea Raw, a lui Anthony Bourdain, intesata cu povesti despre viata lui tumultoasa, cu ani salbatici si preumblari prin bucatarii si situatii sinistre, presarate cu salturi de la o dependenta la alta, de la heroina, la cocaina.
Am sarit ca arsa auzind-o pe Ioana scancind alaturi, langa frati-su sforaind mucios si obosit dupa trei ore de alergat cu colegii de la gradinita, la o aniversare in cartier. Am potolit-o si m-am intors la ale mele.
In trei paragrafe am insirat o realitate de cateva ore complet inaccesibila maica-mii, acum 31 de ani. Iar ultimul paragraf dintre cele de mai sus ar reda cel mai dramatic, mai apasator, mai mutilant moment al fiintelor mamelor noastre: relatia cu copiii lor.
Obligate sa contribuie la sporirea septelului national, isi faceau datoria fata de asteptarile sotului, ale familie largite si ale statului. Se iubeau regulamentar si vinovat cu barbatul, se tarau cum puteau in ultimele luni de sarcina, nasteau cum dadea Dumnezeu, chinuite, asuprite, batjocorite de personalul medical si... Statul generos le oferea trei luni sa-si creasca bebelusii! La trei luni jumate mama m-a lasat in bratele bunicii, cu o sticla de o litra si o tetina (adusa, probabil, de tata, de pe Clisura Dunarii, de la iugoslavi), sa ma hraneasca cu lapte de vaca indoit cu ceai. Mama era asteptata, somata ss revina in campul muncii, caci - nu-i asa? - socialismul trebuia intarit pe la toate fisurile lui si mama era o gamalie importanta.
Sora-mea a fost mai norocoasa, a stat langa mama pana la sase luni.
Si asa, la 27 de ani, mama avea doi copii pe care-i vedea cu program, la una, sau la doua saptamani, sosea sambata seara tarziu si pleca duminica dupa-amiaza, cel mai tarziu la 4 (sau la 2, nu mai stiu). Nu apuca nici 24 de ore in 7, sau 14  zile sa ne vada si, ca sa fie libera sa ne viziteze la sfarsitul saptamanii, alerga ca bezmetica in restul ei - dupa provizii, dupa curent electric, dupa autobuze, dupa portocale, sau dupa bomboane spirtoase, sa nu vina cu mana goala. Mai facea si vreo 200 de piersici si 300 de nuci, poate si un chec cu crema, le punea pe toate, cumva, in sacose si galetuse, si le cara cu ea, fie 3 ore in autobuz, fie 45 de minute in tren si vreo 7 km pe jos, pana in satul bunica-mii. Era tot ce putea sa faca pentru doua perechi de ochi intrebatori, care, de duminica seara, dupa ce ea pleca, se intreceau sa doarma pe perna pe care dormise ea, pentru ca mirosea... "a mami". Urlam ca din gura de sarpe amandoua, cand pleca, plangea si ea, neconsolata si, cel mai adesea, singura, pentru ca, desi saptamana dinainte tata ii spusese ca are sambata libera si va veni si el, ceva, cumva, intervenea in ultimul moment si termocentrala de la Turceni ii punea piedica, sa nu mai plece.
Mama venea de la serviciu, era trei dupa-amiaza, sambata, vedea ca tata n-a sosit si, poate, mai astepta pana la sase, cand se pornea la drum singura, dandu-si seama, frustrata si infuriata, trista si abandonata, inca o data, ca tot singura e. Nici ea n-avea telefon acasa si nici tata nu reusea intotdeauna sa sune la matusi-mea, in Drumul Taberei, sa-i spuna ca nu mai ajunge. Uneori, venea a doua zi dupa ea, sosise la miezul noptii in Bucuresti si n-avea tren atat de tarziu la Baldana. Stateau juma' de zi langa noi, mama spala si ne arunca pumni de clabuci sa ne jucam cu ei, tata taia lemne, repara cotetul porcilor si ne invata volei. Si apoi isi luau amandoi traista-n bat si ne uitam planse dupa ei, pana nu-i mai vedeam, coborand pe ulita. Nu cred ca dupa tata plangeam. De mama ni se rupea inima.
Cand ii vedeam sosind sambata seara, era vara, ne jucam in mijlocul drumului, o rupeam la fuga ca nebunele si ne cataram in bratele lor. Mama era frumoasa, inalta, slaba si neagra, avea o fusta din stofa neagra, cu figuri geometrice decupate pe poale si o bluza cusuta din panza tesuta-n casa (o mai poarta si Livia azi), tata purta o camasa cu carouri rosii, care-i pleznea peste burta si mirosea puternic a tutun Carpati. Pasii lor pe ulita erau intregirea micii noastre lumi.
Eu stiu numai ce traiam eu si-mi aduc aminte si acum mirosul de pe perna. In schimb, ma intreb ce simtea mama. Singura, departe de noi si de tata. Ce-as simti eu sa-i las pe ei in urma, sa stiu ca ma asteapta inca niste zile lungi pana sa-i vad, sa stiu din povesti intarziate, ca au facut un pas, sau au mancat o lingura mai mult, mai putin, sau ca Livia are noua luni si incepe sa vorbeasca. Sa n-am timp sa ii miros lung, sa le simt caputul tare cand ii sarut apasat pe par, sa le mangai pielea moale cand ii imbaiez, sa ii dojenesc ca n-au rabdare sa stea la imbracat...
Ne-au crescut pe fuga, prin intermediari, cu frica, cu retineri, cu teama, cu multa vinovatie. Ce simte o mama cand copilul face o forma de astm, pentru ca la cresa e tinut ore in sir cu talpile goale, pe cimentul rece? Se invinovateste toata viata, desi, obiectiv, n-avea ce face, atunci. Isi pune problema ca putea pleca din oras de la bun inceput, sa traiasca (mai) linistit in alta parte. Dar, de unde sa stii ce te va lovi? Traiesti sperand absurd ca decizia pe care ai luat-o nu e cea mai rea dintre cele posibile, pana cand ti se arata contrariul.
Cand incerci sa navighezi printre regrete si vinovatii si sa cauti bobul de lumina in intunericul raului.
Astazi, mama recunoaste franc si repeta de cate ori care ocazia ca nu stie cand si cum fac bebelusii una, sau alta. Pentru ca ea n-a fost de fata. Soacra-mea se intreaba daca si ai ei erau "chiar asa". Pentru ca a fost de fata "cat de cat". Fie ii ducea la cresa, fie fura scutiri medicale, fie ii lasa noaptea cu vecinele, sa mearga la uzina, totul printre picaturile luptei zilnice pentru supravietuire.
Am supravietuit (aproape) toti, ne gasim zi de zi, ne uitam unii la altii. Putini si putin ne mai uitam in urma si le mai compatimim, "Asa era atunci, ce era sa facem?"